Despre Filioque

IV. Augustin, inovatorul lui filioque

Adevăratul autor al lui filioque este Augustin, vestitul episcop al Ipponiei, a cărui teologie, sintetizată mai târziu de Anselm de Canterbury şi de Toma de Aquino, a devenit cea a Apusului. Filioque, în justificarea tomistă definitivă, aparţine doctrinei oficiale a bisericii papiste, care şi-a însuşit teologia lui Toma de Aquino: „Suam Ecclesia fecit” spun papii. Că Augustin este inventatorul lui filioque nu este opinia şi revendicarea latinilor, care doreau să-şi găsească o autoritate „din bătrâni” pentru a-şi impune propria lor dogmă; este de asemenea şi părerea Sfântului Patriarh al Constantinopolului Ghenadie Scholarul, care citise în latină scrierile lui Augustin: „Augustin este la latini cel dintâi care a construit şi şlefuit această învăţătură. Dacă voim să analizăm, aceasta reiese limpede nu doar din lectura scrierilor latine ale lui Augustin, ci şi din puţinul celor ce au fost celor ce au fost traduse în limba noastră[greaca]”

V. Metoda lui Augustin, filosofică, nu theologică

Augustin credea că putem cunoaşte Sfânta Treime prin speculaţie filosofică, independent de iconomia Revelaţiei. Credea mai ales că platonicienii cunoscuseră Treimea. El atribuia această cunoaştere îndeosebi lui Porfirie, unul dintre acei filosofi mari vrăjmaşi şi prigonitori ai creştinilor. Cum ar fi putut Porfirie să cunoască Treimea şi să-L urască pe Hristos? Aceasta era totuşi doctrina lui Augustin, atât de profund speculativă şi filosofică încât pentru multă vreme în Apus au existat împotriviri foarte mari faţă de această învăţătură.Astfel a luat naştere în Evul mediu vestita „Legendă a îngerului”:
Augustin, meditând la taina Treimii, se plimbă pe ţărmul mării şi întâlneşte un copilaş care, jucându-se cu o lopăţică, îi spune că vrea să mute toată apa mării într-o gropiţă săpată de el în nisipul de pe plajă. Augustin se uimeşte de un asemenea lucru imposibil de îndeplinit, iar copilul ce se dovedeşte a fi un înger,îi răspunde înainte de a se face nevăzut: „Să fac aceasta mi-ar fi mie mai uşor decât ţie, să epuizezi adâncimile tainei Treimii numai cu puterea raţiunii omeneşti.”Ar fi nepotrivit să numim theologie o astfel de gândire, căci, după cumştiţi, adevărata theologie nu este rodul unei speculaţii, ci al trăirii în Dumnezeu prin har, asemănătoare celei a lui Moisi de pe vârful Sinaiului.
Dumnezeu S-a descoperit pre Sine lui Moisi, pilda theologilor, într-un chipmai presus de raţiunea/înţelegerea omenească. Din această cauză puţini sfinţiau primit numirea de theolog în Biserica Orthodoxă: Sfântul Evanghelist IoannTheologul, Sfântul Grigorie al Nazianzului, numit şi Theologul, Sfântul Symeon,numit şi el Noul Theolog, cărora li se alătură Sfântul Grigorie Palama, care arecapitulat toată theologia Părinţilor de dinainte.Astfel, rătăcirea metodei teologice a lui Augustin şi a Apusului care-iurmează, este îndeajuns pentru a arăta falsitatea doctrinei lor trinitare.

VI. Primul sens al lui filioque: confuzia dintre purcedere şi trimitere

Fundamentul pe care se întemeiază dogma filioque este construit ca urmare a unei neînţelegeri a Sfintei Scripturi, o greşeală care a fost răspândită în vremea lui Carol zis ”cel Mare” de către nişte teologi ignoranţi. Într-un fragment din Sfânta Evanghelie după Ioann, Domnul spune în chip limpede că Sfântul Duh purcede de la Tatăl (Ioann 15:26). Iată textul: Iar când va veni Mângâietorul, pre Care Eu voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Carele de la Tatăl se purcede, Acela va mărturisi pentru mine. De-Dumnezeu-Purtătorii Părinţi ai Bisericii împreună-glăsuiesc în omiliile la acest fragment (Consensum Patrum). Ei toţi fac o deosebire între fraza Sfântul Duh, Carele de la Tatăl purcede ce se referă la purcederea veşnică a Sfântului Duh de la Tatăl, şi fraza pre Care Eu voi trimite vouă ce se referă nu la relaţia veşnică din sânul vieţii tainice a Sfintei Treimi, ci numai la trimiterea temporară a Sfântului Duh de către Fiul în timp, în istoria omenirii, ca parte din iconomia mântuirii noastre. Această trimitere a avut loc în ziua Cincizecimii când Duhul a împlinit făgăduinţa făcută de Fiul Apostolilor Săi. Această trimitere sau slujire a Sfântului Duh este înfăptuită de Fiul ca o iconomie, iar Augustin o foloseşte ca pe un argument pentru a susţine purcederea Sfântului Duh atât de la Tatăl cât şi de la Fiul, adică dubla purcedere ca parte integrantă din viaţa lăuntrică veşnică a Sfintei Treimi. El uneori mai remarcă faptul că Sfântul Duh ar purcede de la celelalte două Persoane Dumnezeieşti ca dintr-un unic principiu (De Trin. XV, 17, 29). Interpretarea aceasta, după cum se vede, este surprinzător de grosolană şi vădit potrivnică Tradiţiei Orthodoxe a Părinţilor. Dar aici este paradoxul: tocmai pentru că este atât de grosolană această interpretare, unii Sfinţi Părinţi au refuzat să creadă că un autor clasic şi atât de respectat ca Augustin ar fi putut gândi o astfel de învăţătură. Sfântul Marcu al Efesului de pildă, a spus că era sigur că operele lui Augustin au fost falsificate prin interpolări ulterioare. Alţii au încercat să interpreteze aceste scrieri chiar în sens Orthodox. De asemenea ştim sigur că această doctrină nu va pătrunde decât târziu în Apus, pentru că în secolul VII Sfântul Maxim Mărturisitorul, în vestita sa Epistolă către Marin afirmă că în vremea sa în Apus oamenii Romei făceau bine deosebirea dintre purcederea veşnică a Sfântului Duh de la Tatăl şi trimiterea Sfântului Duh de către Tatăl şi Fiul, împreună lucrând în iconomia mântuirii noastre. Cei ce au impus învăţătura augustinistă şi confuzia dintre purcederea veşnică şi trimiterea temporară sunt teologii franci, care nu cunoşteau nici măcar noţiuni elementare din theologia Părinţilor.

IX. Al II-lea sens al lui filioque: Sfântul Duh ca legătură de dragoste

Să revenim acum la al doilea înţeles eretic al lui filioque. Potrivit lui Augustin al Ipponiei, urmat de Toma de Aquino şi de către întreaga teologie apuseană, Sfântul Duh este definit ca fiind dragostea comună dintre Tatăl şi Fiul. Această interpretare greşită apare chiar şi în doxologia latină, cu care ei îşi încheie unele rugăciuni: „Prin Isus Cristos, Fiul Tău, cu care eşti preamărit în unitatea Sfântului Spirit”, Sfântul Duh fiind, după ei, unitatea dintre Tatăl şi Fiul. Această concepţie identifică într-o anumită măsură Ipostasul, Persoana Sfântului Duh cu Dragostea Dumnezeiască, dar Dragostea Dumnezeiască, potrivit Sfinţilor Părinţi şi Revelaţiei, este o energie necreată a firii dumnezeieşti comune celor trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Primul non-sens al acestei concepţii, potrivit lui Meletie Pigas, este cel de a confunda Persoana cu Energia. De fapt această învăţătură greşită reduce ipostasul Sfântului Duh la o Energie prin care tatăl şi Fiul se iubesc; ea desfiinţează deci Treimea, pentru că Persoana Sfântului Duh nu mai are atribut ipostatic propriu. Altfel spus, doctrina apuseană a lui filioque este o doctrină antitrinitară, sau cel puţin creează o falsă treime lipsită de deosebirea făcută de Sfinţii Părinţi între Ipostas şi Natura (Firea) comună a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh 4 . Pe de altă parte, această doctrină face de asemenea din Sfântul Duh – care devine legătura dintre celelalte două Persoane – principiul Treimii, elementul său unificator. Dar pentru Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi în Credinţa Orthodoxă, Tatăl şi numai Tatăl este numit Cauza şi Principiul. Unitatea Treimii este întemeiată pe Monarhia (Unitatea Principiului) Tatălui. Această falsă învăţătură a gândirii apusene, contrar a ceea ce susţin anumiţi modernişti de astăzi, nu permite o interpretare în sens Orthodox. Cu siguranţă, ar fi posibil să spunem în sens Orthodox: Sfântul Duh este dragostea reciprocă dintre Tatăl şi Fiul, dar trebuie adăugat: Fiul este dragostea reciprocă dintre Tatăl şi Sfântul Duh şi Tatăl este dragostea reciprocă dintre Fiul şi Sfântul Duh, iar aceasta tocmai pentru că Dragostea este comună celor Trei Ipostasuri 5 . Însă nu acesta este sensul doctrinei lui Augustin şi a lui Toma de Aquino, după cum o dezvoltă în lucrările lor. Trebuie să adăugăm că această falsă învăţătură a fost respinsă odată pentru totdeauna de către Biserica Orthodoxă în trecut. Astfel, marele Patriarh Ghenadie Scholarul spune că purcederea Sfântului Duh de la Tatăl şi de la Fiul ca dragoste reciprocă este o grosolănie de nesuferit. Apoi adaugă:Unde găsim în cărţile sfinte în chip limpede că Sfântul Duh este dragostea reciprocă a Tatălui şi a Fiului?… În ce sfânt tezaur se ascunde această dogmă? Cum să fi scăpat ea celorlalţi Dascăli ai Bisericii, deşi au cercetat totul în amănunt?.. Această falsă dogmă ne-scripturistică şi ne-patristică a fost osândită la Soborul de la Constantinopol din 1722, care a mărturisit în chip limpede că dragostea este comună celor Trei Ipostasuri ale Sfintei Treimi şi nu proprie numai Sfântului Duh.

Extras din cartea:
http://traditiaortodoxa.files.wordpress.com/2013/06/parintele-patric-ran
son-despre-filioque3.pdf

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Erezii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Despre Filioque

  1. Pingback: Primatul Papal. Sfintii Parinti si problema pasajelor de la Matei 16:18 si Ioan 21: 15-17 (II) | Ortodoxie Traditionalista si Teologie Patristica

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s