Parintele Patric Ranson despre teofaniile (hristofaniile) din Vechiul Testament

Prin dogmele revelate ale Creaţiei şi Întrupării, credinţa creştină a modificat într-un mod absolut relaţia dintre Dumnezeu şi lume, dintre Dumnezeu şi oameni.

Filosofia antică, incapabilă să deosebească între geneza materiei şi cădere, identifica realitatea – opunând materia sensibilului – cu Dumnezeu sau cu primul principiu imuabil.

Într-o asemenea concepţie, realitatea este chemată să subziste nu prin voinţa sau lucrarea lui Dumnezeu, ci prin însăşi faptul naturii sale iar mântuirea sufletului constă din fuga în afară de lume şi de natură, spre mutabilitate şi unitate.

În lupta lor împotriva filosofilor şi gnosticilor, Părinţii Bisericii nu au încetat să afirme dimpotrivă că Dumnezeu este Cel ce creează şi menţine prin energia Sa materia, care este chemată, şi ea, la mântuire şi la înviere:”Cerurile noi şi pământul nou pe care le voi face vor dăinui înaintea mea, spune Domnul”, se poate citi în profetul Isaia. Mântuirea nu rezid ă în ieşirea din materie sau din „închisoarea” trupului, ci în învierea şi reînnoirea a toate. Şi întreaga creaţie rănită prin căderea lui Adam este chemată – ca şi omul – să se înnoiască şi să fie transfigurată: „Creaţia s-a supus deşertăciunii – nu din voia sa, ci din cauza celui care a supus-o la aceasta şi nădăjduieşte că şi ea va fi eliberată din robia stricăciunii, pentru a avea parte de libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu… Or noi ştim că, până în acea zi, creaţia întreagă suspină şi suferă durerile naşterii” spune Apostolul Pavel (Romani, cap. 8).

Acest materialism divin sau spiritual al Scripturii şi a Părinţilor era dificil de înţeles pentru cei formaţi în filosofie. Astfel, Augustin – care accepta dogmele Creaţiei şi Întrupării a abordat chestiunea raporturilor lui Dumnezeu cu lumea plecând de la principiile metodologice ale platonismului şi neoplatonismului: gândirea sa poate apărea ca o depăşire – mai mult sau mai puţin reuşită – a platonismului plecând chiar de la acest platonism, şi ca o tentativă de a încreştina noţiunile de „idee”, „arhetip”, „fiinţă”…

Aceste presupoziţii „platoniciene” sau „metaplatoniciene” ale lui Augustin devin clar vizibile în studiul care -l face asupra teofaniilor Vechiului Testament. Am ales această temă din raţiuni de metodă: pe de o parte, Augustin trimite la ea mereu, atât în polemicile cu arienii sau maniheenii, cât şi în comentariile sale la Scriptură, în elucidarea dogmei Sfintei Treimi sau a destinului omului (Cetatea 1ui Dumnezeu). Pe de altă parte, în ce priveşte forma problemei, critica este unanimă: Augustin face aici deopotrivă operă originală în raport cu Părinţii şi operă de precursor al scolasticii care va adopta exegeza lui.

Consecinţele acestei teze augustiniene au fost puţin studiate în Occident, unde numai trei analize critice au pus-o în evidenţă: cea virulentă a episcopului anglican Bullus, cea a lui Richard Simon şi cea a lui Legeay. Dar abia Părintelui Ioannis Romanidis i se datorează în zilele noastre faptul de a fi arătat întreaga importanţă dogmatică a conflictului care îl opune pe Augustin Părinţilor în această problemă.

Teofaniile sunt arătările divine făcute patriarhilor, Drepţilor, Profeţilor, sau Sfinţilor. Aşa sunt de exemplu Glasul pe care-l aude Adam în Rai, cei trei Îngeri primiţi de Avraam, Îngerul Marelui Sfat, Rugul Aprins, Norul precum şi Porumbelul şi Limbile de foc în Noul Testament. După Apologeţi şi Părinţi, Hristos fără trup – asarkos – se arată celor drepţi în mod direct şi fără intermediar, când sub formă îngerească, când mpărtăşindu-le din energia Sa divină prin care aceştia recunosc prezenţa Domnului şi Dumnezeului lor. Astfel, Slava, Norul, Lumina, Întunericul, Stâlpul de foc… sunt termeni simbolici ai Bibliei care exprimă prezenţa şi comuniunea lui Dumnezeu cu poporul Său şi, îndeosebi, experienţa harului sau energiei divine necreate trăite de cei drepţi sau de cei îndumnezeiţi. Această experienţă neînţeleasă şi negrăită este redată în ermeti antinomici:în întunericul luminos sfinţii văd în mod nevăzut ascultă „fără să audă”, se împărtăşesc „în mod neîmpărtăşit” de slava şi împărăţia Sfintei Treimi.

Cât despre Îngerul Vechiului Testament, toţi Părinţi fac din identificarea sa cu Logosul argumentul principal al luptei lor împotriva iudaismului şi împotriva filosofiei păgâne. Astfel, în legătură cu Îngerul Sfatului celui Mare, Sfântul Iustin scrie: „Când Isaia Îl numeşte astfel, el ne face cunoscut că acesta va fi stăpânul şi învăţătorul neamului omenesc, cum este de fapt prin învăţătura pe care a venit să le-o vestească. Căci Sfatul cel Mare al Tatălui asupra tuturor celor care i-au bineplăcut şi îi vor bineplăcea, ca şi asupra tuturor îngerilor şi oamenilor care s-au împotrivit oinţei sale, nu s-a descoperit decât prin Iisus”. Iar Sfântul Vasile cel Mare comentează: „Domnul a fost numit Îngerul Sfatului celui Mare, căci El a arătat marele plan ascuns de veacuri, necunoscut de generaţiile anterioare, El a vestit şi a descoperit comoara negrăită a bogăţiilor lui între neamuri”. Şi dintre Părinţii latinofoni, Sfântul Ieronim adaugă: „Fără nici o îndoială că Domnul este Mântuitorul, Creatorul tuturor lucrurilor, Îngerul Testamentului, Îngerul Sfatului celui Mare”.

În Dialogurile cu iudeul Trifon, Sfântul Iustin se întemeiază pe această interpretare a teofaniilor: e vorba de a şti dacă Tatăl este Cel ce a vorbit cu Moise, cum spun evreii, sau dacă acesta este Fiul, Îngerul care Îl descoperă pe Tatăl, cum susţine cu hotărâre Iustin: „Cei care spun că Tatăl este Fiul sunt convinşi de faptul că nu-l pot cunoaşte pe Tatăl şi că nu ştiu că Tatăl are un Fiu, Care este Cuvântul Unul-Născut al luiDumnezeu, Dumnezeu însuşi”.

Polemica cu arianismul a avut şi ea drept nucleu această chestiune: arienii admiteau că Logosul s-a arătat profeţilor Vechiului Testament dar, bazându-se pe prejudecăţile filosofiei cu privire la sensibil, ei deduceau de aici caracterul inferior, creat şi subordonat al Cuvâtului, considerat ca un intermediar îndumnezeit între Dumnezeul imuabil şi realitatea schimbătoare, sau ca un fel de demiurg perfecţionat. Părinţii afirmau că Îngerul Vechiului Testament nu arată Drepţilor şi Profeţilor energie proprie sau îndumnezeită, ci însăşi energia şi voinţa comună a celor trei Persoane divine. Într-adevăr, o energie umană denotă o natură umană iar o energie divină semnalează o natură divină, cum spune clar Sfântul Grigorie al Nyssei: „Hristos este numit de Isaia, Înger de Mare Sfat, Dumnezeu Mare şi Puternic. Or, cine este Sfătuitorul lui Dumnezeu, dacă nu Cel care are aceeaşi fiinţă, aceeaşi putere şi aceeaşi demnitate împreună eu El: Fiul, Sfatul şi Voinţa Tatălui, Care a venit să aducă oamenilor mântuirea şi poruncile evanghelice”.

Predica a XI-a arată că Augustin cunoştea perfect interpretarea patristică, dar el a preferat în mod explicit o alta: îngerul, după el, era simbolul sau purtătorul de cuvânt al divinităţii: „Când în Scriptură un profet vorbeşte, se spune că vorbeşte Dumnezeu nu în sensul că Dumnezeu ar fi profetul, ci pentru că Dumnezeu este în profet. În acelaşi fel, atunci când Domnul găseşte de cuviinţă să se exprime prin intermediul unui înger, aşa cum se exprimă şi prin intermediul unui apostol sau profet, acest înger îşi păstrează din cauza lui însuşi numele propriu de înger fiind numit Domn din cauză că Dumnezeu locuieşte în el”.

Cât despre termenii care desemnează Slava Lui, ca Norul, Rugul, etc… aceştia sunt, precum spune Augustin, fenomene sensibile „apărute pentru a dispare”: „această porumbiţă de foc şi acel foc n-au existat nici un moment altfel decât cu titlu de simbol; ele îmi aduc aminte doar de flac ăra care i s-a arătat lui Moise în rug şi de norul pe care poporul îl urma prin deşert; sau încă de acele fulgere şi tunete care au însoţit primirea Legii pe Munte. Aceste fenomene sensibile nu au apărut însă decât pentru a semnifica ceva şi a dispărea mai apoi”. Desigur, Augustin crede că prin această interpretare respinge arianismul: în realitate, el suprimă întreaga problemă, deoarece respinge punctul comun pe care se bazau Părinţii în lupta lor cu arianismul, şi anume manifestarea directă a Logosului către profeţi. Dar teza sa are un anume număr de consecinţe decisive pe care le-am putea rezuma în şase puncte.

Sursa: Noul Catehism Catolic Contra Credintei Sfintilor Parinti

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Ortodoxie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Parintele Patric Ranson despre teofaniile (hristofaniile) din Vechiul Testament

  1. Pingback: Tot pe tema “Celui vechi de zile”. Parintele Petru Pruteanu (I) | Ortodoxie Traditionalista si Teologie Patristica

  2. ioanc zice:

    Scurta introducere despre opera teologica a Parintelui Ioanis Romanidis. Aici e un fragment:

    „Părintele Romanidis pornea de la teza că îndumnezeiții sunt părtași energiei curățitoare, luminătoare și, mai ales, îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, că văd în Lumină Cuvântul neîntrupat în Vechiul Testament și Cuvântul întrupat în Noul Testament. Pe baza acestei experiențe ei învață că Dumnezeul Treimic este Trei Lumini, Care au esență și energie comune; pe baza acestei experiențe îi combăteau pe eretici, care teologhiseau filosofic; pe baza acestei experiențe îndumnezeiții învață că omul a fost creat de Dumnezeu ca să se facă părtaș acestei Lumini și că astfel trăiau în Rai; de asemenea, învață că lipsire de dumnezeiasca Lumină este căderea [oamenilor] celor dintâi zidiți, când li s-a întunecat mintea (νοῦς); învață că Hristos prin Întruparea Sa a făcut din Trupul pe care l-a luat de la Preasfânta [Născătoare de Dumnezeu] izvor al energiei necreate a lui Dumnezeu și a arătat această Lumină oamenilor, care prin viața în Biserică (Botez, Mirungere, dumnezeiasca Împărtășanie) se fac părtași Luminii, atunci când împlinesc premisele corespunzătoare; că la a Doua Venire oamenii Îl vor vedea pe Dumnezeu fie ca Lumină, fie ca foc, în funcție de starea lor duhovnicească; că Raiul și iadul există din punctul de vedere al omului, nu din punctul de vedere al lui Dumnezeu. În mod deosebit întărea asupra acestui din urmă punct, care este, prin excelență, lucrarea pastorală a Bisericii care urmărește tămăduirea oamenilor, așa încât, atunci când Îl vor întâlni pe Dumnezeu la a Doua Venire, să Îl vadă ca Lumină, iar nu ca iad.”

    Daca v-a patruns adevarul din cuvintele de mai sus, aici aveti restul articolului. (http://www.pemptousia.ro/2014/11/o-introducere-in-viata-si-opera-teologica-a-parintelui-ioannis-romanidis/)

    Doamne, ajuta!

  3. Pingback: Recomandare de carte: „Noul Catehism Catolic Contra Credintei Sfintilor Parinti” (Preasfinţitul Photios, Arhimandritul Philarete, Părintele Patric) | Ortodoxie Traditionalista si Teologie Patristica

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s