Cuvant al Sfantului Efrem Sirul despre Apocalipsa, pecete si vremurile din urma

Nota mea: Discernamantul Sfintilor Parinti vs. marea cipuiala protestanta preluata si pe la ortodocsii apocaliptici de azi.

Eu, Efrem cel prea mic si pacatos si plin de greseli, cum voi putea sa spun cele mai presus de puterea mea ? Dar de vreme ce Mantuitorul plin de a Sa milostivire, pe cei neintelepti i-a invatat intelepciunea si prin ei pe credinciosii de pretutindeni i-a Luminat; si pe a noastra limba cu indestulare o va lamuri spre folosul si zidirea mea, a celui ce zic, si a tuturor ascultatorilor, si voi grai intru durere si voi spune intru suspinuri pentru sfarsitul lumii acesteia de acum, si pentru cel fara de rusine si cumplit balaur (adica Antihrist) cel ce va tulbura toate de sub cer, si sa bage teama si spaima si cumplita necredinta in inimile oamenilor … Va face aratari, semne si infricosari, incat, de ar putea sa amageasca si pe cei alesi. Si se va sargui ca pe toti sa-i insele cu mincinoasele semne, cu naluciri de aratari vrajitoresti si cu fermecatoriile care se vor face de el …

Caci cu ingaduinta lui Dumnezeu va lua stapanire ca sa insele lumea, fiindca s-au inmultit paganatatile oamenilor, si pretutindeni se lucreaza tot felul de lucruri cumplite … Pentru aceasta Dumnezeu va slobozi a fi ispitita lumea cu duhul inselaciunii, pentru paganatatea oamenilor. De vreme ce asa au voit oamenii a se departa de Dumnezeu si a iubi pe vicleanul. Mare nevointa va fi fratilor in vremurile acelea, mai ales celor credinciosi, cand se vor savarsi semne si minuni de insusi balaurul cel cu multe stapaniri; cand se va arata ca un Dumnezeu, cu naluciri infricosate, zburand in vazduh, si toti dracii ca ingerii inaltandu-se inaintea tiranului. Si va striga cu tarie schimbandu-si chipul si infricosand fara de masura pe toti oamenii. Atunci fratilor, oare cine se va afla ingradit si neclintit petrecand ? Avand in sufletul sau semnul Unuia-Nascut Fiului lui Dumnezeu, adica sfanta lui venire.

Si in vremea aceea nu va fi slabire pe pamant, si marea vazandu-o toata lumea tulburata, va fugi fiecare sa se ascunda in munti. Unii vor muri de foame, altii de sete se vor topi ca ceara. Si nu va fi cine sa-i miluiasca pe ei. Atunci vor vedea toate fetele lacrimand si cu durere intreband: Nu cumva se afla vreun grai a lui Dumnezeu pe pamant ? Si nu vor auzi de nicaieri raspuns …

Cine va suferi zilele acelea ? Si cine va rabda necazul cel nesuferit, cand vor vedea amestecarea popoarelor care vor veni de la marginile pamantului, pentru vederea tiranului. Multi se vor inchina inaintea spurcatului si vor striga cu cutremur, incat si locul se va clatina de strigatele lor, zicand: Tu esti mantuitorul nostru … Atunci marea se va tulbura si pamantul se va usca. Cerurile nu vor ploua si sadurile se vor usca. Si toti cei ce vor fi pe pamant, de la rasarit pana la apus vor fugi cu multa frica. Si iarasi cei ce vor fi in partile de apus vor fugi in rasarit cu cutremur…

Luand atunci obraznicul stapanirea, va trimite pe draci in toata lumea, ca sa propovaduiasca cu indrazneala, ca s-a aratat cu slava: Veniti de-l vedeti pe el. Cine oare va avea suflet de diamant, ca sa sufere vitejeste toate smintelile acelea ? Cine oare va fi acest om precum am zis, ca toti ingerii sa-l fericeasca pe el ? Caci eu fratilor, iubitor de Hristos, desavarsit m-am infricosat numai din pomenirea balaurului, cugetand intru sine necazul ce va sa fie asupra oamenilor in vremea aceea, si in ce fel se va arata acest balaur pangarit asupra neamului omenesc. Insa sfintilor mai cumplit se va arata. Ca vor fi multi cei ce se vor arata bine placuti lui Dumnezeu, care vor putea scapa prin munti si dealuri si locuri pustii, cu multe rugaciuni si plangeri nesuferite. Ca vazandu-i Dumnezeu in asa plangere nemangaiata si intru credinta curata, se va milostivi spre dansii ca un Parinte milostiv, iubitor de fii, si-i va pazi pe ei unde se vor ascunde. Ca prea pangaritul nu va inceta sa caute pe sfinti pe pamant si pe mare, socotind ca stapaneste tot pamantul. Si pe toti ii va supune, si va socoti ca se poate impotrivi lui Dumnezeu din cer, nestiind ticalosul neputinta sa si mandria pentru care a cazut…

Cu toate acestea va tulbura pamantul, va infricosa cu semnele sale vrajitoresti pe toti. Si in vremea aceea nu va fi slabire pe pamant, ci necaz mare, tulburare si necaz, moarte si foamete peste tot pamantul. Ca insusi Domnul a zis: „Ca unele ca acestea nu s-au facut de la intemeierea lumii„. Iar noi pacatosii, cu ce vom asemana acele nevoi peste masura de mari. Insa, sa-si puna fiecare in mintea sa cuvintele Mantuitorului, cum ca, pentru nevoia si necazul cel prea mare, va scurta zilele acelea prin milostivirea Sa.

Viteaz suflet va fi acela care va putea sa-si tina viata atunci in mijlocul smintelilor; Ca daca putin va slabi credinta sa, lesne va fi inconjurat si va fi robit de semnele balaurului celui rau si viclean. Si neiertat se va afla unul ca acesta in ziua judecatii, ca insusi lui-si vanzator se va afla, ca cel ce a crezut tiranului de buna voie. De multe rugaciuni si lacrimi avem trebuinta, o, fratilor! ca sa fie cineva dintre noi intarit intru ispite. Fiindca multe vor fi nalucirile fiarei. Caci luptator impotriva lui Dumnezeu fiind, va voi sa le piarda pe toate …

Luati aminte, fratii mei! Covarsirea fiarei si mestesugirea ei de la pantece incepe. Caci dupa ce va fi stramtorat cineva, de lipsa de bucate, sa fie silit a primi pecetea lui. Nu oricum, ci pe mana dreapta si pe frunte va fi pus semnul (nu in buletine, carduri etc. n.n.). Ca sa nu mai aiba stapanire omul a se pecetlui cu mana dreapta, cu semnul Sf. Cruci, si nici pe frunte a se mai insemna cu numele sfant al Domului, nici cu preasfanta si slavita cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Ca stie ticalosul ca daca se va pecetlui cineva cu crucea Domnului, ii risipeste toata puterea lui. Pentru aceasta pecetluieste dreapta omului, ca aceasta este care pecetluieste toate madularele noastre. Asemenea si fruntea care este ca un sfesnic ce poarta faclia luminii. Deci fratii mei, infricosata nevointa va fi tuturor oamenilor celor iubitori de Hristos, si pana in ceasul mortii sa nu se teama, nici sa stea cu molesire cand balaurul va incepe a pune pecetea sa, in locul crucii Mantuitorului. Si va face in asa fel incat sa nu se mai faca nici un fel de pomenire Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

Si aceasta o va face, fiindca se teme si se cutremura de puterea Mantuitorului nostru. Ca de nu se va pecetlui cineva cu pecetea sa, nu va putea fi robit de nalucirile vicleanului, si nici Dumnezeu nu-i va parasi, ci ii va lumina si-i va atrage la Sine. Ni se cade, noua fratilor, a intelege nalucirile vicleanului, ca nemilostiv si fara de omenie este. Iar Domnul nostru cu liniste va veni la noi, ca sa goneasca mestesugirile balaurului. Deci noi tinand neabatuta si curata credinta in Hristos, lesne vom birui puterea vrajmasului; si se va departa de la noi neputinciosul, neavand ce sa ne faca. Ca eu, fratilor, va rog pe voi iubitorilor de Hristos, sa nu ne molesim, ci mai ales puternici sa ne facem cu puterea crucii. Cu toate acestea ni se cade noua a ne ruga, ca sa nu cadem in ispita. Deci fiti gata ca niste credinciosi robi, neprimind pe altul. Ca de vreme ce furul si pierzatorul si cel fara de omenie, mai intai va veni intru ale sale vremuri, vrand sa fure si sa junghie si sa piarda turma cea aleasa a lui Hristos, adevaratul Pastor; Caci se va da pe sine drept adevaratul Pastor, ca sa insele oile turmei lui Hristos.

Aceasta cunoscand-o vrajmasul, ca iarasi va sa vina din cer Domnul cu slava, a socotit aceasta ca sa ia asupra sa chipul venirii Lui, ca sa ne insele pe noi. Iar Domnul nostru va veni ca un fulger infricosat pe pamant. Dar vrajmasul nu va veni asa. Se va naste cu adevarat dintr-o femeie spurcata, care va fi unealta a lui. Deci nu se va intrupa diavolul, ci in acest fel va veni ca sa insele pe toti. Fiind smerit, linistit, urand cele nedrepte, spre iudei intorcandu-se, bun, iubitor de saraci, peste masura de frumos, cu buna asezare, lin catre toti, cinstind in mod special pe evrei (caci ei asteapta venirea lui). Iar intru toate acestea se vor face semne, aratari si infricosari cu multa stapanire, si se va mestesugi cu viclesug ca sa placa tuturor, si sa fie iubit de multi. Si daruri nu va lua, cu manie nu va grai, mahnit nu se va arata, si cu chipul bunei randuieli va amagi lumea, pana ce se va face imparat. Si dupa ce vor vedea multe popoare niste fapte bune ca acestea, toti impreuna cu o socoteala se vor face, si cu bucurie mare il vor propovadui pe el imparat, zicand unii catre altii: Au doara se mai afla vreun om ca acesta bun si drept ? Si mai mult poporul cel ucigas al evreilor il vor cinsti si se vor bucura de imparatia lui. Pentru aceea si ca unul ce va cinsti mai mult locul si templul, va arata tuturor ca are grija de ei. Si cand va imparati balaurul pe pamant, cu mare sirguinta, toate popoarele ii vor veni in ajutor: Edom si iarasi Moab, inca si fiii lui Amon, ca unui adevarat imparat i se vor inchina lui cu bucurie, si ei se vor face cei dintai aparatori ai lui.

Apoi imparatia aceluia se va intari si va bate cu manie pe trei imparati mari. Iar dupa aceasta se ve inalta inima lui, si-i va varsa amaraciunea lui, punand inainte, din Sion, veninul mortii, tulburand lumea, va clatina marginile, va necaji toate, va pangari sufletele. Nu se va arata ca un cucernic, ci in toate ca unul fara de omenie: manios, cumplit, nestatornic, infricosat, urat, uracios, salbatic, pierzator si silindu-se a arunca in groapa paganatatii tot neamul omenesc, prin a sa nebunie.

Si stand multimea inaintea lui si alte popoare multe, laudandu-l pe el pentru naluciri, vor striga cu glas mare, incat se va clatina locul in care popoarele vor sta inaintea lui. Si le va grai cu indrazneala: Cunoaste-ti toate popoarele puterea si stapanirea mea ? Iata dar inaintea voastra a tuturor, poruncesc acestui munte mare ce este de cealalta parte ca sa vina aici la noi. Si va zice spurcatul: si va alerga, adica muntele in privirea tuturor, insa nicidecum din temeliile lui mutandu-se. Caci cele ce Dumnezeu Prea Inalt dintru inceputul zidirii le-a intemeiat si le-a inaltat, asupra acestora spurcatul Antihrist, stapanire nu are, ci va amagi lumea cu naluciri vrajitoresti. Si iarasi altui munte ce va sta in adancul marii, ostrov foarte mare fiind, ii va porunci sa se duca pe uscat. Dar ostrovul nu se va misca nicidecum, ci nalucire va fi. Si iarasi isi va intinde mainile lui, si va aduna multime de taratoare si pasari. Asijderea inca va pasi pe deasupra adancului, si pe mare si pe uscat va umbla; insa toate acestea vor fi naluciri. Si multi vor crede intru el si-l vor slavi ca pe un Dumnezeu tare. Iar cei ce vor avea pe adevaratul Dumnezeu, li se vor lumina ochii inimii lor, si cu de-amanuntul vor privi prin credinta curata si vor cunoaste inselaciunea lui. Acestea, toate facandu-le, va insela lumea si multi vor crede lui, slavindu-l ca pe un Dumnezeu tare. Iar cati vor avea frica lui Dumnezeu in ei si ochii inimii luminati, vor cunoaste ca nici muntele nu s-a mutat din locul sau, nici ostrovul nu a iesit din mare pe pamant. Si toate acestea intru numele sau le va savarsi Antihrist si nu vor fi adevarate, precum am zis mai sus. Caci cu farmece va savarsi toate mincinoasele lui minuni, fermecand vederile oamenilor ce se vor pleca a crede lui.

Si acestea asa facandu-se, si popoarele inchinandu-se lui, laudandu-l ca pe un Dumnezeu, din zi in zi se va mania Cel Prea Inalt in ceruri si isi va intoarce fata Sa de la el. Si dupa aceea se vor face cumplite semne: foamete neintrerupta, cutremur neincetat, morti necontenite si temeri infricosate. Atunci cerul nu va mai ploua, pamantul nu va mai rodi, izvoarele vor seca, raurile se vor usca, iarba nu va mai rasari, verdeata nu va fi, copacii din radacina se vor usca si nu vor odrasli. Pestii si chitii marii in ea vor muri si putoare pierzatoare va trimite marea si sunete infricosate, si de huietul valurilor vor muri oamenii de frica. Atunci va plange si va suspina cumplit tot sufletul, si ziua si noaptea se vor chinui. Nicaieri nu vor afla sa se sature de mancare, caci se vor pune peste tot conducatori tirani. Si daca cineva va aduce cu sine pecetea tiranului insemnata pe frunte si pe mana dreapta, va cumpara putine din cele ce se vor afla. Atunci vor muri pruncii la sanul mamelor, vor muri si mamele deasupra pruncilor lor. Va muri tatal cu fiii si femeia pe drum, si nu va fi cine sa-i ingroape sau sa-i stranga in morminte.

Putoare rea va fi din cauza multimii mormintelor, si a trupurilor ce vor fi aruncate pe strazi si pretutindeni, care mult vor necaji pe cei vii. Dimineata toti vor zice cu suspinuri si cu durere: cand se va face seara ca sa dobandim odihna ? Si venind seara, iarasi cu lacrimi prea amare vor grai intre dansii: oare cand se va lumina, ca de necazul ce ne sta deasupra sa scapam ? Atunci se va vesteji frumusetea fetei tuturor, si vor fi fetele lor ca de morti, si va fi urata frumusetea femeilor. Si toti cei ce s-au plecat cumplit fiarei si au luat pecetea aceluia, adica paganescul chip al spurcatului, alergand catre el, vor zice cu durere: da-ne noua sa mancam si sa bem, ca toti murim de foame, si goneste de la noi fiarele cele veninoase. Si neavand ce raspunde ticalosul, va zice cu multa asprime: de unde sa va dau eu oamenilor ca sa mancati si sa beti ? Ca cerul nu voieste sa dea pamantului ploaie, si pamantul nicidecum n-a dat seceris sau roada. Si auzind acestea multimile, vor plange si se vor tangui cu totul, neavand nici o mangaiere. Necaz peste necaz va fi lor nemangaierea, caci de buna voie au crezut tiranului. Si ticalosul nu va putea nici lui sa-si ajute, si cum ar putea sa-i miluiasca pe ei ? Intru acele zile vor fi nevoi mari din cauza balaurului, de frica, si de cutremurul cel mare si huietul marii, de foamete, de sete si de muscarile fiarelor. Toti cei ce vor lua pecetea lui Antihrist si se vor inchina lui, nu vor avea nici o parte de Imparatia lui Hristos, ci dimpreuna cu balaurul se vor arunca in iad.

Fericit va fi acela ce se va afla curat si credincios, si va avea in inima lui credinta fara de indoiala catre Dumnezeu, ca fara de frica vor lepada intrebarile lui Antihrist, defaimand muncile si nalucirile lui. Iar mai inainte de acestea, va trimite Dumnezeu pe Ilie Tesviteanul si pe Enoh, ca un milostiv ca sa propovaduiasca cu indrazneala cunostinta de Dumnezeu tuturor, ca sa nu creada lui Antihrist. Ca vor striga si vor zice: Inselator este, o, oamenilor! Nimeni sa nu creada lui nicidecum, sau sa-l asculte pe acest luptator de Dumnezeu! Nimeni din voi sa nu se infricoseze, ca degrab se va surpa. Iar Domnul cel sfant vine din cer, sa judece pe toti cei ce s-au plecat semnelor lui.

Insa putini vor fi cei ce vor asculta si vor crede propovaduirea proorocilor. Iar aceasta o va face Mantuitorul ca sa-si arate negraita Sa iubire de oameni, ca nici odata nu voieste moartea pacatosului, ci voieste ca toti sa se mantuiasca. Ca nici in vremea aceea nu va lasa neamul omenesc fara de propovaduire, ca fara de raspuns sa fie toti la Judecata. Deci multi din sfintii care se vor afla atunci vor varsa rauri de lacrimi cu suspinuri catre Dumnezeu Cel Sfant, ca sa fie izbaviti de balaur, si cu mare sarguinta vor fugi in pustietati, in munti si in pesteri si cu frica se vor ascunde. Si li se va darui aceasta de la Dumnezeu Cel Sfant, si-i va povatui pe ei harul in locuri hotarate si se vor mantui, fiind ascunsi in gauri si in pesteri, nevazand semnele si infricosarile lui Antihrist. Ca celor ce au cunostinta, cu lesnire le va fi cunoscuta venirea lui. Iar celor ce isi au mintea permanent la lucruri lumesti, macar daca ar si auzi, nu vor crede, si urasc pe cei ce le-ar spune. Pentru aceasta sfintii primesc putere de a scapa, pentru ca toata invaluirea si grijiile vietii acesteia le-au lepadat.

Atunci va plange tot pamantul. Marea si aerul vor plange impreuna, si dobitoacele cele salbatice cu pasarile cerului. Vor plange muntii si dealurile si lemnele campului. Vor plange si luminatorii cerului dimpreuna cu stelele pentru neamul omenesc. Caci toti s-au abatut de la Dumnezeu Cel Sfant si ziditorul tuturor, si au crezut inselatorului, primind pecetea spurcatului Antihrist, in locul facatoarei de viata Cruci. Vor plange toate bisericile lui Hristos cu plangere mare, ca nu va mai sluji sfintirea si prinosul! Iar dupa ce se vor inplini trei ani si jumatate ai stapanirii spurcatului si dupa ce se vor implini toate smintelile in tot pamantul, dupa cum zice gura Domnului, atunci va veni Domnul si Mantuitorul nostru ca un fulger stralucind, din cerul cel sfant, eel prea curat si infricosat si prea slavit. Dumnezeul nostru si Imparatul si Mirele cel fara de moarte, pe nori cu slava neasemanata, alergand inaintea lui ingerii si arhanghelii, toti vapaie de foc fiind. Heruvimii avand ochii in jos, si Serafimii zburand si fetele si picioarele ascunzandu-le cu aripile, strigand cu frica unul catre altul: Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot. Si glas de trambita graind cu frica: Sculati-va cei ce dormiti, iata a venit Mirele.

Atunci se vor deschide mormintele si- va auzi tarina cea putrezita, acea mare si infricosata venire a Mantuitorului, si intr-o clipa se vor scula toate semintiile si vor cauta la frumusetea cea sfanta a Mirelui. Si milioane si mii de mii de ingeri si de arhangheli si nenumarate ostiri se vor bucura cu bucurie mare. Atunci sfintii, dreptii si toti care nu vor lua pecetea balaurului celui pagan, se vor bucura foarte mult. Si se va aduce tiranul legat de ingeri cu dracii impreuna inaintea divanului. Iar cei ce vor fi luat pecetea lui si toti paganii si pacatosii vor fi adusi legati. Si va da Imparatul hotararea asupra lor, aceea a osandei celei vesnice in focul cel nestins. Amin.

Sursa

Nota mea: A nu se intelege ca nu vad in cipuri nici-un pericol. Cipurile trebuie refuzate cu toata puterea! Dar nu pentru ca sunt pecetea, nu ca „se pierde harul de la botez” ci din alte motive lesne de dedus.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Apocalipsa in teologia ortodoxa, Ortodoxie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

30 de răspunsuri la Cuvant al Sfantului Efrem Sirul despre Apocalipsa, pecete si vremurile din urma

  1. doktoru zice:

    O parere despre acest text:
    …Va trebui însă să susţinem cele spuse şi cu texte consacrate. De aceea trimitem la scrierile Sfântului Ipolit al Romei, care menţionează numeroase tradiţii apostolice. Să vedem ce scrie:
    «I-a trimis Domnul pe Apostoli la toate neamurile, iar el (antihristul) la fel îşi trimite apostolii săi mincinoşi. Mântuitorul a adunat oile risipite. Tot aşa şi antihristul adună poporul risipit al iudeilor. A pecetluit Domnul pe cei ce cred în El. Şi antihristul va face la fel» (Despre Hristos şi despre antihrist, 6).
    Ştim însă, in a doua Epistolă a Sfântului Apostol Pavel către Tesaloniceni, că apariţia sa echivalează cu o garantare a celei de-a doua veniri a Domnului – «până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării» (II Tesaloniceni 2, 3). Mai întâi vine lepădarea prin antihrist şi apoi a doua venire a lui Hristos.
    Aici unii interpretează greşit. Susţin că întâi este vremea lepădării de credinţă, a apostaziei, şi apoi cea a antihristului. Explicaţia corectă este aceea că vremea antihristului se identifică cu cea a apostaziei. Scrie Theodoret Cyrul: «Lepădare l-a numit pe însuşi antihristul, luând numele de la lucru şi dându-i-l lui» (Erminia la II Tesaloniceni). Şi altundeva: «Apostazie numeşte însăşi prezenţa antihristului». Acelaşi lucru îl susţine şi Fericitul Augustin. El identifică apostazia cu antihristul, pe care îl numeşte apostat (Despre cetatea lui Dumnezeu 20, 19). Şi Teofilact al Bulgariei interpretează la fel: «Nu va veni – spune – a doua venire (Parasia) a Domnului, dacă nu va veni mai întâi lepădarea de credinţă, adică antihristul. Şi l-a numit «lepădare de credinţă» (apostazie), fiindcă este el însuşi apostazia şi pe mulţi îi va îndepărta de Hristos, putând a-i îndepărta chiar şi pe cei aleşi» (Erminie la II Tesaloniceni).*
    Daca este timp evident!

    • Este fenomenal si arata exact consensul parintilor (dupa care noi, ortodocsii trebuie sa ne ghidam neaparat) asupra vremurilor din urma. E evident ca lepdarea (si implicit pecetea) vin in timpul lui antihrist, nu inainte. Acum e clar ca se pregateste terenul. Oamenii sunt incet-incet bagati in cadrul sistemului si li se reeduca gandirea si constiinta. Pe de alta parte avem si „luptatorii” anti-cip care in loc trezeasca si sa conserve constiinta ortodoxa in oameni (care ar fi elementul salvator) arunca cu idei anti-patristice de lepadare.
      Chiar va multumesc ca ati postat acest text!

  2. doktoru zice:

    Va mai arat ceva ,de prin alte texte,ca sa mai vedem ce este si cu fiul pierzarii de care pomeneste Sf Apostol Pavel:

    Antihristul, ca stăpân religios, îşi va avea sediul la Ierusalim – oraşul prin excelenţă.
    La Daniel, marile împărăţii de pe pământ, cea a Babilonului, cea a Perşilor, cea a succesorilor lui Alexandru, cea romană, sunt prezentate ca fiare. Citiţi capitolul 7. De asemenea, împăraţii sunt reprezentaţi ca nişte fiare cumplite;împăratul perşilor este reprezentat ca un berbec înfricoşător, iar Alexandru cel Mare ca un ţap groaznic.
    Având în vedere toate acestea, cumplita fiară a Apocalipsei, cu cele zece steme împărăteşti, nu poate să reprezinte decât o împărăţie puternică a zilelelor de pe urmă. Ba chiar o «împărăţie» puternică, alcătuită din mai multe împărății separate, simbolizate de cele zece steme.
    Ce spun, asadar, Sfintii Parinti?
    Cel mai avizat comentator al Epistolelor Sfantului Apostol Pavel este, cu siguranta, Sfantul Ioan Gura de Aur, cel caruia insusi Apostolul ii soptea la ureche semnificatia scrierilor sale. Or Sfantul Ioan Gura de Aur talcuieste in acelasi sens ca Sfintii Parinti citati de Arhimandritul Daniil Guvalis:
    „Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (II Tesaloniceni 2,3-4).
    Aici el vorbeşte de antihrist, şi dă pe faţă o mare taină. Şi ce înseamnă „lepădarea de credinţă”? Sub acest cuvânt el numeşte pe antihrist, căci pe mulţi îi va pierde şi-i va abate de la credinţă, după cum zice şi Hristos; „ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi”. (Matei 24, 24). Pe lângă aceasta îl mai numeşte şi omul nelegiuirii, căci şi el va face lucruri înfricoşate, în acelaşi timp şi pe alţii va pregăti ca să facă asemenea lucruri. Îl mai numeşte fiul pierzării, pentru că şi el va fi pierdut, şi totodată va pierde şi pe alţii.
    „Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu”. Aşadar acel antihrist nu-i va aduce la idolatrie, ci va fi un împotrivitor lui Dumnezeu, care va desfiinţa toate zeităţile şi va porunci de a fi el adorat în locul lui Dumnezeu, şi va şedea în biserica lui Dumnezeu, nu numai în acea din Ierusalim, ci în fiecare. „Dându-se pe sine, zice, drept dumnezeu”, adică nu spunând, nu grăind aceasta, ci încercând de a dovedi prin fapte, pentru că va face lucruri mari, şi va arăta semne minunate la cei amăgiţi de el.
    (Sfantul Ioan Gura de Aur, Omilii la Epistola a II-a catre Tesaloniceni)
    Asadar, Sf. Chiril identifica apostazia drept lepadarea de dreapta credinta. Citirea profetiilor legate de vremurile de pe urma arata insa o stare deplorabila a lumii inainte de aparitia lui antihrist: o stare de cufundare in pacat, asemanatoare starii in care se afla omenirea inainte de Potop, cand Duhul Sfant s-a ridicat de la oameni pentru ca erau prea trupesti…

    Deci Sfintii Parinti identifica lepadarea de credinta (cea definitiva si generala) cu insusi antihristul; In problema mantuirii si a lepadarii nu se poate invoca DECAT Sfanta Traditie si Sfintii Parinti. Cine ii ocoleste nu face decat sa se lepede, de fapt, de ei.

    Filozoful Vladimir Soloviov a lucrat mult ca să-şi închipuie venirea şi personalitatea lui Antihrist. El a folosit minuţios toate materialele existente pe această temă, nu numai ale Sfinţilor Părinţi, ci şi textele musulmane, şi a creionat acest tablou tulburător. Până la venirea lui Antihrist în lume, venirea lui este deja pregătită. „Taina lucrează deja” şi forţele care-i pregătesc apariţia se luptă, în primul rând, împotriva împărăţiei legiuite. Sfântul Apostol Pavel spune că Antihrist nu poate apărea până nu va fi îndepărtat „cel care o împiedică” (II Tes. 2, 7). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte că „cea care o împiedică” este stăpânirea legiuită cinstitoare de Dumnezeu. Această stăpânire se luptă cu răul. „Taina” care lucrează în lume nu doreşte aceasta, nu doreşte lupta cu răul prin mijloacele forţei: dimpotrivă, ea doreşte stăpânirea fărădelegii şi când o va obţine, nimic nu va mai împiedica venirea lui Antihrist. Capitala pe care o va alege va fi Ierusalimul, pentru că aici Mântuitorul Şi-a descoperit învăţătura dumnezeiască şi Persoana, aici întreaga lume a fost chemată să guste fericirea binelui şi a mântuirii. Dar lumea nu L-a primit pe Hristos şi L-a răstignit la Ierusalim. În timpul lui Antihrist, Ierusalimul va deveni capitala lumii, care i-a recunoscut stăpânirea.
    Însasi firea lui Antihrist, cel ce voieste a fi ultimul mare conducator al lumii si ultimul dusman al lui Hristos, este de a fi anti-Hrist – iar ‚anti’ nu înseamna numai ‘împotriva…’ ci si ‘imitatie a…’ ,’ în locul…’(adica antihristul vrea sa fie considerat el ca fiind adevaratul Mesia in locul lui Iisus Hristos).

    Iar valul stralucitor care l-a aruncat antihristul peste taina faradelegii se poate rezuma in trei cuvinte:libertate,fraternitate,egalitate !!!

    Interesant ce zice si parintele Arsenie Boca:

    Strâmbarea ideii mesianice

    În sufletul poporului ales, în decursul veacurilor, în decursul aşteptării mesianice, s-au întâmplat mai multe lucruri. Astfel: văzându-se ca a stat mereu sub jug străin, înca de la obârşie, de la robia egipteană începând, continuând cu robia babiloniană, trecând pe rând sub stăpânirea mezo-perşilor, sub stăpânirea lui Alexandru Macedon, apoi sub stăpânirea regilor străini, iar mai pe urmă sub gheara pajurei romane, visul lor de aur era câştigarea independenţei politice, vis, care le-a vrăjit mintea, cu care au tâlcuit Scriptura strâmb. Barbaţii lor, care mai puteau înţelege tâlcul scrierilor sfinte, făcându-se interpreţii acestei dorinţe arzătoare a poporului iudeu, se intemeiau pe următoarele date:
    1) pe făgăduinţele făcute de Dumnezeu Patriarhilor: Avraam, Isaac şi Iacov;
    2) pe cuvintele Profeţilor şi
    3) pe împlinirea profeţiilor cu privire la ieşirea din robia egipteană şi din robia babiloniană.
    Profeţii de asemenea vorbeau despre o împărăţie a lui Mesia. Alţi prooroci, vorbind de două veniri ale lui Mesia, ei alegeau pe cea “în slavă şi putere mare” şi o înţelegeau politic. Iar, întrucât Împaraţia lui Mesia era descrisă de profeţi ca o împaraţie veşnică, asta însemna, după înţelegerea lor, că Mesia va fi un mare viteaz şi cuceritor, care, nu numai ca le va asigura independenţa politică, ci va supune sub stăpânirea lor toate împărăţiile pământului.

    Timpul venirii lui Mesia se apropia. Pajura romană îşi implantase de vreo doua ori ghearele în inima templului din Ierusalim, inima poporului ales. De aceea aşteptarea mesianică ajunsese la o culme generală în tot poporul.

    De aceea când Iisus a venit, sub chip smerit, “om al durerilor”, n-a fost recunoscut şi s-au lepădat de El, răstignindu-L pe cruce.

    *
    De atunci ei nu mai sunt popor ales, ci un neam care şi-a sfărâmat destinul. De aceea sunt pedepsiţi să fie împrăştiaţi în toată lumea. De atunci Dumnezeu nu le mai vorbeşte, ci-i lasă să se chinuiască pană astăzi de ideea stăpânirii politice a lumii întregi.

    Iisus a respins ispita diavolului, care-I îmbia toate împărăţiile pământului şi toată strălucirea lor. Ei însă, un neam întreg, au primit ispita, şi pentru a doua oară pierd vederea de Dumnezeu. Nu mai văd robia în care sunt cu firea, pâna la sfârşitul lumii. De aceea ei nu mai au altă misiune în lume decât să lupte cu Dumnezeu, aluzie la lupta lui Iacov cu Dumnezeu si la cei doi Israel ,de asemenea(Facere 35,10), până la sfârşitul zilelor, când, Mântuitorul va veni a doua oară, întru slavă, şi va întemeia Împaraţia lui Dumnezeu, care înseamnă sfârşitul tuturor împărăţiilor pământului.
    Părintele Arsenie Boca
    04.03.1957

    Si ca un mic detaliu de sfarsit sa observam ceva si la VT,un mic detaliu scapat deseori din nebagare de seama:
    Iesire 4-22,23: Dar tu să zici lui Faraon: Aşa zice Domnul Dumnezeul Evreilor: Israel este fiul Meu, întâi-născutul Meu. Îţi zic dar: Lasă pe fiul Meu să Mi se închine; iar de nu-l vei lăsa, iată, îţi voi ucide pe fiul tău cel întâi-născut”.
    Astept si aici o parere.Doamne ajuta.

    • Acest text va ajunge articol (deci nu e mai e cazul sa spun si parerea). O sa va rog sa indicati si sursa (daca exista), caci trebuie postat neaparat.

    • zcalin zice:

      „Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (II Tesaloniceni 2,3-4)
      Cred ca in acest verset ni se mai arata si semnificatia celor trei de sase. Stiind ca sase este numar de om (adica numarul ce-l identifica pe om=cele cinci simturi+ratiunea); oare ce semnifica omul nelegiurii, fiul pierzarii si potrivnicul? … decat un sase intreit, adică simbolul omului care vrea să înlocuiască Sfânta Treime.

  3. doktoru zice:

    Sursa in principal este de aici http://www.scribd.com/doc/128844829/2011-Apostazia-Si-Antihristul-Dupa-Invataturile-Sfintilor-Parinti …iar la Parintele Arsenie Boca nu mai tin minte exact in care carte am gasit fragmentul respectiv …mai este si din Sf Ioan Gura de Aur cu Omiliile la 2Tesaloniceni si alte surse diferite.Dar ,totusi, daca nu mi-ai spus ce ai inteles nu stiu exact ce articol vei sa faci.Eram doar curios!

    • Am inteles ceea ce si credeam defapt. Ca apostazia, antihristul si pecetea sunt corelate si simultane. Ma refeream ca acest text din comentariu o sa-l transform intr-un articol, ca e bine sa vada mai multa lume.

  4. doktoru zice:

    Si am uitat sa zic si de Profetii si marturii crestine pentru vremea de acum ,pe la pagina 378,Arhimandrit Daniil Gouvalis…si mai sunt multe surse ,dar trebuie citite atent si des ca sa iti sara in ochi anumite chestii astfel se trece repede peste amanunte care fac diferenta(marea majoritate a crestinilor din ziua de astazi ,adica cei care citesc si vor sa se informeze,nu citesc decat in graba si uita foarte repede dupa ce nu au inteles nimic ,dar in schimb sunt in actualitate cu toate stirile de pe mapamond si pierd timpul cu link-uri inutile de pe net. De asta mi-a placut micul tau blog ,ca nu sunt nebuni pe aici cu cipuri si link-uri aiurea ,si se ocupa exact cu lucruri ortodoxe si nu cu lucruri lumesti inutile care nu aduc nici un folos duhovnicesc.
    Mai am o intrebare,de fapt mai multe dar le pun pe rand,cum se imparte cap24 de la Matei si la ce se refera fiecare parte ?

    • Va multumesc pentru aprecieri (printre putinele). Este un sentiment frumos sa gasesc ortodocsi care sunt orientati pe Sfintii Parinti, nu pe deliruri apocaliptice. Dar sunteti o specie pe cale de disparitie, ecumenismul, pietismul si cipuiala fiind la putere.

      Despre Matei 24: Capitolul se imparte in 3 (dupa cum arata Biblia sinodala curenta sau cea din 1805). In editia din 1914 a fost impartit in doua: „Daramarea Ierusalimului” si „Sfarsitul lumei”. Dar in principiu sunt acestea 3:

      1. Daramarea Ierusalimului (care s-a intamplat deja in anul 70)
      2. A doua venire si ceasul sfarsitului.
      3. Intrebarea „Cand va fi acel ceas”.

      Prima am lamurit-o. A doua Hristos ne arata timpurile antihristului (uraciunea pustiirii inseamna insusi antihrist dupa Sfantul Teofilact al Bulgariei) dar si prigoanele ce au sa fie. A treia ne arata cum ar trebui sa ne preocupe mai degraba cum ne pregatim decat sa ghicim cand va veni acel timp. „Caci nu ne este de nici-un folos sa stim cand va fi sfarsitul, ca sa nu ne lenevim, caci aceasta necunoastere ne tine in trezvie” (Sfantul Teofilact, Talcuire la Evanghelia dupa Matei).
      Ar fi extraordinar daca ati citi talcuirea Sfantului Teofilact. Se gaseste si de citit pe internet dar si de ascultat:
      http://www.resurse-ortodoxe.ro/sf-teofilact-al-bulgariei-talcuirea-sfintei-evanghelii-de-la-matei-capitolul-24_l2042_p1.html

  5. doktoru zice:

    Am citit Omiliile la Matei ale Sf Ioan Gura de Aur dupa care este scrisa si cea a Sf Teofilact al Bulgariei si este mai completa,e dubla si la volum si la informatie,dar nu asta este problema care ma preocupa pe mine ci faptul ca la Matei 24 pana la versetul 22 inclusiv,Hristos dezvaluie daramarea Ierusalimului,Iar de la 23 incolo este vorba despre a doua venire a lui Hristos cu semnele aferente.Iar cele spuse acolo despre foamete,ciuma ,cutremure,razboaie,proroci falsi,inmultirea faradelegii propovaduirea Evangheliei in toata lumea,uraciunea pustiiri,stramtorarea mare cum nu a mai fost de la inceputl lumii si nici nu va mai fi si in final scurtarea timpului acestor nenorociri pt cei credinciosi se refera la intamplarile care se vor petrece pana la daramarea Ierusalimului.Iar de la versetul 23 Hristos spune care si cum vor fi sfarsitul vremurilor ce vor preceda Parusia.
    Asta era alta intrebare ,daca credeti ca se va mai propovadui Evanghelia la toata lumea…inca o data ?

    • Da, asa este, versetul 22 se refera la perioada de pana la daramarea Ierusalimului. Cat despre Evanghelie… nu cred ca se mai propavaduieste. Mantuitorul, dupa ati remarcat si dvs. se refera la evenimentele de pana la daramarea Ierusalimului iar Sfantul Apostol Pavel scrie ca Evanghelia „a fost propovaduita la toata faptura de sub cer” (Col. 1, 23).

  6. doktoru zice:

    Asa este,Iisus a zis ca se va propovadui si apoi va fi de marturie neamurilor,adica a celor ce nu au crezut si a celor ce nu au tinut asa cum au propovaduit Apostolii.Plus parerea mea este ca Apostolii nu doar cu simplul cuvant au propovaduit ci mai ales cu infaptuirea minunilor au intarit cuvintele spuse paganilor.
    O alta intrebare mai era daca credeti ca se mai pot intoarce ereticii,in masa,la ortodoxie?
    Si daca ati inteles la ce se referea exact Sf Apostol Pavel in 2 Tesaloniceni cand spunea ca taina faradelegii se si lucreaza dar cel care o tinea pe loc inca nu era dat la o parte ?Cine oprea taina faradelegii in acel moment si cand in zilele noastre cel ce se opunea a fost dat la o parte ?
    Care este legatura tainei faradelegii cu Daniel si cea de a patra fiara ?

    • Despre intoarcerea in masa a ereticilor consider ca e imposibil in era ecumenismului. Doar Dumnezeu si o minune facuta de El mai poate face acest lucru. Ecumenismul nu este doar o erezie, ci este si o miscare manipulatoare menita sa alinieze oamenii cu „trend-ul” si a afectat si misionarismul ortodox. Cam greu sa spui azi ca ai credinta cea adevarata cand pana si episcopii sau profesorii de teologie (a se citi cu ghilimelele de rigoare) ataca misionarismul ortodox. Ce puteam face noi este sa conservam acolo unde se mai poate.

      Cat despre ultima intrebare, sincer, nu va pot da acum un raspuns. Trebuie sa ma mai documentez. Apocalipsa este un subiect sensibil si orice cuvintel spus aiurea poate insemna sminteala. Asa ca abtin de la pareri. Dupa ce ma voi lamuri, o sa postez aici ce am aflat.

  7. doktoru zice:

    Iti trimit eu niste materiale ,poate te lamuresti mai bine.

    COMENTARIILE
    SAU
    EXPLICAREA EPISTOLEI I CĂTRĂ THESALONÎCENI
    A celui întru sfinţi Părintelui nostru
    IOAN CHRISOSTOM
    Archiepiscopul Constantinopolei
    Fragmente
    OMILIA III
    „Că voi fraţilor, următori v’aţi făcut bisericilor lui Dumnezeu, celor ce sunt în Iudeia întru Christos lisus, căci aceleaşi aţi pătimit şi voi dela cei de un neam cu voi, precum şi aceia dela Iudei. Carii şi pre Domnul lisus au omorît, şi pre Prorocii lor, şi pre noi ne-au gonit, şi lui Dumnezeu nu sunt plăcuţi, şi tuturor oamenilor stau împotrivă. Cari ne opresc pre noi să nu grăim neamurilor ca să se mântuiască, ca să-şi împlinească păcatele lor pururea, — ci a sosit asupra lor mânia până în sfârşit” (Vers. 14—16).
    „Că voi, fraţilor, următori v’aţi făcut bise¬ricilor lui Dumnezeu celor din Iudeia”. Mare mângâiere li aduce aici. «Nu e nimic de mirare dacă ii vă fac atâtea rele, de vreme ce tot aşâ a făcut şi cu cei de un neam cu dânşii». Şi aceasta este o dovadă nu mică, că predica este adevărată, de vreme ce şi Iudeii le sufăr toate din cauza ei. „Căci aceleaşi aţi pătimit şi voi, zice, dela cei de un neam cu voi, precum şi aceia dela Iudei”.Expresiunea „şi aceia” are o mare însemnătate „In Iudeia”, zice. Aici arată că pretutindeni se vorbia de dânşii ca lup¬tători pentru credinţa. Deci li spune si Thesalonicenilor: «Aceiaşi aţi pătimit şi voi. Şi ce poate fi de mi¬rare, dacă au cutezat şi asupra voastră aceleaşi, care au cutezat şi asupra stăpânului?». Vezi, cum a intro¬dus el aici aceia ce li aduceâ o mare mangaiere ? De altfel apostolul încontinuu se învârteşte asupra acestui fapt, în toate epistolele sale, — dacă se cercetează exact, — căci peste tot locul el pune înainte patimile lui Christos, negreşit reprezentându-le în diverse feluri. Priveşte cum şi aici el acuză pe Iudei, aducându-li aminte de stăpânul nostru lisus Christos, şi de patimile lui, căci ştiâ el, că aceasta li va fi de o mare mângâiere. „Cari şi pe Domnul lisus au omorît”, zice. «Dară poate nu l’au cunoscut» ar putea zice cineva. Ba l’au cunoscut foarte bine. Dară ce? Oare nu tot ii iau ucis pe Profeţii lor şi i-au împroşcat cu pietre, deşi dealtfel cărţile (scrierile) lor le poartă cu dânşii? Şi toate acestea ii le-au făcut nu pentru adevăr. Aşâ dară aceasta este nu numai o mângâiere în ispite, ci şi o amintire, că dânşii fac acestea nu pentru adevăr, şi de aceia să nu se alarmeze. :;Şi pe noi, zice, ne-au gonit”, adecă şi noi am pătimit multe rele din partea lor- „Şi lui Dumnezeu nu sunt plăcuţi, zice, şi tutu¬ror oamenilor stau împotrivă, cari ne opresc pe noi să nu grăim neamurilor să se mântu¬iască”.
    „Tuturor oamenilor stau împotrivă”. Cum aceasta? «Apoi dacă trebuie a grăi lumei întregi, şi ei împiedecă, negreşit că sunt duşmanii comuni ai întregei lumi. Pe Christos l-au omorît, pe Profeţi i-au omo¬rît, pe Dumnezeu îl batjocoresc, şi pe noi ne alungă ca să nu propoveduim lumei mântuirea; de aceia şi sunt duşmani comuni ai lumei. Deci ce poate fi de mirare, dacă vă alungă şi pe voi, precum şi în Judeia» ? „Cari ne opresc pe noi să nu grăim neamuri¬lor să se mântuiască”. Aşâ dară a împidecâ pe toţi dela mântuire, este fapt provenit din pizmă. „Ca să’şi împlinească păcatele lor pururea, ci a sosit asupra lor mânia până în sfârşit”. Ce înseamnă„pana în sfârşit” ? Adecă nu mai sunt acestea ca mai ‘nainte, nu mai este întoarcere, nu mai este hotar, ci mânia este aproape. De unde se învederează aceasta? Din acelea pe oare le-a prezis Christos. Nu numai aceasta poate fi o mângâiere, — de a avea tovarăşi în scârbe, — ci încă şi aceia, de a auzi câ cei ce au scârbit pe alţii vor fi pedepsiţi. «Dacă însă întârzierea pedepsei lor supăra voi mângâiaţi-vâ, zice, că nu vor scapă câtuşi de puţin». Dâră această întârziere mai mult a împuţinat’o prin expresiunea „a sosit asupra lor mânia”, arătând aceasta ca datorată mai de de-mult, ca hotarîtă şi profetizată.
    OMILIA VI
    „Nu voiu ca sa nu ştiţi voi, fraţilor, pentru cei ce au adormit ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi cari n’au nădejde” (Vers. 13).
    Două rele mai cu seamă îi bântuiau pe dânşii, ca şi pe toţi oamenii, sărăcia şi tristeţa. Priveşte acum cum ‘i vindecă de aceste rele. Sărăcia lor venea de acolo, că li se răpiau averile de ethnici, însă unora ca acestora, cărora li se răpiau averile pentru Christos, el li porunceşte ca să lucreze cu mânile, spre a se hrăni atât pe dânşii, cât şi pe alţii. Cum că în adevăr au fost răpiţi şi dezbră-caţi de averile lor, ni dovedeşte expresiunea apostolu¬lui : „Părtaşi, zice, v’aţi făcut bisericilor lui Dum¬nezeu”. Şi cum s’au făcut părtaşi acelora? ,,Şi răpi¬rea averiior voastre, zice, aţi primit’o cu bucurie” (Ebr. 10, 34). Aici, insă, el vorbeşte despre înviere. Dar oare nu li mai vorbise el de înviere ? Li vorbise, de sigur, însă aici el li pune înainte şi o altă taină. Care anume? „Că noi cei vii, zice, cari vom fi rămaşi întru venirea Domnului, nu vom întrece pre cei adormiţi” (Vers. 17). Eră deajuns cuvântul despre înviere, ca să’i mângâe pe cei scârbiţi, însă şi vorbele acestea spuse sunt deajuns de a adeveri învierea. Dar noi vom vorbi mai întâiu de expresiunea dinainte. „Nu voiu ca să nu ştiţi voi fraţilor, pentru cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca şi cei¬lalţi cari n’au nădejde”. Priveşte cum şi aici li vor¬beşte cu blândeţă. Nu li spune că «sunteţi atât de proşti» după cum zice Corinthenilor, numindu-i «fără de minte», căci ştiind de înviere ii totuşi se întristau ca şi cei ne¬credincioşi, ci foarte liniştit li vorbeşte, cinstind oare¬cum destoinicia lor. Şi nu spune «pentru cei ce au murit», ci „pentru cei ce au adormit” cu care ocazie chiar dela început îi mângâe. „Ca să nu vă întristaţi, zice, ca şi ceilalţi cari n’au nădejde”. Aşâ dar, a se întrista cineva peste măsură la pierde¬rea unui prieten sau şi neam, este a celor cari n’au nădejde. Un suflet care nu cunoaşte nimic despre în¬viere, ci moartea trupului o crede ca moarte generală, cu drept cuvânt că se tulbură la ducerea din viaţă a celor adormiti, se boceşte şi jeleşte, — dar tu care aştepţi învierea, de ce te întristezi ? Âşâ dar a se întrista este a celor cari n-au nădejde.
    OMILIA VII
    „Nu voiu sa nu ştiţi voi, fraţilor, pentru cei ce au adormit, ca să nu vă înstristaţi, ca şi ceilalţi cari n’au nădejde” (Cap. 4, 12).
    Multe din împrejurări ne întristează numai din neştiinţa noastră, pe care dacă le-am cunoaşte bine, am puteâ îndepărta durerea. Aceasta deci învedarând’o zicea: „Nu voesc să nu ştiţi voi, ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi, cari n’au nădejde”. De aceea nu voeşti ca să nu ştie ii ? Şi de ce nu li spui de pedeapsa ce-i aşteaptă? «Nu voesc, zice, ca să nu ştie despre înviere». Şi de ce ? Pentrucă aceasta se în¬vederează de acolo, şi este mărturisită, aşâ că amândouă la un loc, vor fi un mare câştig. Poate că ii nu erau necredincioşi învierei, ci numai cât jeliau pre cei morţi, şi de aceea li vorbeşte aşâ. In altfel vorbeşte el cu cei ce nu cred, şi în altfel cu cei ce cred. Cei ce’l întrebau despre timpul când are a li învierea, probau că aveau cunoştinţă despre înviere. „Pentrucă de credem că lisus a murit şi a înviat, aşâ şi Dumnezeu pre cei adormiţi întru lisus aduce-i-va împreună cu el” (vers. 14). Unde sunt acum cei ce nu admit că lisus Christos n’a avut trup omenesc? Căci dacă n’a luat trup omenesc, nici n’a murit, şi dacă n’a murit, nu a putut învia. Şi atunci cum de ne îndeamnă la cre¬dinţă prin acestea ? Oare după dânşii nu erâ apostolul mai mult un înşelător şi mincinos? Dacă a muri este resultatul păcatului, şi dacă Christos n’a păcătuit, apoi cum de ne îndeamnă prin aceasta?
    Dară de cine vorbeşte aici apostolul ? «Pe cine jeliţi voi oamenilor? de ce; Pentru cine vă întristaţi? Pentru cei păcătoşi, sau pentru cei ce au murit cum s’ar în¬tâmplă?». De ce spune el „ca şi ceilalţi cari n’au nădejde ? Aceia pe cine jelesc? Aşâ că toate acestea sunt pentru dânşii zadarnice. „Cel întâiu născut din morţi, este începătură’ (Colos, 1, 18), aşa că şi ceilalţi trebue a fi tot aşâ. Şi priveşte cum aici nimic nu spune prin raţionament, şi aceasta din cauză că dânşii erau blajini şi cu bunăvoinţă faţă de învăţătura apostolului. „Corinthenilor scriindu-li, li pune înainte şi multe din raţionament, ca de exemplu: „Nebune! Tu ce sameni, nu înviază, de nu va muri” (I. Cor. 15, 36). Negreşit că un asemenea raţionament este în¬semnat, însă numai atunci când el vorbeşte către un credincios, dară către un necredincios, sau către un păgân ce putere are? „Astfel, zice, şi Dumnezeu pe cei adormiţi întru lisus, aduce-i-va împreună cu el”. Priveşte, că el nu zice «pe cei morţi» ci „pe cei adormiţi”. Vorbind de Christos el zice că „a murit” fiindcă imediat urmează vorba de înviere, pe când aici el pune „cei adormiţi”. Şi cum sunt adormiţi întru lisus? S’au că au adormit prin lisus, sau că prin Iisus îi va aduce. „Pe cei adormiţi în¬tru Iisus”, adecă pe cei credincioşi. Aici ereticii zic că pe cei botezaţi, însă atunci cum de stă particula „aşâ”? căci Iisus nu a adormit prin botez. Aşâ dară de ce a zis apostolul „pe cei adormiţi” ? El deci vorbeşte nu pentru învierea generală sau universală, ci pentru cea parţiala. Vorbeşte de cei adormiţi întru Christos, după cum spune şi în alte multe locuri.
    „Că aceasta grăim vouă cu cuvântul Dom¬nului, zice, că noi cei vii cari vom fi rămaşi întru venirea Domnului, nu vom întrece pe cei adormiţi” vorbind despre cei credincioşi. „Cei ador¬miţi întru Christos” şi iarăşi „Cei morţi întru Christos vor învia”. Apoi el nu vorbeşte aici nu¬mai despre înviere, ci si despre slava şi cinstea de care se vor împărtăşi. «De înviere toţi se vor bucura, zice, dară întru slavă nu vor fi decât cei credincioşi».
    Deci fiindcă el voieşte a’i mângâiâ, apoi se încearcă a’i mângâia nu numai cu ceea-ce ştiau deja, ci şi cu cinstea cea mare de care se vor învrednici atuncea. Şi cum că aceasta o voieşte el, ni probează frazele ur¬mătoare: „Şi aşâ pururea cu Domnul vom fi” şi „Împreună cu dânşii ne vom răpii în nori” (Vers. 17).Cum, însă, cei credincioşi adorm întru Domnul? Adecă având pe Christos întru dânşii. Iar expresiunea: „aduce-i-va împreună cu el”arată că vor fi aduşi din toate părţile. „Că aceasta grăim, vouă cu cuvântul Domnului”, adecă nu dela noi spunem aceasta, ci grăim ceea-ce am învăţat dela Christos. „Că aceasta”, adecă, că urmând a li spune ceva străin, li pune înainte ceea-ce eră vrednic de cre¬dinţă. „Că noi cei vii cari vom fi rămaşi întru venirea Domnului, nu vom întrece pe cei ador¬miţi”, după cum zice şi în epistola cătră Corintheni: „într’o cirta, în clipeala ochiului” (I. Cor. 15, 52). Aici însă odată cu învierea ni prezintă şi modul cum vom înviâ. Şi fiindcă lucrul acesta se pare greu, apoi el arată că precum este uşor pentru dânsul de a ri¬dică pe cei vii la cer, tot aşâ uşor-i este de a ridică şi pe cei morţi. Prin expresiunea ,,noi” el nu face aluziune la dânsul,căci nu putea să rămână printre cei vii pânâ la înviere, ci vorbeşte de credincioşi în genere. De aceia şi zice el: „Cei rămaşi întru venirea Domnului, nu vom întrece pe cei adormiţi” ca şi cum pare că ar zice: «să nu credeţi că este vre-o greutate mare, căci cel ce face aceasta este Dum¬nezeu. Cei ce vor fi vii atunci, nu vor întrece pe cei morţi de mii de ani şi putrezi, ci după cum îi este uşor de a ridică pe aceia, tot aşâ uşori’i este de a ri¬dică şi pe cei morţi».
    OMILIA VIII
    „Ca aceasta grăim vouă cu cuvântul Dom¬nului, că noi cei vii cari vom fi rămaşi întru venirea Domnului, nu vom întrece pre cei ador¬miţi. Că însuşi Domnul întru poruncă, cu glasul archanghelului, se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Christos vor învia întâiu. După aceea noi cei vii, cari vom fi rămaşi, împreună cu dânşii ne vom răpi în nori, întru întâmpinarea Dom¬nului în văzduch, şi aşâ pururea cu Domnul vom fi” (Cap. 4, 15—17).

    ….fragmente din carte,dar fragmente care ne intereseaza ,pe subiect.

  8. doktoru zice:

    COMENTARIILE
    SAU
    EXPLICAREA EPISTOLEI II CĂTRĂ THESALONÎCENI
    A celui întru sfinţi Părintelui nostru
    IOAN CHRISOSTOM
    Archiepiscopul Constantinopolei
    OMILIA I
    Zicând în epistola dinainte câ : „Ne rugăm noaptea şi ziua, ca să vedem faţa voastră”, şi ca „Ne-putând răbda a rămânea în Athena singuri”, şi că „Am trimis pe Tirnotheiu” (I Thesal 3, 1- 10) prin toate acestea el dă pe faţa dorinţa lui ce o avea, de a se duce la dânşii. Dar fiindcă nu putuse sâ se ducă şi sa pună în rânduialâ lipsurile credinţei lor, de aceea a adaos epistola a doua, ca astfel ceea-ce li lipsâ lor prin prezenţa lui, sâ o îndeplinească prin scris. Cum că el nu s’a dus după trimiterea celei întâi epis¬tole, se poate vedea din următorul pasaj: „Şi vă ru¬găm pre voi, fraţilor, pentru venirea Domnului nostru lisus Christos” (II. Thes. 2, 1), pe când în epistola de mai înainte le scria: „Iară de ani şi de vremi n’aveţi trebuinţă să scrim vouă” (1. Thes. 5, 1), aşâ că dacă el s’ar fi dus după aceasta, nu ar fi trebuit sâ li mai scrie nimic. Dar fiindcă chestiunea aceasta a fost amânata, de aceea vine apostolul din nou asupra ei, şi adaogă această epistola. După cum face şi în epistola cătră Tirnotheiu, când zice: „Cari (Imeneu şi Filit) dela adevăr au rătăcit zicând că învierea au fost dejâ'(II. Timoth. 2, 18), dând pe fată acei înşelători, cari spuneau că credincioşii nu au nimic de nadajduit deoarece învierea s’a pe¬trecut dejâ, — iara aceasta în scopul v’ădît de a împiedicâ pe credincioşi de la_ lupta pentru credinţă, — tot aşa face şi aici. Fiindcă pe dânşii numai speranţa îi ţinea şi nu i lăsâ să cadă în relele lumei aceştia, apoi diavolul voind a li tăia această speranţă, după cum ar tăia cineva ancora corăbiei, şi fiindcă n’a putut cu minciu¬nile să-i convingă despre cele viitoare, a apucat pe o alta cale, a pus pe nişte oameni vătămători şi netreb¬nici ca să propoveduiascâ credincioşilor, că toate acele bunuri făgăduite de Christos au luat sfârşit, căci în¬vierea a fost deja şi cu un cuvânt se încercau să amă-gească pe cei lesne crezători. După cum aceia. ziceau atunci că învierea a fost deja, tot aşâ şi aici între Thesaloniceni ziceau unii că judecata cea de pe urmă stă de faţă, precum şi venirea lui Christos, ca cu chipul acesta să facă minciunos chiar şi pe Christos, arătând că nu mai este_ la urmă nici răsplată, nici tribunal, nici pedeapsă şi nici osândă veşnică pentru cei ce fac rele, făcând prin aceasta pe unii’ mai îndrăzneţi în co¬miterea relelor, iară pe alţii mai umiliţi. Şi ceea-ce este mai grozav decât toate că pe când unii se măr¬gineau a propoveduî simplu, cu vorba numai, după cum sunt acele pe care le spune Pavel, alţii se încercau a face aceasta prin epistole falşe, scrise în numele lui Pavel. De aceea apostolul închizându-li orice portiţă de intrare, zice: „Nu vă spăimântaţi, nici prin Duch, nici prin cuvânt, nici prin’ epistolie, ca cum ar fi trimisă dela noi” (II. Thes. 2, 2). Prin fraza „nici prin Duch” el face aluziune la prorocii cei mincinoşi. Şi de unde putem şti că i se falsificau epistolele ? Din’ ceea-ce spune la finea acestei epistole: „închinăciunea cu mâna mea a lui Pavel, care este semn în toată epistolia; aşâ scriu. Darul , Domnului nostru lisus Christos cu voi cu toţi”. «Nu numai aceasta spun, că epistola întreagă este scrisă cu mâna mea, şi prin urmare acesta este un semn vă¬dit de autenticitatea ei, — deşi de altfel scrisoarea ar fi putut fi imitată şi de alţii — ci încă că şi închinăciunea o scriu cu mâna mea». Aceasta se petrece şi printre noi, căci dela iscălitură se poate cunoaşte dacă scri¬soarea aparţine sau nu persoanei ce a trîmis-o.

    Deci prin această epistolă vine apostolul din nou şi-i mângâe pe aceşti Thesaloniceni, raniţi grozav de relele ce-i bintuiau, lăudându-i din faptele cele prezente şi din cele viitoare, şi îndemnându i prin frica de pe¬deapsă, si prin răsplata cu bunurile făgăduite şi pre¬gătite lor. Desfăşură foarte lămurit întâmplările de atunci, arată semnul timpului de atunci, adecă apariţiunea lui antichrist, fâră însă să descopere timpul anu¬mit. De altfel atunci mai cu samă rămâne convins su¬fletul cel slab, când nu numai asculta ceva_ întâmplă¬tor, ci încă învaţă şi ceva mai mult. Şi Christos pune mult interes în această chestiune, căci stând pe munte vorbeşte discipolilor cu multă preciziune despre sfâr¬şitul lumii. Şi pentru ce oare ?Casa nu poată înşela cei ce introduc antichrişti si christoşî mincinoşi. Şi el pune în faţa lor multe semne ce se vor întâmplă atunci, din care cel mai principal este: „Când se va propoveduî evanghelia la toate neamurile” (Matei 24, 14) după care îndemnându-i ca să nu se lase a fi amăgiţi asupra venirei lui, îi spune: „Că precum iese fulgerul dela răsărituri, şi se arată până la apusuri, aşâ va fi şi venirea fiului omului” (Ibid. 24, 27), căci şi fulgerul nu se ascunde în vreun colţ oarecare, ci străluceşte peste tot orizontul; deci venirea lui nu are nevoe de vestitori, şi va fi tot atât de strălucită, după cum este şi venirea fulge¬rului, care n’a avut nevoe de vestitori. A spus şi de antihrist, căci zice: „Eu am venit întru numele Tatălui meu, şi nu mă primiţi pre mine, iară de va veni altul întru numele său, pre acela veţi primi” (loan 5, 43). Vorbeşte apoi şi de ne¬norocirile ce se vor succeda atunci, punându-le ca dovadă a venirei lui, şi spune că şi Elie va veni.
    Aveau deci o mare îndoială Thesalonicenii aceştia, despre timpul venirei lui Christos, dar îndoiala lor a devenit foarte trebuitoare şi nouă, pentru că nu numai lor li-a folosit, ci şi nouă, ca sâ scăpăm de poveştile cele copilăreşti, şi de aiurări băbeşti. S’au n’aţi auzit de multe ori în copilăria voastră despre numele lui anţihrist, şi despre umilinţa sau ipocrizia lui? N’aţi auzit pe mulţi spunându-vă asemenea poveşti? Deci diavolul, încă pe când mintea noastră este fragedă, bagă în inimă astfel de minciuni, ca astfel odată cu creşterea noastră să crească şi minciuna, şi la urmă să poată a ne inşela. Nu ar fi venît Pavel ca să vorbească cu dânşii de antichrist, dacă nu ar fi fost silit, şi dacă nu ar fi fost trebuitor.
    Dar noi să nu ispitim asemenea lucruri. Nu va veni el (antichrist) cu umilinţă, ci „se va înălţa mai pre sus de tot cel ce se zice Dumnezeu, sau închinăciune, aşa încât să şază el în biserica lui Dumnezeu ca un Dumnezeu, arătându-se pre sine cum că ar fi el Dumnezeu” (II Thes. 2, 4), După cum diavolul a cazut din cauza zmintirei, tot aşâ şi cel ce lucrează printr’ânsul cade în zmintire complectă.
    OMILIA III
    „Cari vor lua muncă peirea cea veşnică de la faţa Domnului, şi dala mărirea putereî lui, când va veni ca să se proslăvească întru sfinţit săi, şi să se faca minunat întru toţi credincioşii în ziua aceea” (Cap. 1, 9-10).
    Sunt mulţi dintre oameni, cari speranţele lor cele bune nu le pun în depărtarea de păcate, ci în aceia că ‘şi închipuie că gheena nu este atât de grozavă, după cum se zice, ci cu mult mai blândă, şi nu veşnică, ci trecătoare, şi în fine filosofisază multe de acest fel. Eu însă, nu zic că este numai mai grozavă decât cea cu care suntem ameninţaţi, ci încă cu mult mai grozavă, şi pentru aceasta vă pot aduce ca dovadă cuvinte din multe locuri, din care aţi putea să judecaţi însi-vă despre gheena. Dar astăzi eu nu voiu mai vorbi nimic de aceasta, căci e deajuns chiar frica ce o putem că¬pătă din cuvintele scripturei, deşi poate nu putem desvoltă bine sensul lor. Cum ca gheena nu este trecă¬toare, ascultă pe Pavel care vorbeşte aici de cei ce nu cunosc pre Dumnezeu, şi nici nu cred în Evanghelie: „că vor luă, zice, muncă peirea cea veşnica”. Dar ceeâ-ce este veşnic, cum poate fi trecător? „Dela faţa lui Dumnezeu”, zice. Şi ce înseamnă aceasta? Aici apostolul ni pune înainte cazul cei mai uşor. Fiindcă cei bogaţi se îngâmfă mult, apoi «nu trebue, zice, multă osteneală, ci e de ajuns numai de a se înfăţisâ ei şi a fi văzuţi de Dumnezeu, si de îndată cu toţii vor fi aruncaţi în osândă». Singură prezenţa lui va fi pentru unia lumina, iară pentru alţii pedeapsă.
    „Şi dela mărirea puterei lui, zice, când va veni să se proslăvească întru sfinţii săi, şi să se facă minunat întru toţi credincioşii, în ziua aceia”. Dumnezeu să se proslăvească? «Da, zice el, să se proslăvească întru toţi sfiinţii săi». Cum? când cei ce se îngâmfă aici vor videa atunci pre cei prigoniţi de dânşii, pre cei dispreţuiţi şi batjocoriţi, stând aproape de dânsul, atunci este slava lui, sau mai bine zis, şi a lor, şi a lui; — slava lui, pentrucă nu ‘i-a părăsit, ei i-a arătat încă mai străluciţi, şi slava lor, pentru că s’au învredni¬cit de atâta cinste. După cum bogăţia lui este ca ii sâ fie credincioşi, tot aşâ şi slava lui este ca cei ce vor crede în el, să se bucure de bunătăţile lui. Slava binelui stă în aceea, ca sâ aibă cui sâ împărtăşaseă bineface¬rile sale.
    „Şi să se faca minunat, zice, întru toţi credincioşii”, adecă prin cei ce cred; iată că şi aici par¬ticula întru înseamnă prin , căci printr’înşii el se arată minunat, când pre cei vrednici de jale şi nenorociţi, pre cei ce sufăr mii de rele, pre cei ce nu au şchiopătat de loc în credinţă, îi ridică în atâta strălu¬cire. Atunci se va arătâ puterea lui, căci deşi aici se părea câ ii sunt părăsiţi, totuşi acolo se vor bucura de multa slavă. Atunci mai ales se va arăta toată slava şi toată puterea lai Dumnezeu. Cum? „Pentrucă s’a fă¬cut credincioasă, zice, mărturia voastră întru voi. în ziua aceia, pentru care ne şi rugăm totdea¬una pentru voi” (Vers. 11), adecă când se vor aduce la mijloc cei ce au suferit mii de necazuri şi supărări, cei ce au fost siliţi de împrejurări ca să se abată dela credinţă, şi totuşi’n’au cedat de loc, ci au crezut până la fine, atunci, zic, şi Dumnezeu se slăveşte, şi aceia se slăvesc. „Mai ‘nainte de sfârşit, zice, nu ferici pe nimeni” (Sirach. 11, 28). De aceea zice, că «în ziua aceea se vor arătâ cei ce au crezut», adecă atunci se va videa folosul cel mare al credinţei creştineşti.
    „Şi vă rugăm pre voi, fraţilor, pentru ve¬nirea Domnului nostru lisus Christos, şi a noas¬tră adunare la dânsul, ca nu de grabă să vă clătiţi voi din minte” (Cap. 2, 1, 2). Când anume va fi învierea, nu a spus, iară că acum nu va fi, aceasta a spus’o. „Şi a noastră adunare zice, la dânsul”. Nici aceasta nu e puţin lucru. Ai văzut cum şi mângâierea o pune la un loc cu laudele, căci atunci Chris¬tos se va arăta împreună cu noi şi cu toţi sfinţii? Ni vorbeşte aici despre învierea noastră la a doua venire, şi despre adunarea la dânsul, căci acestea vor fi unite la un loc. După aceea îi înalţă cugetele lor, căci zice: „Ca nu degrabă să vă clătiţi voi din minte”.
    „Nici sâ vă spăimântaţi, nici prin duch, nici prin cuvânt, nici prin epistolie, ca şi cum ar fi trimisă dela noi, cum că ar fi sosit ziua lui Christos”. Aici mi se pare că face aluziune la unia cari purtau o epistolă falsificată, dând’o ca a lui Pavel. cu scopul vădit de a’i înşela, însă apostolul arătându-i li spune, că încă n’a sosit ziua Domnului. Şi ca să nu se lase a fi amăgiţi, el îi asigură prin ceea-ce li scrie: „Nu vă spăimântaţi, zice, nici prin duch nici prin cuvânt”, adecă «chiar de ar avea duchul profe¬ţiei cei ce vă spun de acestea, voi să nu credeţi. Când eram la voi, acestea v’am spus, să nu vă abateţi dela cele ce aţi auzit şi aţi învăţat».
    „Nici prin duch”. Prin aceste cuvinte el nu¬meşte pe prorocii mincinoşi, cari ceea-ce spuneau, grăiau prin duch necurat, căci voind a fi crezuţi, ii se încercau a înşela pe auditor nu numai prin cuvinte probabile — aceasta de altfel o învederează şi apostolul prin expresiunea: „Nici prin cuvinte” — ci încă şi printr’o epistolă falsificată ce conţinea asemenea idei, şi pe care o dădeau ca a lui Pavel. De aceea apostolul deschizându-li ochii, a adaos: „Nici prin epistolie ca cum ar fi trimisă dela noi”. După ce în fine îi asigură din toate părţile, vine şi expune şi propria sa părere după cum urmează; „Să nu vă amăgească cineva pre voi nici intr- un chip, ca nu veni până ce mai întâiu nu va veni apostasia, şi se va arătă omul păcatului, fiul pierzărei, improtivnicul, şi care se va înălţă mai pre sus de tot cel ce se zice Dumnezeu, sau închinăciune, aşâ încât să şadă el în biserica lui Dumnezeu ca un Dumnezeu, arâtându-se pre sine cum ca ar fi el Dumnezeu” (Vers. 3. 4).
    Aici el vorbeşte de antichrist, şi dă pe faţă o mare taină. Şi ce înseamnă „apostasia”? Sub acest cuvânt el numeşte pe antichrist, căci pe mulţi îi va pierde şi-i va abate dela credinţă, după cum zice şi Christos: „Ca să amăgiască, de va fi cu putinţă, şi pre cei credincioşi”. (Matei 24, 24). Pe lângă aceasta îl mai numeşte şi omul păcatului, căci şi el va face lu¬cruri înfricoşate, în acelaşi timp şi pe alţii va pregăti ca să facă asemenea lucruri. Il mai numeşte fiul pierzărei, pentru că si el va fi pierdut, şi totodată va pierde şi pe alţii. Dar cine va fi oare acel antichrist? Oare va fi Satana? Nicidecum, ci va fi un om oarecare, care va avea în el toată puterea şi toată energia diavolului.
    „Şi care se va înălţă mai pre sus de tot cel ce se zice Dumnezeu, sau închinăciune”. Aşâ dar acel antichrist nu-i va aduce la idololatrie, ci va fi un împotrivitor lui Dumnezeu, care va desfiinţa toate zei¬tăţile , şi va porunci de a fi el adorat în locul lui Dumnezeu, şi va şedea în biserica lui Dumnezeu, nu numai în acea din Ierusalim, ci în fiecare. „Arătându-se pre sine, zice, că ar fi el Dumnezeu”, adecă nu spunând, nu grăind el aceasta ci încercându-se de a dovedi prin fapte, pentru că va face lucruri mari, şi va arătă semne minunate la cei amăgiţi de el.
    „Au nu vă aduceţi aminte, că încă fiind eu la voi acestea am zis vouă”? (Vers 5). Ai văzut ca necontenit se videa silit de a Ii vorbi, şi a li reaminti ceea-ce li spusese deja ? Iată ca ii au fost auzit acestea şi pe când el erâ prezent, dar tot aceleaşi vorbe se vede silit de a li aminti din nou, după cum face şi cu alte chestiuni.Aşâ de pildă în privinţa necazurilor ce vor avea, şi de care ii auzise pe apostol vorbind, după cum zice:: „Caci când am fost la voi am zis voua mai ‘nainte, că vom avea scârbe. ” (I Thes. 3, 4), şi cu toate acestea ii uitase, aşâ că s’a văzut silit de a-i apărâ din nou prin scris; — tot aşâ şi despre venirea lui Christos iî auzise dejâ, şi cu toate acestea a trebuit ca să-i pună în orânduială prin epistolă. Aşâ dar, dacă el li aminteşte acum, apoi nu li spune nimic strein şi neştiut de dânşii, ci tot aceea ce pururea li-a spus.
    OMILIA IV
    „Şi acum ce îl opreşte ştiţi, ca să se arate el în timpul său. Că iată taina fără de legei se lucrează, numai cel ce opreşte acum; până se va luă din mijloc; şi atunci se va arătă acel fâră-de-lege, pe care Domnul îl va omorî cu duchul gurei sale, şi-1 va pierde cu arătarea venirei sale, a cărui venire este dupre lucrarea satanei” (Cap. 2, 6—9).

    Cu drept cuvânt ar putea întrebă cineva, ce anume este ceea „ce-l opreşte”, şi după aceasta să cunoască de ce Pavel vorbeşte atât de întunecat aici? Aşâ dar ce este aceea ce-l opreşte de a se arătâ acum? Unii spun că aici se vorbeşte de charul Duchului, iară alţii zic că e vorba de stăpânirea Romanilor, şi cu aceşti din urmă mă unesc şi eu. Si de ce? Pentrucă dacă ar fi voit sâ spună de charul duchului, nu ar fi spus atât de întunecat, ci pe faţă, de vreme ce acel char şi as-tăzi predomina pe apostol, ca şi pre toţî credincioşii. De altfel, dacă charul duchului ar fi lipsit dintre ii, după cum lipsiâ mai ‘nainte, ar fi trebuit ca apostolul să se ducă în persoană la dânşii, după cum făcea în asemenea cazuri. Dar fiindcă el face aici aluziune la stăpânirea Romanilor, cu drept cuvânt a spus’o aceasta atât de întunecat, căci nu a voit a se expune şi pe dânsul ca şi pe ii la duşmănii prisoselnice şi la pri¬mejdii nefolositoare. Dacă ar fi spus, câ puţin după aceea, împărăţia Romanilor se va surpa, de’ndată l’ar fi nimicit şi pe el ca primejdios, şi pe toţi creştinii, ca revoltători ai ordinei publice. Şi nu a zis că aceasta se va întâmpla iute, deşi de altfel necontenit aceeaşi spune, însă ce? „Ca să se arate el în timpul său”, zice:
    „Câ taina fără de legei se lucrează”. Aici el face aluziune la Neron, ca fiind tip al lui antichrist, căci şi el voiâ a fi crezut de Dumnezeu. Şi bine a zis apostolul „taina”, adecă nu pe faţă, ca acela (antichrist), şi nici aşâ de neruşinat ca el, ci pe ascuns. «Dacă mai ‘nainte de timpul acela s’a găsit, zice, un bărbat, care în pri¬vinţa răutăţei nu erâ mai pre jos de antichrist, ce lu¬cru de mirare dacă şi acesta va fi tot aşâ de rău» ? Şi priveşte că apostolul nu’l numeşte pe faţă, şi aceasta nu din cauza fricei ce ar fi avut de Neron , ci mai mult ca să ne înveţe pre noi, ca să nu ne băgăm în pri¬mejdii zadarnice, dacă aceasta nu o cere nimic grabnic. Tot aşâ face şi în cazul de faţă, unde pe lângă expresiunea de mai sus adaogă mai departe: „Numai cel ce opreşte acum, până se va luâ din mijloc”, adecă, când împărăţia Romanilor se va luâ dela mijloc, atunci va sosi şi acela. Şi cu drept cuvânt zice aceasta, căci pe câtă vreme stăpâneşte frica de împărăţia aceasta, nimeni nu va îndrăzni a se mândri şi a se înălţa atât de mult, dar când împărăţia va lua sfârşit, atunci şi acela, odată eu anarhia, se va arunca şi se va încerca să răpească şi stăpânirea oaminilor, şi stăpânirea lui Dumnezeu. După cum şi mai ‘nainte de aceasta au luat sfârşit şi alte împărăţii, ca de pildă împărăţia Medilor care a fost desfiinţată de Babiloneni, cea a Babilonenilor de Perşi, cea a Perşilor de Macedoneni, cea a Macedonenilor de Romani,tot asa si aceasta va fi desfiinţată de antichrist, iară acela de Christos. căci nu va putea stăpâni de loc.
    Toate acestea ni le pune înainte Prorocul Daniil cu multă claritate. „Si atunci,zice, se va arătâ acel fără-de-lege”,— dar după aceasta? Mângâerea este aproape, căci zice: „Pe care Dom¬nul îl va omorî cu duchul gurei sale, şi-l va pierde cu arătarea venirei sale, a căruia venire este dupre lucrarea satanei”. Precum se întâmplă cu focul, căci deabea se ridică para, şi micele insecte şi pier mai ‘nainte încă de a se atinge de ele, tot aşâ va fi şî atunci, căci nelegiuitul va pieri numai la ară¬tarea lui Christos, şi numai după cuvântul, sau mai bine zis, după poronca ce va dâ. E deajuns ca Chris¬tos să fie de faţă, şi imediat toate acestea se vor ni¬mici ; numai înfăţişindu-se el, şi de ‘ndată minciuna va fi resturnată.
    Mai departe apoi arată cine este acesta „a căruia venire este dupre lucrarea satanei”, căci adaogă: „întru toată puterea, şi semne şi minuni ale minciunei”. Acestea le-a prezis apostolul, ca nu cumvâ ii să fie înşelaţi atunci, — adecă câ acel nelegiuit va arătâ o mare putere, însă nimic nu va fi adevărat, ci totul pentru înşelăciune. „Şi minuni, zice, ale min¬ciunei”, adecă minuni înşelătoare, sau minuni care se sfârşesc în minciună.
    „Şi întru toate amăgirea nedreptăţei, întru cei peritori” (Vers. 10). «Dar, zici tu, de ce oare va îngădui Dumnezeu ca să se facă aceasta, şi care anu¬me este iconomia faptului? Care poate fi folosul veni¬rei aceluia, dacă acea venire este spre vătămarea nea¬mului ominesc»? Nu te spăimântâ, iubitule, ci ascultă bine ceea-ce spune apostolul: „întru cei peritori”‘, zice, adecă numai într’aceştia va avea putere, adecă puterea lui se va mărgini numai într’aceştia, cari chiar de nu ar fi venit el, tot nu ar fi crezut. Care e câşti¬gul? Acela că chiar acei peritori nu vor mai avea ce zice, de vreme ce li se va astupă gura. Şi cum aceasta ? Apoi chiar dacă a venit acela, şi dacă nu ar fi venit, ii tot nu ar fi crezut în Christos, — prin urmare venirea lui este spre peirea lor. Ca sâ nu zică ii: «apoi fiindcă Christos se numea pe sine Dumnezeu—deşi nicăire n’a spus aceasta pe faţă, dar cei după dânsul au pre¬dicat despre dumnezeirea lui de aceia n’am crezut în el, şi fiindcă noi am auzit că unul este Dumnezeu, din carele sunt toate, de aceia n’am crezut lui». Deci tocmai acest pretext îl va resturna antichrist prin ve¬nirea lui, căci când va veni acela, şi nu va poronci nimic sănătos, ci totul va fi nelegiuit, iară ii se vor ademeni numai din semnele şi minunile cele înşelă¬toare, şi vor crede în el, prin aceasta li se va închide gura, «Dacă n’ai crezut lui Christos, apoi cu atât mai mult nu trebuia să crezi lui antichrist, căci acela zicea că este trimis de Tatăl, iară acesta cu totul din contra». De aceia şi zicea Christos: „Eu am venit întru numele Tatălui, şi nu m’aţi primit, iară acela va veni întru numele său, şi-l veţi primi pre el” (Ioan 5, 43). «Dar am văzut la el semne şi minuni multe» vor zice poate; însă şi Christos a făcut multe şi mari minuni, şi prin urmare trebuiâ ca să credeţi lui. Despre acela multe s’au spus mai ‘nainte, că este fără-de-lege, câ este fiul pierzărei, că venirea lui este după lucrarea satanei, pe când despre Christos cu to¬tul din contra, că este mântuitor, şi că va aduce mii de bunuri.
    „Pentrucă dragostea adevărului n’au primit ii, ca să se mântuiască. Pentru aceia va trimite lor Dumnezeu lucrarea înşelăciunei, ca să crează ii minciunei, ca să se judece toţi cari n’au cre¬zut adevărului, ci au binevoit întru nedreptate” (Vers. 11. 12). Nu a zis «ca să se osândească» ci „ca să se judece”, adecă să stea înaintea tribunalului celui înfricoşat, ca să fie ii fără nici un cuvânt de în¬dreptare. Prin expresiunea „dragostea adevărului”, el înţelege pe Christos. „Pentrucă dragostea ade¬vărului n’au primit ii, ca să se mântuiască”. Amândouă erau în persoana lui Christos, — şi iubind pre oamini, şi pentru lucruri adevărate — şi deci pentru amândouă acestea el a venit. „Ci au binevoit întru nedreptate, căci antichrist va veni spre vătămarea oaminilor, nedreptăţindu-i. Ce nu va face el atunci ? Totul va pune în mişcare, totul va tulbura, şi prin poroncile ce le va dâ, şi prin groaza ce va răspândi. În¬fricoşat şi groaznic va fi în toate privinţile, şi prin pu¬terea, şi prin cruzimea, şi prin poroncile lui cele ne¬legiuite. Insă nu te spâriă, căci puterea lui se va măr¬gini în cei peritori. De altfel tot atunci va veni şi Elie, însă venirea lui va fi pentru siguranţa şi apărarea cre¬dincioşilor. Despre venirea lui Elie spune şi Christos, căci zice: „Elie va veni mai ‘nainte, şi va aşeza toate” (Matei 17, 11), sau şi aiurea, unde vorbeşte de Ioan: „Cu puterea lui Elie”, zice, deşi Ioan nu a făcut semne ca Elie, şi minuni, după cum şi evanghe-listul zice: „Că Ioan n’a făcut nici un semn, iară toate câte a zis Ioan pentru acesta, adevărate au fost” (Ioan 10, 41). Dar cum oare Ioan trebuiâ a veni cu puterea lui Elie? Adecă aceiaşi slujbă avea a îndeplini, ca şi Elie, căci precum el a fost înainte mer¬gătorul celei întâi veniri, tot aşâ şi Elie va fi înainte mergătorul celei de a doua şi slăvitei veniri, şi spre aceasta este rezervată venirea lui.
    Deci să nu ne înfricoşăm, iubiţilor, căci apostolul mai mult a zguduit oarecum cugetul auditorilor, şi nici de cum n’a lăsat sâ se înţeleagă că cele ale lumei aceştia sunt rele, ci că sunt vrednice de mulţămire. De aceia a adaos: „Iară noi datori suntem totdeauna a mulţămi lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor iubiţi de Domnul, căci v’a ales pre voi Dum¬nezeu din început spre mântuire, întru sfinţenia duchului, şi întru credinţa adevărului”. Cum i-a ales spre mântuire? Sflnţindu-i prin duchul. Acestea sunt cele esenţiale spre mântuirea noastră: nici decât însă, dela faptele sau succesele noastre, ci numai prin cre¬dinţa adevărului. Iată că şi aici particula „întru” este în loc de „prin”, adecă prin sfinţirea duchului, prin credinţa adevărului.
    „La care v’a chemat pre voi prin evan¬ghelia noastră, spre câştigarea slavei Domnului nostru lisus Christos” (Vers. 14). Nici aceasta nu e puţin lucru, dacă Christos consideră mântuirea noastră ca slavă a sa. Slava celui filantrop este ca mulţi si se mântuiască. Aşâ dar, mare este Domnul nostru şi minunat foarte, dacă doreşte atât de mult mântuirea noastră, încât ni trimite şi pe Duchul sfint ca să lucreze Ia sfinţirea noastră !
    Dar de ce oare n-a spus mai întâiu de credinţă, ci de sfinţenia duchului ? Pentru că şi după sfinţenie noi avem mare nevoe de ea, ca să nu ne clătinăm din locul în care ne găsim. Ai văzut cum el arată că ni¬mic nu este al lor, ci totul al lui Dumnezeu? „La care, zice, v’a chemat pre voi prin evanghelia noastră, spre câştigarea slavei Domnului nostru lisus Christos”.
    „Drept aceia, fraţilor, staţi şi ţineţi predaniile, care v’aţi învăţat prin cuvânt, ori prin epistolia noastră” (Vers. 15). De aici se vede lămurit, că nu toate li preda lor prin epistolă, ci multe li se preda şi din gură, însă şi acestea ca şi acelea sunt vrednice de credinţă. Aşâ dar şi predania bisericei, adecă tradiţiunea nescrisă, transmisă din generaţie în generaţie, noi o credem vrednică de credinţă. Tradi- ţiune este, şi deci nu cere nimic mai mult. Mai arată aici, că erau mulţi de acei ce se clătinase din credinţa cea adevărată.
    ….mai cautam.

  9. doktoru zice:

    Cateva fragmente din Omiliile la Matei ale Sf Ioan Gura de Aur cu referire la Matei 24.

    OMILIA LXXIV

    „Vai vouă, că zidiţi mormintele profeţilor

    şi împodobiţi mormintele lor şi ziceţi:

    „Dacă am fi fost în zilele părinţilor noştri,

    n-am fi fost părtaşi cu ei la sîngele profeţilor'”

    I

    Hristos nu spune: „Vai/” pentru câ fariseii şi cărturarii zidesc mormintele profeţilor, nici pentru câ osîndesc pe părinţii lor, ci pentru că şi prin cele ce fac şi prin cele ce spun săvîrşesc o faptă şi mai rea, deoarece se prefac numai câ-şi osîndesc părinţii. Că osîndirea rostită de ei era numai o făţărie o spune evanghelistul Luca: „Căie şi încuviinţaţi fapta şi le zidiţi şi mormintele”[1]. „Vai vouă”, le spune Hristos, că zidiţi mormintele profeţilor, iar părinţii voştri i-au ucis. Deci mărturisiţi şi încuviinţaţi faptele părinţilor voştri; că ei i-au ucis, iar voi le zidiţi mormintele”[2]. Prin aceste cuvinte Hristos le osîndeşte gîndul cu care zideau ei mormintele profeţilor că nu le zideau ca să cinstească pe cei ucişi, ci ca să se laude cu aceste ucideri. Se temeau ca nu cumva prin dispariţia cu vremea a mormintelor să se piardă şi dovada şi amintirea unei fapte atît de îndrăzneţe. Cu aceste gînduri zideau mormintele profeţilor; înălţau morminte strălucitoare, ca şi cum ar fi înălţat semne de biruinţă. Se împodobeau deci şi se făleau cu nelegiuirile părinţilor lor. Hristos le spune: „Nelegiuirile puse la cale de voi astăzi arată că şi voi săvîrşiţi aceeaşi faptă ca şi părinţii voştri. Chiar dacă spuneţi contrariul, chiar daca-i osîndiţi, chiar dacă ziceţi, de pildă: „N-am fî fost părtaşi cu ei dacă am fi trăit în zilele lor”, totuşi vorbele voastre vădesc gîndul vostru! „Hristos a spus acestea în chip învăluit ca într-o ghicitoare, dar totuşi le-a spus.

    După ce a spus: „Şi ziceţi: „Dacă am fi fost în zilele părinţilor noştri, n-am fi fost părtaşi cu ei la sîngele profeţilor”, a adăugat:

    „Aşadar mărturisiţi voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au ucis pe profeţi’*.

    Dar are cineva vreo vină, mi s-ar putea spune, că este fiul unui ucigaş, cînd nu este părtaş la gîndul tatălui său?

    – Nu, n-are nici o vină. Dar Hristos le adresează aceste cuvinte tocmai pentru a arăta înrudirea dintre ei şi părinţii lor în ce priveşte răutatea. Asta o arată şi prin cele ce spune mai departe, că a adăugat:

    „Şerpi, pui de vipere!”[3]

    „După cum puii de vipere, spune Hristos, seamănă cu părinţii lor din pricina otrăvii ucigătoare din ei, tot aşa şi voi semănaţi cu părinţii voştri din pricina gîndului vostru ucigaş”.

    Apoi după ce a dezvăluit gîndul cărturarilor şi al fariseilor, gînd necunoscut mulţimilor, Domnul îşi întemeiază spusele Sale pe faptele ce aveau să le săvîrşească şi pe care le vor cunoaşte mai tîrziu cu toţii.

    Intr-adevâr, dupacea spus: „Aşadar mărturisiţi voi înşivă că sînteţi fiii celor ce au ucis pe profeţi”, pentru a le arăta că vorbeşte de înrudirea de răutate cu părinţii lor şi că minţeau cînd spuneau: „N-am fi fost părtaşi cu ei”, Domnul a adăugat:

    „Umpleţi, dar, şi voi măsura părinţilor voştri”[4].

    Negreşit nu le porunceşte să facă asta, ci le arată mai dinainte ce are să se întîmple, adică uciderea Lui. De aceea după ce i-a mustrat şi le-a arătat că mint cînd spun pentru a se apăra că „n-am fi fost părtaşi cu ei” – într-adevăr, cînd n-au cruţat pe Stăpîn, cum ar fi cruţat pe slugile Stă­pînului? -, Domnul Se foloseşte de nişte cuvinte şi mai pline de dispreţ, numindu-i şerpi şi pui de vipere şi le spune:

    „Cum veţi scăpa de osînda gheenei”[5], cînd îndrăzniţi să faceţi aceste fapte, cînd le tăgăduiţi, cînd vă ascundeţi gîndul? Apoi îi mustră şi în alt chip, spunîndu-le:

    „Voi trimite la voi profeţi, înţelepţi şi cărturari; şi pe unii dintre ei îi veţi ucide şi-i veţi răstigni şi-i veţi biciui în sinagogile voastre”[6].

    Ca să nu spună cărturarii şi fariseii: „Da, am răstignit pe Stăpîn, dar vom cruţa pe slugile Sale, dacă vom trăi pe vremea aceea”, Domnul le spune: „Iată vă trimit şi pe slugile Mele, profeţi şi ei; dar nici pe aceştia nu-i veţi cruţa”. A grăit aşa ca să le arate că nu e deloc ciudat să fie ucis de fiii acelora care au ucis pe prooroci, că şi ei sînt nişte ucigaşi şi nişte vicleni; viclenia le umple sufletele lor şi-i întrec pe părinţii lor în nele­giuiri. în afară de cele spuse le mai arată că sînt şi tare iubitori de slavă deşartă. Cînd cărturarii şi fariseii spun: ,,Dacă am fi fost în zilele părinţilor noştri, n-am fi fost părtaşi cu ei”, apoi o spun ca să se laude; filozofează numai cu cuvîntul, dar cu fapta fac cu totul altceva.

    „Şerpi, pui de vipere”, cu alte cuvinte, copii răi din nişte părinţi răi şi mai răi decît cei ce i-au născut. Le arată că ei îndrăznesc să facă nele­giuiri mai mari decît părinţii lor şi prin aceea că le săvîrşesc după nele­giuirile săvîrşite de părinţii lor, dar şi prin aceea că sînt cu mult mai cumplite decît nelegiuirile acelora, cu toate că spun că niciodată n-ar fi făcut astfel de fapte. Ei merg pînă la sfîrşit şi pun cunună răutăţilor. Părinţii lor au ucis slugile care veniseră în vie; ei L-au ucis pe Fiul şi pe cei care i-au chemat la nuntă[7].

    Domnul a spus toate aceste cuvinte cărturarilor şi fariseilor ca să le taie orice înrudire cu Avraam şi ca să le arate că înrudirea aceasta nu le aduce nici un cîştig dacă nu săvîrşesc faptele lui Avraam. De aceea a şi adăugat: „Cum veţi scăpa de osînda gheenii, cînd faceţi fapte la fel cu cei care au ucis pe profeţi?”. Cu aceste cuvinte le aduce aminte şi de învi­nuirile lui Ioan Botezătorul; că şi Ioan tot aşa i-a numit; şi el le-a amintit de judecata ce va să fie.

    Dar pentru că pe ei nu-i înfricoşa deloc judecata şi iadul şi din pricină că nu credeau, dar şi din pricină că iadul şi judecata aveau să fie mai tîrziu, Hristos îi înfricoşează cu pedepse pe lumea aceasta şi le spune:

    ,De aceea iată Eu trimit la voi profeţi şi cărturari şi pe unii din ei îi veţi ucide, îi veţi răstigni şi-i veţi biciui, ca să vină peste voi tot sîngele drept vărsat pe pămînt, de la sîngele lui Abel cel drept pînă la sîngele lui Zaharia, fiul lui Barahia, pe care l-aţi ucis între templu şi altar. Amin zic vouă că vor veni aces­tea toate peste neamul acesta”[8].

    II

    Iată cu cîte argumente caută Hristos să-i ferească de pedeapsa ce-i ameninţă! Le-a spus: „Osîndiţi faptele părinţilor voştri, pentru că spu­neţi: „N-am fi fost părtaşi cu ei”; iar cuvintele acestea ar fi fost îndestulă­toare să-i pună pe drumul cel drept. Apoi le-a spus: „Deşi-i osîndiţi, totuşi şi voi faceţi fapte mai rele decît ei”. Şi aceste cuvinte ar fi fost îndestulătoare să-i facă de ruşine. In sfîrşit le-a spus: „Faptele voastre nu vor rămîne nepedepsite”. Şi-i înfricoşează nespus amintindu-le de iad. Dar pentru că pedeapsa din iad avea să fie pe lumea cealaltă, i-a ame­ninţat şi pe lumea aceasta cu pedepse, zicînd: „Că vor veni toate acestea peste neamul acesta”. A adăugat şi grozăvia pedepsei, spunîndu-le că vor su­feri nişte pedepse cum n-au mai fost pe lume. Dar nu s-au făcut mai buni.

    Iar dacă cineva m-ar întreba: „Pentru ce vor suferi nişte pedepse cum n-au mai fost pe lume?”, îi voi răspunde că au şi săvîrşit nelegiuiri cum n-a săvîrşit nimeni altul pe lume, că nu s-au înţelepţit din cele

    petrecute în trecut. Sau n-ai auzit pe Lameh spunînd: ,Dacă pentru Cain răzbunarea va fi de şapte ori, apoi pentru Lameh răzbunarea va fi de şaptezeci de ori cîte şapte”[9] ? Cu alte cuvinte, Lameh spune aşa: „Eu merit mai mari pedepse decît Cain”.

    – Pentru ce?

    – Deşi Lameh n-a omorît pe fratele său, totuşi a fost pedepsit mai cumplit pentru că nu l-a înţelepţit pilda lui Cain. Acelaşi lucru îl spune Dumnezeu şi în altă parte: „Eu sînt Cel Ce pedepsesc pe copii pentru păcatele părinţilor, care Mă urăsc pe Mine, pînă la al treilea şi al patrulea neam”[10]. Dumnezeu nu vrea să spună aici că au să fie pedepsiţi alţii pentru păca­tele altora, ci că vor suferi pe bună dreptate aceeaşi pedeapsă ca şi înaintaşii lor, pentru că nu s-au făcut mai buni, deşi au avut înaintea lor pilde de păcătoşi pedepsiţi.

    Uită-te că la timp potrivit a pomenit Hristos de Abel, arătînd că şi uciderea lui Abel se datoreşte tot invidiei. „Ce mai puteţi spune, cărtu­rarilor şi fariseilor? le grăieşte Hristos. N-aţi ştiut, oare, ce-a păţit Cain? A privit, oare, Dumnezeu cu linişte la cele ce s-au petrecut? Nu l-a pedepsit, oare, pe Cain cu cea mai cumplită pedeapsă? N-aţi auzit cîte au păţit părinţii voştri care au ucis pe profeţi? N-au fost daţi la nenumă­rate chinuri şi munci? Pentru ce, dar, nu v-aţi făcut mai buni? Dar pentru ce vorbesc eu de chinurile părinţilor voştri şi de cele ce-aţi păţit? Tu, care osîndeşti pe părinţii tăi, pentru ce faci fapte mai rele decît ei? Voi înşivă aţi hotărît: „Pe cei răi cu rău îi va pierde!” Ce iertare veţi mai avea deci cînd săvîrşiţi astfel de fapte, după ce aţi pronunţat o astfel de sentinţă?

    – Dar cine este Zaharia de care vorbeşte Domnul?

    – Unii spun că este tatăl lui Ioan Botezătorul; alţii spun că este un profet; alţii spun că este un preot care avea două nume, pe care Scrip­tura îl numea şi Iodae. Tu însă uită-te la aceea că nelegiuirea lor era îndoită. Nu numai că omorau pe sfinţi, dar îi omorau şi în loc sfînt.

    Cu aceste cuvinte Hristos a înfricoşat şi pe cărturari şi pe farisei, dar a mîngîiat şi pe ucenicii Săi, arătîndu-le că şi drepţii de mai înainte de dînşii au suferit la fel. Pe cărturari şi farisei îi înfricoşa, prezicîndu-le că după cum părinţii lor au fost pedepsiţi, tot aşa şi ei vor suferi cele mai groaznice pedepse. De aceea îi numeşte pe trimişii Săi „profeţi, înţelepţi şi cărturari”, luîndu-le cu asta cărturarilor şi fariseilor orice cuvînt de apărare. „Nu puteţi spune, le zice Domnul, că „ne-am smintit, pentru că ne-ai trimis la noi apostoli dintre păgîni”. Nu! V-aţi purtat aşa pentru că sînteţi nişte ucigaşi, pentru că vi-i sete de sînge!” De aceea le-a şi spus mai
    dinainte: „Pentru asta trimit profeţi şi cărturari”. Aceeaşi învinuire le-au adus-o toţi profeţii, zicînd: „Singiuri cu singiuri amestecă'”4 şi că sînt băr­baţii sîngiurilor. De aceea Dumnezeu a poruncit în Vechiul Testament să I se aducă sînge ca jertfă; a vrut să arate că dacă sîngele de animale este atît de preţios, apoi cu mult mai mult sîngele omului. Acest lucru îl spune şi lui Noe: „Voi răzbuna tot sîngele vărsat”15. Şi poţi găsi nenumă­rate locuri asemănătoare în care Dumnezeu le porunceşte să nu ucidă; aceasta e şi pricina că le-a poruncit să nu mănînce animale sugrumate. O, iubire de oameni a lui Dumnezeu! Deşi Dumnezeu ştia de mai înainte că au să rămînă tot neîndreptaţi, totuşi El face cele ale Lui. „Ii trimit, spune Dumnezeu, deşi ştiu că au să fie ucişi!” Deci Hristos le dovedeşte şi cu aceste cuvinte că degeaba au spus: „N-am fi fost părtaşi cu părinţii noştri”. Că şi ei, cărturarii şi fariseii, au ucis pe profeţi chiar în sinagogi şi n-au respectat nici locul, nici vrednicia persoanelor şi nici n-au ucis nişte oameni oarecare, ci profeţi şi înţelepţi, ca să nu-i mai mustre. Prin profeţi şi înţelepţi Hristos înţelege pe apostoli şi pe urmaşii acestora; că mulţi din ei profeţeau.

    Apoi, voind să le mărească frica, spune: „Amin, amin zic vouă, că vor veni acestea toate peste neamul acesta”. Cu alte cuvinte spune aşa: ,2Voi întoarce totul peste capetele voastre şi Mă voi răzbuna cumplit”. într- adevăr, un om care a văzut mulţi păcătoşi şi nu s-a cuminţit, ci săvîr­şeşte şi el iarăşi aceleaşi păcate, şi nu numai pe acelea, ci şi altele cu mult mai mari, este drept să fie pedepsit mai greu decît aceia. După cum dacă omul acela ar fi voit să se facă mai bun, prin pildele celor de dinaintea lui, ar fi avut mult de cîştigat, tot aşa, pentru că a rămas neîn­dreptat, merită o pedeapsă mai mare, că n-a cules nici un rod, deşi s-a bucurat de mai multă învăţătură prin pilda celor care mai înainte au păcătuit şi au fost pedepsiţi.

    III

    Hristos îşi îndreaptă, apoi, cuvîntul către Ierusalim, voind cu aceasta să înveţe tot pe ascultătorii Săi şi spune:

    „Ierusalime, Ierusalime!”16

    – Ce vrea să spună Domnul prin această repetare a numelui Ierusalimului?

    – Vrea să arate că-I este milă de Ierusalim; că-1 nefericeşte şi că-1 iubeşte mult. Ca faţă de o iubită, iubită cu nesaţ, dar care are să fie pedepsită pentru că a întors spatele iubitului, aşa se justifică şi Hristos în faţa Ierusalimului, vrînd să-1 pedepsească. Aşa face Domnul şi în profeţie, cînd spune: „Am zis: ,Jntoarce-te la Mine şi nu s-a întors”[11].

    Apoi, după ce a chemat cetatea Ierusalimului, îi vorbeşte şi de cri­mele ei.

    „Care omori pe profeţi şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine; de cîte ori am voit să adun pe fiii tăi şi n-ai voit”[12].

    Prin aceste cuvinte Hristos se justifică înaintea Ierusalimului şi-i spune: „Cu toate că te-ai purtat aşa, totuşi Eu nu Mi-am întors faţa de la tine, n-am încetat a te iubi; chiar aşa, am vrut să te atrag spre Mine; nu o dată şi de două ori, ci de nenumărate ori. De cîte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum adună cloşca puii săi, şi n-ai voit”. A grăit aşa ca să arate că tot­deauna din pricina păcatelor lor s-au risipit fiii Ierusalimului. Dragos­tea Sa de Ierusalim o înfăţişează Domnul prin imaginea cloştii. Că înflăcărată e dragostea cloştii pentru puii ei! Imaginea aceasta a aripilor este foarte des întrebuinţată de profeţi. O găsim şi în Cîntarea lui Moise[13] şi în Psalmi[14]. Prin aripi se arată acoperămîntul lui Dumnezeu şi marea Lui purtare de grijă. „Dar n-aţi vrut!”, le spune Domnul ierusalimlenilor.

    „Iată se lasă casa voastră pustie![15],

    adică lipsită de ajutorul Meu”. Deci Hristos a fost acela Care şi mai înainte era în fruntea ierusalimlenilor; El i-a ţinut, El le-a purtat de grijă; deci Hristos a fost Acela Care i-a pedepsit totdeauna. Acum le pune înaintea ochilor o pedeapsă de care s-au temut totdeauna nespus de mult; iar pedeapsa aceasta este pieirea totală a statului iudaic.

    „Că zic vouă: De acum nu Mă veţi mai vedea pînă cînd veţi spune: bine­cuvîntat este Cel Ce vine întru numele Domnului”[16]

    Şi aceste cuvinte sînt cuvintele unui îndrăgostit care iubeşte tare, care caută să-i mişte nu numai cu cele petrecute în trecut şi să-i atragă, ci şi cu cele ce vor fi în viitor. Că aici Hristos vorbeşte de ziua viitoare a celei de a doua veniri.

    – Ce dar? Nu L-au mai văzut iudeii pe Hristos după ce a rostit aceste cuvinte?

    – N-a spus asta! Cînd Domnul a spus: „De acum”n-a, arătat momen­tul în care a vorbit, ci tot timpul pînă la răstignire.

    Pentru că fariseii şi cărturarii îl acuzau totdeauna că este împotriva lui Dumnezeu şi vrăjmaş lui Dumnezeu, Hristos îi îndeamnă să-L
    iubească; le arată că este de acord cu Tatăl şi că El este Cel Care a grăit prin prooroci. De aceea Se foloseşte de aceleaşi cuvinte ca şi profeţii.

    Prin aceste cuvinte Hristos a făcut aluzie şi la învierea Lui şi la a doua Sa venire. Le arată chiar celor care nu cred deloc în El că atunci, la a doua Sa venire, se vor închina Lui negreşit.

    – Şi cum le-a arătat?

    – Făcîndu-le o mulţime de profeţii: că va trimite profeţi; că-i vor omorî; că-i vor ucide în sinagogi; că iudeii vor suferi cele mai groaznice pedepse; că va rămîne casa lor pustie; că vor îndura necazuri şi nenoro­ciri cum n-au mai fost niciodată mai înainte. Toate aceste profeţii erau în stare să-i convingă de a doua Lui venire chiar pe cei mai încăpăţînaţi şi pe cei mai chiţibuşari oameni. Să-i întrebăm pe aceştia: A trimis Hris­tos profeţi şi înţelepţi? Au fost aceştia ucişi în sinagogi? A rămas casa lor pustie? Au venit toate acele pedepse peste neamul acela? Negreşit! Nimeni nu se va împotrivi. Aşadar, după cum toate acestea s-au împli­nit, tot aşa se vor împlini şi celelalte profeţii ale Lui; şi atunci, la a doua Sa venire, se vor închina negreşit înaintea Lui. Dar atunci orice cuvînt de apărare le va fi fără de folos, după cum fără de folos le-a fost căinţa pentru pieirea statului lor.

  10. doktoru zice:

    Continuare
    OMILIA LXXV

    „Şi ieşind Iisus din templu S-a dus;

    şi s-au apropiat de El ucenicii Lui, ca să-I arate clădirile templului; iar El răspunzînd le-a zis lor: „Vedeţi toate acestea? Amin, amin, zic vouă! Nu va rămîne aici piatră pe piatră care să nu se risipească'”

    I

    Mai înainte Domnul spusese: „Se lasă casa voastră pustie”z şi prezi­sese că vor veni o mulţime de nenorociri peste iudei; ucenicii, după ce au auzit acestea, oarecum miraţi, s-au apropiat de Hristos şi I-au arătat frumuseţea templului; erau nedumeriţi cum au să piară atîtea frumuseţi, atîta bogăţie şi atîta varietate arhitectonică. Acum Hristos nu le mai vorbeşte de pustiirea templului, ci prezice completa lui dărîmare. Le spune: „Vedeţi toate acestea?le admiraţi şi vă miraţi de ele? Nu va rămîne piatră pe piatră!”

    Poate că cineva m-ar întreba:

    – Dar cum au rămas atunci ruinele templului?

    – Şi ce-i cu asta? Ruinele templului nu zădărnicesc hotărîrea Dom­nului. Hristos a spus acestea pentru a arăta pustiirea desăvîrşită sau a templului sau a locului în care se afla templul. Sînt însă părţi din templu care au fost distruse pînă în temelii. în afară de acestea, putem să spu­nem că pe temeiul celor ce s-au întîmplat chiar cei mai cîrcotaşi oameni trebuie să se convingă că vor pieri desăvîrşit şi resturile de templu care au mai rămas.

    „Şi, şezind El pe Muntele Măslinilor, s-au apropiat ucenicii îndeosebi, zicînd: „Spune-ne nouă cînd vor fi acestea? Şi care este semnul venirii Tale şi al sfirşitului veacului?”[1]

    Ucenicii s-au apropiat de El îndeosebi, pentru că aveau să-L întrebe despre aceste lucruri; doreau cu înfocare să afle ziua venirii Lui că pofteau tare să vadă slava aceea care era pricină a nenumărate bunătăţi.

    Două lucruri îl întreabă: întîi, „Cînd vor fi acestea?”, cu alte cuvinte, cînd va fi distrus templul; şi apoi: „Care este semnul venirii Tale?”. Evan­ghelistul Luca spune că I-au pus numai o singură întrebare: despre dis­trugerea Ierusalimului[2], pentru că socoteau că atunci va fi şi venirea Lui. Evanghelistul Marcu însă spune că nu L-au întrebat toţi despre sfîr­şitul Ierusalimului, ci numai Petru şi Ioan, pentru că ei aveau mai multă îndrăznire[3].

    – Ce le-a răspuns Iisus?

    „ Vedeţi să nu vă amăgească cineva! Că mulţi vor veni în numele Meu, Zicînd: ,Eu sînt Hristos” şi pe mulţi îi vor amăgi. Veţi auzi de războaie şi de veşti de războaie. Vedeţi să nu vă spăimîntaţi; că trebuie să fie toate acestea; dar încă nu-i sfîrşitul”6.

    Ucenicii cînd au auzit de pedeapsa ce avea să vină asupra Ierusali­mului o socoteau ca o pedeapsă care nu-i privea; socoteau că ei au să fie în afară de orice tulburare; visau numai bunătăţi şi se aşteptau să-i întîmpine cît de curînd aceste bunătăţi. De aceea Hristos le prezice iarăşi greutăţi şi necazuri; îi face să fie gata de luptă; le porunceşte să-şi îndoiască privegherea, ca nici să nu fie amăgiţi de înşelăciunea celor care caută să-i înşele şi nici să nu fie striviţi de greutatea nenorocirilor ce vor veni. „îndoit va fi războiul, le spune Domnul; veţi avea de luptat şi cu înşelătorii şi cu duşmanii. Dar războiul cu înşelătorii este cu mult mai cumplit pentru că atacă într-o vreme cînd stările de lucruri sînt tul­buri şi amestecate şi cînd oamenii sînt înfricoşaţi şi îngrijoraţi”. într-adevăr mare a fost atunci tulburarea! Imperiul roman era în floarea puterii lui; oraşele erau cucerite unele după altele; oştirile şi armele erau în miş­care; se credea cu uşurinţă orice. Hristos însă le-a vorbit numai de răz­boaiele din Ierusalim, nu de războaiele din afara Palestinei, de pe întin­sul pămîntului. Ce i-ar fi interesat pe ucenici războaiele din alte părţi? De altfel Hristos nici n-ar fi spus o noutate dacă ar fi vorbit de nenoroci­rile din lumea largă, cînd ştiut este că astfel de nenorociri se întîmplă totdeauna. Războaie, răscoale şi lupte au fost şi mai înainte; dar Hristos le vorbeşte de războaiele iudaice, care vor veni nu peste multă vreme. Puterea romană era de altfel o grijă pentru iudei. Hristos deci le prezice şi aceste războaie, pentru că şi acestea erau în stare să-i tulbure pe ucenici. Le arată apoi că şi El îi va ataca pe iudei şi va porni cu război împotriva lor; nu le vorbeşte numai de lupte, ci şi de plăgi trimise de Dumnezeu, foamete, ciumă, cutremure, arătîndu-le că El a îngăduit ca războaiele acestea să vină peste ei; mai mult, că aceste războaie nu sînt ca războaiele obişnuite de

    mai înainte dintre oameni, ci războaie pornite din urgie dumnezeiască. De aceea nu S-a mărginit să spună că vor veni războaie, nici că vor izbucni dintr-o dată, ci că vor fi însoţite de semne. Dar ca să nu spună iudeii că sînt de vină creştinii de toate aceste nenorociri, Hristos a spus-o mai dinainte şi a prezis şi pricina nenorocirilor lor: ,,Amin zic vouă, că vor veni toate acestea peste neamul acesta”, ca să le aducă aminte de crima pe care o vor săvîrşi iudeii. Apoi, pentru ca să nu socotească uce­nicii Lui, la auzul acestui roi de nenorociri, că are să fie zdrobită predicarea Evangheliei, a adăugat: „ Vedeţi să nu vă spăimîntaţi, că trebuie să fie toate acestea”, adică „toate cîte le-am prezis. Atacul încercărilor n-are să pună capăt spuselor Mele, ci va fi tulburare şi zăpăceală mare. Dar pre­zicerile Mele nu vor fi clătinate cu nimic”.

    Apoi, pentru că spusese iudeilor: „Nu Mă veţi mai vedea pînă cînd nu veţi zice: binecuvîntat Cel Ce vine întru numele Domnului”[4], şi pentru că ucenicii socoteau că odată cu distrugerea Ierusalimului va fi şi sfîrşitul lumii, Iisus le îndreaptă această idee greşită şi le spune: ,Dar încă nu-i sfîrşitul”. Că bănuiala ucenicilor era asta, pe care am spus-o eu, o afli chiar din întrebarea lor. Căci ce-au întrebat? „Cînd vor fi acestea?”, cu alte cuvinte: „Cînd va fi dărimat Ierusalimul?” şi: „Care este semnul veni­rii Tale şi al sfirşitului veacului?”Hristos însă n-a răspuns îndată la între­barea aceasta, ci mai întîi le-a vorbit de cele ce erau mai grabnice şi pe care trebuia să le afle mai întîi. Că n-a vorbit îndată nici de Ierusalim, nici de venirea Lui cea de a doua, ci de nenorocirile care aşteptau la uşă. De aceea îi şi face gata de luptă, spunîndu-le: „Vedeţi să nu vă amă­gească cineva; că mulţi vor veni în numele Meu zicînd: ,, Eu sînt Hristos”. Deci după ce le-a trezit atenţia ca să asculte cuvintele Lui – că le spusese: „ Vedeţi să nu vă amăgească cineva ” -, după ce i-a făcut gata de luptă, după ce i-a făcut să fie veghetori şi după ce le-a vorbit mai întîi de hristoşii mincinoşi, atunci le vorbeşte şi de nenorocirile Ierusalimului; şi, ca tot­deauna, pe temeiul faptelor trecute îi încredinţează de cele ce se vor întîmplă în viitor chiar pe cei mai grei de cap şi mai cîrcotaşi.

    II

    Precum am spus mai înainte, prin războaie şi veşti de războaie Hristos înţelege tulburările ce vor veni peste iudei. Apoi, pentru că uce­nicii credeau că după acel război va veni sfîrşitul lumii, iată cum îi întoarce de pe calea cea greşită, spunîndu-le: „Dar încă nu-i sfîrşitul”, „că se va scula neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie”[5].

    Vorbeşte despre începuturile nenorocirilor iudeilor.

    „Dar toate acestea sînt începutul durerilor”[6].

    Adică al celor ce li se vor întîmpla.

    „Atunci vă vor da pe voi la chinuri şi vă vor ucide”[7].

    La timp potrivit a vorbit şi de necazurile ce vor veni peste ucenici,

    pentru că necazurile sînt mai uşoare cînd sînt împărtăşite de toată umea. Dar nu numai prin aceasta le uşurează necazurile, ci şi prin adaosul: „Pentru numele Meu”, că a spus:

    „Veţi fi urîţi de toţi pentru numele Meu. Atunci se vor sminti mulţi şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor scula mulţi hristoşi mincinoşi şi profeţi minci­noşi şi vor amăgi pe mulţi. Şi din pricina înmulţirii fărădelegii se va răci dra­gostea multora; dar cel care va răbda pînă la sfirşit, acela se va mîntui”[8].

    Atunci e mai mare nenorocirea cînd este şi război între cei de ace­laşi neam; că atunci mulţi ajung fraţi mincinoşi. Ai văzut că războiul este întreit din partea înşelătorilor, din partea duşmanilor şi din partea fraţilor mincinoşi? Iată că şi Pavel se plînge de aceleaşi lucruri, spu­nînd: „Din afară lupte, dinăuntru temeri”[9]; şi: „Primejdii între fraţii cei mincinoşi”[10]; şi iarăşi: „Că unii ca aceştia sînt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos”[11]. Apoi iarăşi, ceea ce-i mai groaznic decît toate, e că în nenorocirile acestea nu vor avea nici mîn­gîierea dragostei. Apoi, pentru a le arăta că pe omul curajos şi răbdător nimic din acestea nu-l va vătăma, le spune: „Nu vă temeţi, nici nu vă tulburati! Dacă veti arăta răbdarea cuvenită nu veti fi biruiţi de nenoro­ciri! Iar dovada lămurită este că Evanghelia va fi propovăduită pe întreaga faţă a pămîntului. Aşa că voi veţi fi mai presus de necazuri şi nenorociri”. Dar ca să nu-L întrebe ucenicii: „Cum vom trăi, cum vom scăpa din toate aceste necazuri şi nenorociri?”, Domnul le-a spus mai mult decît întrebaseră ei: „Veţi şi trăi şi veţi şi propovădui pretutin­deni”. De aceea a şi adăugat:

    „Şi se va propovădui Evanghelia aceasta în toată lumea spre mărturie tuturor neamurilor. Şi atunci va veni sfirşitul”15.

    Adică sfîrşitul Ierusalimului. Că a vorbit de sfîrşitul Ierusalimului. Şi că Evanghelia a fost propovăduită înainte de căderea Ierusalimului,

    ascultă ce spune Pavel: In tot pămîntul a ieşit vestirea lor”[12]; şi iarăşi: Evanghelia fiind propovăduită la toată făptura cea de sub cer”17. Şi-1 vezi pe Pavel alergînd din Ierusalim pînă în Spania[13]. Dacă un singur apostol a străbătut atîta parte a lumii, gîndeşte-te cît pămînt au străbătut ceilalţi apostoli! Că tot Pavel, scriind altora, spunea iarăşi de propovăduirea Evangheliei că „aduce roadă şi creşte în toată zidirea cea de sub cer”[14].

    – Ce înseamnă: „Spre mărturie tuturor neamurilor?”

    – înseamnă: Evanghelia a fost propovăduită pretutindeni, dar n-a fost crezută pretutindeni. De aceea Hristos a spus: „Spre mărturie celor ce n-au crezut”, adică spre mustrare şi învinuire; „Spre mărturie”, adică cei care au crezut vor da mărturie împotriva celor care n-au crezut şi-i vor osîndi. De aceea Ierusalimul a fost dărîmat după ce a fost propovă­duită Evanghelia în toată lumea, tocmai pentru ca nerecunoscătorii iudei să nu mai aibă nici o umbră de apărare. Căci ce iertare mai pot avea cei care au văzut puterea Lui strălucind pretutindeni şi cuprinzînd în scurtă vreme întreaga lume, dar ei stăruiesc încă în încăpăţînarea lor? Că a fost propovăduită atunci Evanghelia pretutindeni, ascultă ce zice Pavel: Evanghelia fiind propovăduită la toată făptura cea de sub cer”[15]. Acesta este şi cel mai mare semn al puterii lui Hristos, că în douăzeci sau treizeci de ani cuvîntul Evangheliei a ajuns pînă la marginile lumii. „După aceasta va veni sfîrşitul Ierusalimului”, spune Hristos. Că lucrul acesta a vrut să-1 spună, o arată cuvintele Sale următoare. Şi ca să-i încredinţeze de pieirea Ierusalimului, citează profeţia lui Daniel, zicînd:

    „Cînd veţi vedea urîciunea pustiirii, ce s-a zis prin proorocul Daniel[16], stînd în locul cel sfînt. Cine citeşte să înţeleagă” .

    I-a trimis la Daniel. Hristos numeşte „urîciune” statuia celui care a cucerit atunci cetatea Ierusalimului, pe care cel ce a pustiit cetatea şi templul a pus-o înăuntrul templului. De aceea a şi numit-o „a pustiirii”.

    Apoi, ca ucenicii să afle că toate acestea se vor întîmplă chiar în timpul vieţii unora din ei, a spus: „Cînd veţi vedea urîciunea pustiirii”.

    III

    Din cele întîmplate poţi admira puterea lui Hristos şi curajul apos­tolilor Lui, că au propovăduit Evanghelia în nişte vremuri ca acelea, în care se ducea război împotriva poporului iudeu, în care iudeii erau socotiţi nişte răzvrătiţi, în care cezarul a poruncit ca toţi iudeii să-fie pri­goniţi. S-a întîmplat atunci cu apostolii ce s-ar petrece cu nişte oameni care n-au condus niciodată o corabie şi nici n-au văzut marea, dar cărora li s-a poruncit să se aşeze la cîrma unei corăbii, să o conducă şi să poarte război pe mare, cînd marea îşi înalţă de pretutindeni valurile, cînd se întunecă tot văzduhul, cînd corăbiile se îneacă una după alta, cînd sus pe punte toţi se răzvrătesc, iar jos din mare năvălesc fiarele mării, care împreună cu valurile înghit pe călători; cînd trăsnete se slo­bod din înaltul cerului, cînd piraţii năvălesc, cînd corăbierii îşi întind unii altora curse; şi s-ar porunci unor astfel de oameni ca pe o vreme ca aceea să scufunde şi să biruie un stol nenumărat de corăbii încărcate cu oştire, care vin împotriva corăbiei lor. Da, apostolii erau urîţi de nea­muri ca iudeii; erau omorîţi cu pietre de iudei ca vrăjmaşi ai religiei lor. Loc de linişte nu era pentru ei. Pretutindeni numai prăpăstii, stînci pri­mejdioase, piedici în oraşe, în sate, în case. Orice om ducea război împotriva lor; şi voievodul şi generalul şi omul de rînd; toate neamu­rile, toate popoarele. Şi era atîta tulburare cît nu se poate zugrăvi cu cuvîntul. Poporul iudeu era foarte urît în imperiul roman pentru că pri­cinuise imperiului o mulţime de necazuri; prQpovăduirea Evangheliei însă n-a fost întru nimic vătămată de aceasta; Ierusalimul fusese cucerit şi ars, iar locuitorii supuşi la nenumărate munci; apostolii însă, care erau în Ierusalim, au introdus în imperiul roman legi noi şi aceste legi au biruit legile romane. Ce lucruri noi şi nemaiauzite! Romanii au biruit atunci nenumărate zeci de mii de iudei, dar n-au pulut birui doisprezece oameni, care au luptat cu ei, goi şi fâra arme. Ce cuvînt ar putea înfăţişa minunea aceasta?

    Un învăţător trebuie să aibă două însuşiri: una, să fie vrednic de credinţă; alta, să fie iubit de ucenicii lui; în afară de aceste însuşiri şi pe lîngă acestea se mai cere ca învăţăturile lui să fie bine primite şi să fie predate într-un timp lipsit de tulburare şi răzvrătire. Pe vremea aposto­lilor însă, cînd au propovăduit Evanghelia, toate acestea erau împo­trivă. Nici apostolii nu păreau să fie vrednici de credinţă, că îndepărtau pe oameni de la cele ce păreau a fi bună credinţă; nu erau nici iubiţi, ci dimpotrivă urîţi, că făceau pe oameni să se lepede de cele ce iubeau: de obiceiuri, de datinile strămoşeşti, de legi. Apoi poruncile lor erau grele, iar faptele de la care îi abăteau pe oameni, pline de plăcere. O mulţime de primejdii, nenumărate primejdii de moarte îndurau şi apostolii şi cei care credeau în cuvîntul lor; iar în afară de asta timpul era plin de greutăţi, de războaie, de răscoale, de tulburări. Numai acestea şi ar fi fost în stare să zădărnicească totul, fără să mai fi fost şi greutăţile de care am vorbit mai sus. Potrivită vreme este acum să spunem: „Cine va grăi puterile Domnului?

    Cine va face auzite toate laudele Lui?”[17] Dacă iudeii, cu toate minunile făcute, nu l-au ascultat pe Moise să părăsească o ţară în care erau supuşi la frămîntarea lutului şi facerea cărămizilor şi erau chinuiţi şi omorîţi în fiecare zi, ce i-a convins pe cei care au crezut în cuvintele apostolilor să se lepede de o viaţă lipsită de griji şi să îmbrăţişeze o altă viaţă plină de primejdii, de sîngiuri, de moarte, şi aceasta cînd cei ce predicau această viaţă erau iudei, străini de neamul lor şi cumplit duşmăniţi din toate părţile? Să nu aduci în mijocul popoarelor, nici în mijocul oraşe­lor, nici în mijocul oamenilor, ci într-o casă mică pe un om urît de toţi cei din casă şi să încerci cu ajutorul acestuia să abaţi pe tată, pe soţie şi pe copii de la tot ce iubesc ei, oare nu l-ai vedea siîşiat înainte de a deschide gura? Oare nu-1 vor omorî cu pietre înainte de a câlca pragul casei, dacă intrarea în casă a unui astfel de om dă naştere la ceartă şi bătaie între bărbat şi femeie? Iar dacă acest om mai este şi uşor de dispreţuit, dacă mai dă şi porunci grele, dacă mai şi porunceşte celor ce trăiesc în huzur şi desfrînări să filozofeze, să trăiască adică cumpătat, dacă în afară de acestea mai are de luptat şi cu o mulţime de duşmani care îl covîrşesc, nu-i aşa că toţi vor căuta să-1 ucidă? Ei bine, ceea ce este cu neputinţă să se întîmple într-o singură casă, aceea Hristos a săvîrşit în întreaga lume, aducînd pe apostoli, pe doctorii lumii, printre prăpăstii, printre rîpi, printre stînci primejdioase, în timp ce războiul cuprinsese şi pămîntul şi marea.

    Iar dacă vrei să afli mai bine toate acestea, adică foametea, ciuma, cutremurele şi toate celelalte nenorociri, citeşte istoria în care Iosif[18] a scris despre acestea şi vei cunoaşte totul cu de-amănuntul. De aceea şi Hristos spunea: „Nu vă spăimîntaţi, că trebuie să se întîmple toate acestea”; şi: „Cel ce va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui”; şi: „Se va propovădui Evanghelia aceasta în toată lumea”. De frica nenorocirilor prezise apostolii erau abătuţi şi descurajaţi*, de aceea Domnul îi întăreşte, spunîndu-le că, chiar dacă ar veni peste ei mii de nenorociri, Evanghelia trebuie să fie pro­povăduită pretutindeni în lume şi numai după aceea va veni sfîrşitul.

  11. doktoru zice:

    OMILIA LXXVI

    „Atunci cei din Iudeea să fugă in munţi,

    iar cel de pe casă să nu se coboare ca să ia cele din casa lui; cel din ţarină să nu se întoarcă înapoi

    ca să-şi ia hainele lui”[1] ,

    I

    După ce a vorbit de nenorocirile ce vor veni peste Ierusalim, de luptele pe care aveau să le ducă apostolii şi după ce le-a spus că vor rămîne nebiruiţi şi că vor străbate toată lumea, Hristos le vorbeşte din nou de nenorocirile iudaice, arătînd că atunci cînd apostolii vor fi stră­luciţi, învăţînd toată lumea, iudeii vor fi în necazuri şi supărări.

    Uită-te cum înfăţişează războiul iudaic! Zugrăveşte grozăvia lui prin fapte în aparenţă mici. >rAtunci, spune El, cei din Iudeea să fugă în munţi”.

    – Cînd ,Atunci”?

    – Cînd se vor întîmplă acestea, cînd „urîciunea pustiirii va sta în locul cel sfînt”1. Mie mi se pare că aici vorbeşte de oştirile romane. „Fugiţi, dar, atunci, le spune Domnul. Atunci nu mai este nici o nădejde de scăpare”.

    Pentru că se întîmplase de multe ori ca iudeii să scape din războaie grele, de pildă pe timpul lui Senahirim[2] şi pe timpul lui Antioh[3] – că atunci au intrat oştiri străine în Ierusalim şi templul a fost ocupat, dar Macabeii au pus pe fugă pe duşmani şi au prefăcut înfrîngerea în victo­rie -, deci ca ucenicii să nu creadă că şi în acest război lucrurile vor lua tot o astfel de întorsătură, Hristos îi opreşte să nutrească aceste nădejdi. „Ar fi de dorit, le spune El, ca să scăpaţi numai cu trupul gol!” De aceea nu-i lasă pe cei de pe acoperiş să intre în casă să-şi ia hainele; arată prin asta că nimeni nu poate scăpa de aceste nenorociri, pentru că nenoroci­rile sînt fară de ieşire, pentru că va pieri neapărat cel surprins de ele. Aceasta e pricina că vorbeşte şi de cel din ţarină, zicînd: „Nici el să nu se întoarcă să-şi ia hainele lui”. Dacă trebuie să fugă cei ce sînt în Ierusalim, cu atît mai mult nu trebuie să-şi caute scăparea în Ierusalim cei ce sînt pe cîmp.

    „ Vai de cele ce vor avea în pîntece şi vor alăpta!”[4]

    Vai de cele ce vor avea în pîntece, pentru că sînt mai greoaie, pentru că nu pot fugi cu uşurinţă, împovărate fiind de povara sarcinii. Vai de cele ce vor alăpta, pentru că, legate fiind de lanţul dragostei de copii, n-au să poată să se salveze împreună cu cei pe care-i alăptează. Poţi uşor să-ţi laşi averile şi să fugi; poţi uşor să-ţi pui în siguranţă ave­rile şi hainele; dar cum poţi să înăbuşi glasul sîngelui, cum poate fi uşoară cea însărcinată, cum poate femeia care alăptează să-şi pără­sească pruncul ei?

    Apoi Hristos, tot pentru a arăta grozăvia nenorocirii, spune:

    „Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sîmbăta. Că va fi atunci necaz mare, cum n-a mai fost de la începutul lumii pînă acum, nici nu va mai fi”[5].

    Vezi că Hristos adresează aceste cuvinte iudeilor şi că vorbeşte de nenorocirile acelea ce vor veni peste ei? Le adresează iudeilor, pentru că apostolii nu păzeau sîmbăta şi nici nu vor fi în Ierusalim cînd Vespa­sian va dezlănţui aceste nenorociri. Cei mai mulţi dintre ei plecaseră înainte de pe lumea aceasta, iar dacă mai rămăsese în viaţă careva era atunci în alte părţi ale lumii.

    – Dar pentru ce să nu fie fuga lor nici iarna, nici sîmbăta?

    – Să nu fie iarna, din pricina greutăţii timpului; sîmbăta, din pri­cina puterii legii. Pentru că era nevoie de fugă – şi de o fugă la repezeală – şi pentru că iudeii nu puteau fugi sîmbăta din pricina legii şi nici iarna, din pricina greutăţii timpului, de aceea Hristos a spus: ,Rugaţi-vă, că va fi atunci necaz mare, cum n-a mai fost, nici va mai fi”.

    Să nu socotească cineva că aceste cuvinte sînt o exagerare! Să afle adevărul spuselor lui Hristos din scrierile lui Iosif Flaviu! Că nimeni nu poate spune despre Iosif Flaviu că, fiind creştin, a exagerat înadins tra­gedia iudeilor, pentru a întări spusele lui Hristos. Nu! Iosif Flaviu a fost iudeu – şi un iudeu habotnic – rîvnitor al legii, unul dintre iudeii de după venirea lui Hristos.

    – Ce spune Iosif?

    – Spune că nenorocirile acelea au întrecut nenorocirile oricărei tra­gedii; că a fost un război cum nu s-a mai abătut niciodată unul ca acesta peste poporul iudeu. Atît de mare era foametea, că mamele îşi mîncau proprii copii şi că se luptau unele cu altele ca să-şi mănînce copiii. Mai spune că mulţi morţi au fost spintecaţi ca să li se mănînce măruntaiele7.

    Cu plăcere i-aş întreba pe iudei: Pentru ce a venit peste ei mînia aceasta aşa de cumplită a lui Dumnezeu, mai cumplită decît toate cele ce au fost mai înainte, nu numai în Iudeea, ci în întreaga lume? Nu e lămurit că hotărîrea aceasta dumnezeiască este din pricina răstignirii lui Hristos? Toţi o vor spune; iar odată cu toţi şi mai presus de toţi ade­vărul lucrurilor. Gîndeşte-te cît de cumplite au fost acele nenorociri, cînd ele nu pot sta faţă în faţă nici cu cele din trecut, nici cu cele din vii­tor, cînd nici în întreaga lume, nici în alt timp, din trecut sau din viitor, nu se va putea spune că au mai fost astfel de nenorociri. Şi pe bună dreptate, că nici n-a mai îndrăznit vreun om, nici înainte de iudei, nici după ei, să mai săvîrşească o faptă atît de nelegiuită şi atît de înfricoşătoare. De aceea a şi spus Domnul: „ Va fi necaz cum n-a mai fost, nici nu va mai fi”.

    „Şi de nu s-ar fi scurtat zilele acelea, n-ar mai fi scăpat nici un trup; dar pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea”[6].

    Prin aceste cuvinte Domnul arată că iudeii erau vrednici de o pedeapsă mai grea decît cea spusă. Prin „zile”înţelege zilele războiului şi ale asediului Ierusalimului. Cu alte cuvinte, Domnul spune aşa: „Dacă războiul romanilor împotriva oraşului ar fi ţinut mai mult, ar fi pierit toţi iudeii” – prin: „nici un trup” Hristos vrea să spună nici un iudeu – „şi cei din Iudeea şi cei din afară de Iudeea”. într-adevăr roma­nii n-au pornit război numai împotriva iudeilor din Iudeea, ci împo­triva iudeilor răspîndiţi în întreaga lume; pe toţi îi prigoneau şi-i alun­gau din pricina urii ce le-o purtau.

    II

    – Pe cine numeşte Domnul aici „aleşi”?

    Pe creştinii care trăiau printre iudei în timpul asediului. Ca să nu spună iudeii că acele nenorociri s-au întîmplat din pricina predicăm Evangheliei şi a închinării la Hristos, Domnul arată că nu numai că nu sînt creştinii pricina acelor nenorociri, ci, dimpotrivă, dacă n-ar fi fost creştinii ar fi pierit toţi pînă la unul. Dacă Dumnezeu ar fi îngăduit să se prelungească războirii, n-ar mai fi rămas nici urmă de iudeu. Dar ca să nu piară împreună cu iudeii cei necredincioşi şi iudeii care se făcuseră creştini, Hristos a stins repede lupta şi a pus capăt războiului. Pentru aceea a spus: ,Dar pentru cei aleşi se vor scurta zalele acelea”. Domnul a grăit aşa ca să mîngîie pe creştinii care trăiau printre iudeii asediaţi, ca să le uşureze sufletul şi să nu se teamă că vor pieri şi ei împreună cu iudeii. Dacă aici pe pămînt Dumnezeu are atîta purtare de grijă de aleşii Săi, că pentru ei mîngîie şi pe alţii, şi că pentru creştini mai rămîn resturi din iudeii necredincioşi, gîndeşte-te cîtă cinste vor avea aleşii Săi pe vremea cununilor? Hristos îi mîngîie să nu fie îndu­
    reraţi din pricina acestor nenorociri. Da, şi iudeii vor suferi la fel cu ei, dar cu nici un folos, ci spre răul sufletului lor. Hristos nu numai că-i mîngîie pe ucenici, ci îi şi îndepărtează pe nebăgate de seamă şi pe nesimţite de obiceiurile iudaice. într-adevăr, dacă nu va mai fi vreo schimbare şi nici templul nu va mai fi înălţat şi nu va mai rămîne în picioare, atunci este evident că va înceta şi legea. Hristos n-a spus lămu­rit aceasta, dar prin pieirea desăvîrşită a templului a lăsat să se înţeleagă asta. N-a spus-o lămurit ca să nu-i înspăimînte înainte de vreme; de aceea nici n-a vorbit la început de aceste nenorociri, ci, văitînd mai întîi Ierusalimul, i-a făcut pe ucenici să-I arate clădirile tem­plului şi să-L întrebe, pentru ca El, răspunzîndu-le, aşa-zicînd la între­bare, să le prezinte toate cele ce se vor întîmplă în viitor. Tu însă uită-mi-te la rînduiaia făcută de Duhul Sfînt, că de toate acestea n-a scris nimic evanghelistul Ioan, ca să nu se creadă că le-a scris cunoscînd isto­ria celor petrecute – că Ioan a trăit multă vreme după cucerirea Ierusali­mului -, ci au scris evangheliştii care au murit înainte de căderea Ieru­salimului şi n-au văzut grozăviile războiului iudaic, ca din toate părţile să strălucească tăria profeţiei lui Hristos.

    „Atunci de vă va zice cineva: „Iată aici este Hristos sau acolo”, să nu credeţi. Că se vor scula hristoşi mincinoşi şi profeţi mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să rătăcească de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi. Iată v-am spus vouă de mai înainte. Deci dacă vă vor zice: „Iată este în pustie”, să nu ieşiţi! Iată este în cămări!”, să nu credeţi. Că precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată pînă la apus, tot aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Că unde va fi stîrvul, acolo se vor aduna şi vulturii”[7].

    După ce a terminat de vorbit de Ierusalim, Hristos trece la venirea Lui cea viitoare şi vorbeşte de semnele premergătoare ale acesteia, folo­sitoare nu numai ucenicilor Săi, ci şi nouă şi tuturor ce vor fi după noi.

    – Cînd „atunci”?

    – Aici, după cum am spus de multe ori, cuvîntul „atunci” nu arată continuarea timpului celor spuse mai înainte. Cînd voia să spună că un fapt vine îndată după alt fapt, Hristos adaugă: Indată după necazul ace­lor zile”; aici însă nu grăieşte aşa, ci spune: „atunci”; nu arată cele ce se vor întîmplă după căderea Ierusalimului, ci cele ce se vor întîmplă în timpul în care aveau să se întîmple cele despre care avea să vorbească. Tot aşa şi cînd evanghelistul spune: „în zilele acelea a venit Ioan Botezăto­rul”70 nu vorbeşte de timpul imediat următor, ci de timpul de mai tîrziu, după mulţi ani, în care s-au întîmplat acelea despre care avea să vor­bească. într-adevăr după ce a vorbit de naşterea lui Hristos, de venirea
    magilor şi de moartea lui Irod, evanghelistul spune îndată: ,In zilele ace­lea a venit Ioan Botezătorul”, deşi trecuseră treizeci de ani. Scriptura are obiceiul să folosească acest mod de istorisire. Tot aşa şi aici, Hristos, trecînd peste tot timpul de la căderea Ierusalimului pînă la începuturile sfîrşitului lumii, vorbeşte de timpul care e cu puţin înainte de sfîrşitul lumii. ,,Atunci de vă va zice cineva: „Iată Hristos este aici sau acolo”, să nu cre­deţi”. Deocamdată Hristos îi face atenţi pe ucenicii Săi asupra locului, vorbindu-le de caracteristicile venirii Lui şi de semnele hristoşilor min­cinoşi. Le spune că venirea Sa de atunci nu va fi aşa cum s-a arătat la întîia Sa venire în Betleem, nu va fi într-un colţ mic al lumii, ca să nu-L ştie nimeni la început, ci va fi vădită şi cu toată strălucirea, încît nu va mai fi nevoie să o mai vestească cineva. Nu e mic semnul acesta de a nu veni pe neştiute. Observă că acum nu mai vorbeşte de război – că acum cuvîntul Său se ocupă de venirea Lui -, ci despre cei care vor încerca să amăgească pe oameni. Unii îi vor înşela pe mulţi pe vremea apostolilor – „că vor veni şi vor înşela pe mulţi” alţii îi vor înşela înainte de a doua Lui venire; aceştia din urmă vor fi mai răi decît cei dintîi, că „vor face semne şi minuni, ca să rătăcească de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi”. Aici Hris­tos vorbeşte de antihrist şi arată că unii chiar îi vor sluji lui. De antihrist vorbeşte şi Pavel la fel. După ce l-a numit „omul păcatului”şi „Fiul pier­zării , a adăugat: >rA cărui venire este după lucrarea satanei, cu toată pute­rea şi cu semne şi cu minuni mincinoase şi cu toată amăgirea nedreptăţii la cei ce pier”[8]. Şi uită-te cum le spune Hristos să se ferească! „Să nu ieşiţi în pustie, să nu intraţi în cămări”! N-a spus: „Plecaţi după el, dar să nu-l credeţi”, ci: „Să nu ieşiţi şi nici să nu plecaţi după el! Că mare va fi atunci înşelăciunea, pentru că se vor face şi minuni spre a înşela pe oameni”.

    III

    Aşadar, după ce Hristos a spus cum va veni antihrist, şi că va veni într-un loc anumit, spune cum va veni şi El.

    – Cum va veni El?

    – ,După cum fulgerul iese de la răsărit şi se arată pînă la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Că unde va fi stîrvul, acolo şi vulturii”.

    – Cum se arată fulgerul?

    – Fulgerul n-are nevoie de vestitor, n-are nevoie de predicator, ci se arată într-o clipită de ochi şi celor ce stau în case şi celor din cămări, pe faţa întregului pămînt. Aşa va fi şi venirea lui Hristos: se va arăta dintr-o dată pretutindeni prin strălucirea slavei Sale.

    Vorbeşte apoi şi de un alt semn: „Unde va fi stirvul, acolo şi vultu­rii”. Prin aceste cuvinte arată mulţimea îngerilor, a mucenicilor, a tutu­ror sfinţilor.

    »

    Apoi vorbeşte de minuni înfricoşătoare.

    – Care sînt aceste minuni?

    „îndată după necazul acelor zile, spune el, soarele se va întuneca'”3.

    – Despre necazul căror zile vorbeşte?

    – Despre necazul zilelor din timpul lui antihrist şi a profeţilor min­cinoşi. Va fi atunci necaz mare, pentru că vor fi mulţi înşelători. Dar zilele acestea nu vor ţine multă vreme. Dacă războiul iudaic s-a scurtat pentru cei aleşi, cu mult mai mult încercarea aceasta se va scurta tot pentru cei aleşi. De aceea n-a spus: „După necazul”, ci: „îndată după neca­zul acelor zile soarele se va întuneca că toate se vor petrece cam în acelaşi timp. Profeţii mincinoşi şi hristoşii mincinoşi vor veni şi vor tulbura lumea; dar îndată va veni şi Hristos şi nu mică tulburare va cuprinde atunci lumea.

    – Dar cum va veni?

    – însăşi natura se va schimba: „Soarele se va întuneca nu va dispă­rea, dar lumina lui va fi biruită de lumina venirii Lui.

    „Stelele vor cădea”[9].

    Căci ce nevoie va mai fi de ele, cînd nu va mai fi noapte?

    „Şi puterile cerurilor se vor clătina”[10].

    Şi pe bună dreptate, cînd văd că se face o atît de mare schimbare! Dacă puterile cerurilor s-au cutremurat şi s-au minunat atîta cînd s-au făcut stelele – că atunci cînd „s-au făcut stelele, spune Dumnezeu, M-au lăudat cu glas mare toţi îngerii”[11] -, cu mult mai mult văzînd că toată natura se schimbă, că oamenii dau socoteală, că toată lumea stă înain­tea înfricoşătorului scaun de judecată, că toţi oamenii de la Adam şi pînă la venirea Lui dau răspuns de cele ce au făcut. Cum, dar, să nu se cutremure, cum să nu se clatine?

    )yAtunci se va arăta semnul Fiului Omului pe cer”[12].

    Adică crucea, care va fi mai strălucitoare decît soarele; soarele se va întuneca şi se va ascunde, iar crucea se va vedea; şi nu s-ar vedea dacă n-ar fi cu mult mai strălucitoare decît razele soarelui!

    – Dar pentru ce se arată semnul acesta?

    – Ca să închidă cu covîrşire gura cea neruşinată a iudeilor, Hristos vine cu crucea la judecată, pentru că ea îi este cea mai mare îndreptă­ţire; îşi arată nu numai rănile, ci şi moartea Lui cea de ocară.

    ,rAtunci vor plînge seminţiile”18.

    Cînd vor vedea crucea nu va mai fi nevoie de învinuire. Vor plînge seminţiile iudaice pentru că moartea Lui nu le-a folosit la nimic, pentru că au răstignit pe Acela Căruia trebuiau să I se închine.

    Ai văzut cît de înfricoşător a descris Hristos venirea Lui? Ai văzut cum a trezit cugetele ucenicilor Săi? De aceea vorbeşte mai întîi de păr­ţile dureroase ale venirii Lui, apoi de cele frumoase, pentru ca şi prin aceasta să-i mîngîie pe ucenici şi să-i liniştească. Le aminteşte din nou de patimile şi învierea Lui şi, cu strălucit chip, le aduce aminte de cru­cea Lui, ca să nu se ruşineze, nici să se îndurereze, pentru că El va veni atunci avînd înaintea Lui, în loc de alt semn, crucea. Alt profet spune că „vor vedea pe Cel pe Care L-au împuns[13]. Vor plînge fiindcă vor vedea că El este Acela.

    Dar pentru că a pomenit de cruce a adăugat:

    „Vor vedea pe Fiul Omului venind”, nu pe cruce, ci „pe norii cerului, cu putere şi slavă multă”[14].

    „Să nu socoteşti, spune Domnul, cînd auzi de cruce, că iarăşi e vorba de ceva dureros şi trist!” Nu! Domnul va veni cu putere şi slavă multă. Aduce crucea, ca păcatul iudeilor să se osîndească prin el însuşi. O aduce întocmai ca un om care fiind lovit cu o piatră arată piatra sau haina însîngerată.

    Va veni pe nori, aşa cum S-a înălţat; şi seminţiile văzînd aceasta vor plînge. Nenorocirea lor însă nu se va mărgini numai la plînsete, ci plînsul va fi ca să-şi pronunţe ele însele sentinţa, ca să se osîndească sin­gure. Atunci iarăşi

    „ Va trimite pe îngerii Lui cu sunet mare de trîmbiţă şi vor aduna pe cei aleşi de la cele patru vînturi, de la marginile cerurilor pînă la marginile lor”[15].

    Cînd auzi aceste cuvinte gîndeşte-te la chinul celor ce nu vor fi adu­naţi cu cei aleşi. Că aceia nu vor primi numai osînda de pe lumea de aici, ci şi pe aceasta. Şi după cum Hristos spunea mai înainte că vor zice: „Binecuvîntat Cel Ce vine întru numele Domnului”22, tot aşa şi acum spune: „Că vor plînge”. Hristos le vorbise ucenicilor de războaiele cele
    groaznice, pentru ca să ştie că pe răstignitorii Lui, în afară de nenorocirile de pe pămînt, îi aşteaptă şi chinurile de dincolo. Ni-i arată plînşi, despărţiţi de cei aleşi şi daţi gheenei. Prin aceste cuvinte Hristos le dă iarăşi curaj ucenici­lor Săi, arătîndu-le de cîte rele vor scăpa şi de cîte bunătăţi se vor bucura.

  12. doktoru zice:
    Si iti mai dau si din Omiliile contra iudeilor tot ale Sf Ioan Gura de Aur C u v â n t u l V 1. Din ce pricină oare adunarea noastră este mai mare azi? Aţi venit negreşit ca să-mi cereţi făgăduiala! Aţi venit negreşit ca să primiţi argintul cel cu foc lămurit, pe care făgăduiam să vi-l pun în mâini! Căci “Cuvintele Domnului, spune Scriptura, cuvinte curate, argint cu foc lămurit, cercat în pământ”. Binecuvântat fie Dumnezeu, Care a pus în sufletul vostru o dorinţă atât de mare pentru ascultarea cuvintelor duhovniceşti! întocmai ca cei îndrăgostiţi de vin şi băutură, care se scoală în fiecare zi şi caută să afle şi iscodesc unde este vin bun de băut, unde sunt ospeţe, mese, petreceri, beţii, sticle, clondire şi pahare, tot aşa şi voi: în fiecare zi vă sculaţi şi căutaţi să aflaţi unde sunt îndemn, sfat, încurajare, învăţătură şi cuvânt îndreptat spre slava lui Hristos. De aceea şi eu cu mai multă râvnă vă voi vorbi şi cu toată dragostea voi depune în sufletele voastre ceea ce v-am făgăduit. Lupta cu iudeii a luat sfârşitul cuvenit. Victoria am dobândit-o; cununa ne este desăvârşită, iar premiul l-am smuls chiar din predica de mai înainte. Am căutat să dovedesc că cele săvârşite de iudei acum în sinagoga lor sunt o nelegiuire, o călcare de poruncă, o luptă şi un război al oamenilor cu Dumnezeu. Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, am dovedit-o cu de-amănuntul. Chiar dacă iudeii au să-şi mai recapete vreodată oraşul lor, chiar dacă au să se mai reîntoarcă la vieţuirea lor de mai înainte, chiar dacă au să-şi vadă templul lor ridicat, lucru ce nu se va întâmpla niciodată, totuşi nici aşa nu au nici o îndreptăţire în cele săvârşite de ei acum. Cei trei tineri, şi Daniel şi toţi ceilalţi care erau în robie, aşteptau să-şi recapete oraşul, aşteptau ca după şaptezeci de ani să vadă pământul patriei şi să trăiască după legile de mai înainte; dar cu toate că aveau făgăduinţă vădită şi mărturisită că au să se întoarcă, totuşi nici aşa nu îndrăzneau înainte de împlinirea făgăduinţei şi de întoarcere să săvârşească vreuna dintre ceremoniile legale pe care le săvârşesc iudeii aceştia acum. Cu aceste cuvinte vei putea închide şi tu gura iudeului. întreabă-l: “Pentru ce posteşti când nu mai ai oraşul?”. De-ti va spune: „Aştept să-l dobândesc iarăşi” , răspunde-i: “Până îl vei dobândi, stai liniştit” Căci şi sfinţii aceia, până nu s-au întors în patria lor, n-au îndrăznit să facă ce faci tu acum. De aici se vede că tu săvârşeşti acum o nelegiuire, că tu calci poruncile lui Dumnezeu şi că ocărăşti vieţuirea cea după Lege, chiar dacă ai să-ţi recapeţi oraşul”. Aşadar, pentru închiderea gurii celei neruşinate a iudeilor şi pentru dovedirea nelegiuirilor lor sunt destule cele spuse dragostei voastre în cuvântul de mai înainte. Dar pentru că n-am urmărit numai să închid gura acelora, ci mai mult să învăţ Şi Biserica dogmele ei, haide să dovedim cu prisosinţă că iudeii nici n-au să-şi mai înalţe templul lor şi nici n-au să mai revină la vieţuirea după Lege de mai înainte. Astfel, voi veţi cunoaşte mai bine dogmele apostolice, iar iudeii vor fi vădiţi şi mai mult că sunt necredincioşi. Voi aduce ca martor nu pe un înger, nici pe un arhanghel, ci pe însuşi Stăpânul întregii lumi, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Intrând în Ierusalim şi văzând templul, a zis: Ierusalimul va fi călcat în picioare de multe neamuri, până ce se vor împlini vremurile multor neamuri” , adică vremea sfârşitului lumii. Asupra templului a pronunţat această ameninţare: Că “nu va rămâne piatră pe piatră în locul acesta, le spunea ucenicilor, care să nu se risipească”. Prin aceste cuvinte a vestit mai dinainte dărâmarea cu desăvârşire a templului şi pustiirea lui până în sfârşit. Iudeul însă aruncă negreşit mărturia lui Hristos şi nu primeşte cele spuse, zicând: “Cel ce a grăit aceste cuvinte îmi este duşman! Eu L-am răstignit! Cum să primesc mărturia Lui?”. Acesta e lucru minunat, iudeule, că Acela pe Care tu L-ai răstignit, atunci ţi-a dărâmat oraşul, atunci a risipit poporul tău, atunci a împrăştiat neamul tău pe faţa întregului pământ, după ce tu L-ai răstignit. Prin asta îţi arată că a înviat, că trăieşte, că acum este în ceruri. Pentru că n-ai vrut să-I cunoşti puterea prin binefacerile pe care ţi le-a făcut, îţi arată tăria Lui de nebiruit şi de nedoborât prin aceste chinuri şi pedepse. Dar nici aşa nu crezi! Nu-L socoteşti Dumnezeu şi Stăpân al întregii lumi! îl socoţi un om ca toţi oamenii. Atunci, să facem cercetarea ca pentru un om! Dar cum facem cercetarea pentru oameni? Când îi vedem pe unii oameni că spun adevărul în toate împrejurările, că nu mint niciodată, dacă suntem oameni cu judecată, primim spusele lor, chiar de ne sunt duşmani; şi, dimpotrivă, când îi vedem că mint, nu le primim cu uşurinţă spusele, chiar dacă uneori spun adevărul. 2. Haide dar să vedem care e caracterul lui Hristos şi ce moravuri a avut? N-a prezis numai dărâmarea Ierusalimului şi a templului, ci a prezis atunci altele multe din cele ce aveau să se înfăptuiască mai târziu, după trecerea a multă vreme. Să aducem dar de faţă acele preziceri. Dacă vei vedea că a minţit în acelea, nu primi nici prezicerea aceasta, nici n-o socoti adevărată; dar dacă vei vedea că în toate grăieşte adevărul, dacă vei vedea că această prezicere a dărâmării oraşului şi a templului s-a împlinit, dacă vei vedea că timpul îndelungat scurs de atunci dă mărturie de adevărul prezicerii Lui, nu te mai purta cu neruşinare, nici nu te mai împotrivi unor lucruri mai strălucitoare decât soarele. Să vedem ce altceva a mai prezis Hristos! S-a apropiat de El o femeie având un alabastru cu mir de mare preţ cu care a uns capul lui Iisus. Ucenicii au mustrat-o zicând: “Pentru ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?”. Hristos i-a mustrat şi le-a grăit aşa: “De ce faceţi supărare femeii? Căci bun lucru a făcut”. “Căci vă spun vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut ea, spre pomenirea ei”. A minţit sau a spus adevărul? S-a înfăptuit profeţia sau nu? întreabă-l pe iudeu! Oricât ar fi de neruşinat, nu va putea întoarce faţa de la această profeţie! în toate bisericile auzim vorbindu-se de femeia aceasta; în toate oraşele stau şi aud de ea: voievozi, generali, bărbaţi, femei, oameni iluştri, oameni de seamă, oameni vestiţi. În orice parte a lumii te-ai duce, vei vedea că toţi ascultă în deplină linişte fapta femeii, şi nu este parte a lumii care să nu ştie ce a făcut ea. Câţi împăraţi n-au făcut mare şi mult bine oraşelor, n-au câştigat războaie, n-au avut victorii, n-au mântuit popoare, n-au înfiinţat oraşe, n-au adunat averi cu nemiluita, şi totuşi au pierit odată cu faptele lor! Multe împărătesc multe femei de seamă, care au făcut multe binefaceri supuşilor lor, nu sunt cunoscute nici după nume. Dar femeia aceasta de jos, din popor, n-a turnat decât mir, şi totuşi este pe buzele întregii lumi; a trecut atâta vreme, dar nu i s-a stins amintirea şi nici nu i se va stinge vreodată. Şi doar n-a făcut o faptă vestită! Căci ce-a făcut? A uns cu mir! nici nu era o femeie cu vază! Era o femeie neluată în seamă, n-a avut nici mulţi martori! A săvârşit fapta ei între ucenici, nici locul nu era vestit, n-a săvârşit fapta ei în adunare mare de lume, în teatru, ci într-o casă, în faţa a numai zece oameni. Cu toate acestea, nici nimicnicia femeii, nici puţinătatea martorilor, nici neînsemnătatea locului, nici altceva, n-au avut tăria să-i şteargă amintirea. Dimpotrivă, femeia aceasta este acum mai strălucită decât toate împărătesele şi decât toţi împăraţii! Timpul n-a dat uitării fapta ei. Te întreb: Pentru ce? Cui se datorează asta? Oare nu lui Dumnezeu, Care a fost cinstit atunci prin ungerea cu mir şi Care a răspândit numele ei pretutindeni? Te întreb: Este în stare un om să facă o astfel de profeţie? Minunat şi neobişnuit lucru este într-adevăr să prezici ceva ce ai să faci tu; dar cu mult mai mare şi mai minunat lucru este să prezici cele pe care au să le facă alţii, să faci să ajungă crezute şi cunoscute de toţi. Domnul i-a prezis apoi lui Petru: “Pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”. Spune-mi, iudeule, ce obiecţie ai de adus spuselor acestora? Poţi dovedi ca mincinoasă această profeţie? Mărturia faptelor îţi stă împotrivă, oricât te-ai încăpăţâna tu! Câte războaie nu s-au pornit împotriva Bisericii! Oştiri multe au fost pregătite, arme au fost mânuite, tot felul de chinuri şi pedepse au fost născocite: tigăi, butuci, căldări, cuptoare, gropi, prăpăstii, dinţi de fiare sălbatice, adâncuri de apă, confiscări de averi şi alte mii şi mii de torturi, care nu pot fi cuprinse nici în cuvânt, dar nici îndurate cu fapta; şi nu numai de la cei străini, ci chiar de la cei apropiaţi. Un război civil cuprinsese atunci totul; ba chiar un război mai groaznic decât războiul civil, nu numai cetăţenii porniseră cu război împotriva cetăţenilor, ci rudele împotriva rudelor, cunoscuţii împotriva cunoscuţilor, prietenii împotriva prietenilor. Cu toate acestea, nimic din toate acestea n-a putut doborî Biserica, nici n-a slăbit-o. Şi lucru de mirare şi străin este că toate aceste lupte s-au pornit împotriva ei când încă era în faşă. N-ar fi fost un lucru atât de minunat că n-a fost doborâtă Biserica dacă s-ar fi dat aceste atacuri atunci când predica s-a înrădăcinat, când s-a sădit pe toată faţa pământului; dar ca la începutul învăţăturii, când credinţa abia fusese aruncată şi sufletul ascultătorilor era mai gingaş, să se dezlănţuie atâtea războaie, şi nu numai să nu piară creştinismul, ci, dimpotrivă, să se întindă mai mult, ei bine!, lucrul acesta este mai mare chiar decât orice minune.Ca să nu spui că Biserica a ajuns puternică acum datorită păcii date de împăraţi. Dumnezeu a îngăduit să i se ducă război atunci când era mai mică, atunci când părea mai slabă, pentru ca să afli că tăria ei de acum nu se datorează păcii date de împăraţi, ci puterii lui Dumnezeu. 3. Că lucrul acesta este adevărat, gândeşte-te la toţi filosofii eleni, câţi au voit să introducă învăţături noi, la toţi câţi au vrut să îndrepte lumea spre un nou fel de viaţă; de pildă: Zenon, Platon, Socrate, Diagora, Pitagora şi alţii nenumăraţi. Cu toate aceasta, atât de puţin au reuşit, încât marea mulţime nu-i cunoaşte nici după nume. Hristos însă nu numai că a dat un nou fel de vieţuire, dar a şi sădit-o pretutindeni în lume. Câte nu se spune că a făcut Apolonie din Tiana? Dar ca să cunoşti că tot ce s-a spus despre el a fost minciună, închipuire şi nimic adevărat, s-a stins şi a luat repede sfârşit. Să nu socotească nimeni că aduc ocară lui Hristos pentru că vorbind despre El am amintit de Pitagora, de Platon, de Zenon, de Apolonie din Tiana. N-am făcut asta mânat de propriul meu gând, ci coborându-mă la slăbiciunea iudeilor, care îl socotesc simplu om. Pavel a făcut tot aşa. Când a fost în Atena, nu le-a vorbit atenienilor nici din profeţi, nici din Evanghelie, ci şi-a început cuvântarea de la un altar păgânesc. Nu pentru că socotea altarul acesta mai vrednic de credinţă decât Evangheliile, nici pentru că acele cuvinte scrise pe altar erau mai de preţ decât cuvintele profeţilor, ci pentru că vorbea către eleni, care nu credeau în nici unul de-ai noştri; de aceea îi convinge de adevărul spuselor lui cu propriile lor învăţături. De aceea grăieşte: “M-am făcut pentru iudei ca un iudeu… pentru cei ce nu au Legea, ca unul fără lege, deşi eu nu sunt fără lege în faţa lui Dumnezeu, ci în legea lui Hristos”. Tot astfel şi Vechiul Testament, când vorbeşte iudeilor despre Dumnezeu, face la fel: “Cine este asemenea Ţie între dumnezei. Doamne?”. – Ce spui, Moise? Comparaţia este desăvârşită? – N-am grăit aşa pentru ca să fac o comparaţie, răspunde Moise. Am grăit aşa pentru că le vorbesc iudeilor, care au o idee foarte bună despre demoni. M-am coborât la slăbiciunea lor ca să le pot da acest fel de învăţătură. Aşadar, pentru că şi eu grăiesc iudeilor care îl socotesc pe Hristos un simplu om, un călcător de lege oarecare, de aceea am făcut cercetarea, aducând în discuţie pe filosofii admiraţi de eleni. Dar dacă vreţi, să vă dau pilde şi dintre iudei despre oameni care au încercat să dea învăţături noi, despre oameni care au avut ucenici, care au fost proclamaţi conducători şi apărători ai poporului, şi care repede s-au stins, pentru a vă dovedi că Hristos n-a fost un simplu om. Cu o astfel de dovadă a închis şi Gamaliei gura iudeilor. Când a văzut că iudeii din sinedriu se înfurie şi că doresc să verse sângele ucenicilor, Gamaliei, voind să-i oprească de la nebunia lor de nestăpânit, a poruncit să-i scoată afară puţin pe Apostoli şi le-a grăit aşa: “Luaţi aminte la voi ce aveţi să faceţi cu oamenii aceştia. Mai înainte de zilele acestea s-a ridicat Teudas, zicând că el este cineva mare şi l-au urmat patru sute de bărbaţi; şi acela a pierit şi toţi câţi au ascultat de el s-au risipit. Şi după acela s-a sculat Iuda Galileeanul, care a atras popor mult; şi acela a murit, iar ucenicii lui au pierit. Şi acum vă spun vouă: Luaţi aminte la voi, că dacă va fi de la oameni lucrul acesta, se va nimici; dar dacă este de la Dumnezeu, nu-l veţi putea nimici, şi nu cumva să vă faceţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu”. – Dar de unde putem cunoaşte că se va nimici dacă este de la oameni? – Din cele petrecute cu Iuda şi Teudas, le răspunde Gamaliel. Aşa şi cu cel predicat de aceştia. Dacă e la fel ca Iuda şi Teudas, şi nu lucrează totul cu puterea dumnezeiască, aşteptaţi puţin, şi deznodământul faptelor vă va în credinţa; şi veţi cunoaşte la sfârşit dacă este un înşelător şi un nelegiuit, după cum spuneţi, sau dacă este Dumnezeu, Care ţine totul şi le rânduieşte cu putere negrăită pe toate cele ale noastre. Lucru care s-a şi întâmplat. Au aşteptat, şi s-a arătat chiar prin fapte dumnezeiasca şi nebiruita Lui putere. Şi viclenia pe care a născocit-o diavolul spre înşelarea celor mulţi s-a întors asupra capului său. Diavolul a vrut sa umbrească venirea lui Hristos şi întruparea Lui cea adevărată. De aceea, când a văzut că a venit pe pământ, a adus şi nişte înşelători, despre care am vorbit mai sus, pentru ca să socotească lumea că şi El este unul dintre aceia. Şi, după cum în timpul răstignirii a făcut să fie răstigniţi cu El şi doi tâlhari, tot aşa a făcut şi la venirea Lui: s-a grăbit să umbrească adevărul prin vecinătatea minciunii. Dar nu a reuşit nici acolo, nici aici. Dimpotrivă, tocmai aceasta I-a arătat puterea lui Hristos. Te întreb: Pentru ce despre doi din cei trei, care au fost răstigniţi în acelaşi loc, în acelaşi timp, de aceiaşi judecători, nu se mai spune nimic, şi numai Acestuia I se închină lumea? Te întreb iarăşi: Pentru ce nu se mai cunoaşte nici numele acelor mulţi filosofi care au căutat să aducă în lume o nouă învăţătură şi o nouă vieţuire, care au avut ucenici, iar Acesta este slujit de toată lumea? Prin comparaţie se pun în evidenţă lucrurile. Compară dar, iudeule, şi află covârşirea adevărului! Care înşelător a dobândit atâţia credincioşi pe tot întinsul lumii? Care înşelător şi-a întins cultul lui de la o margine la alta a lumii? Care înşelător îi are pe toţi oamenii supuşi, şi asta când i s-au pus atâtea piedici? Nimeni! Deci e evident că Hristos n-a fost înşelător, ci mântuitor, binefăcător, purtător de grijă şi apărător al vieţii noastre. Vreau să mai vorbesc despre încă o profeţie a Lui. A spus: “N-am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie”. Prin aceste cuvinte n-a vrut să spună că asta voia, ci a arătat ce avea să se întâmple odată cu venirea Lui. “Am venit, spune EL să-l despart pe fiu de tatăl lui, pe noră de soacra ei, pe fiică de mama ei”. Te întreb: De unde a prezis acestea dacă era simplu om, un om ca toţi oamenii? Spusele lui Hristos au acest înţeles. Avea să se întâmple ca într-o casă unul să fie credincios, iar altul necredincios. Hristos a prezis că tatăl are să-l tragă la necredinţă pe fiul lui, de aceea a spus: “Atât de mare va fi puterea predicii, încât Fiii îi vor dispreţui pe taţi, fiicele pe mame, copiii pe părinţi. Vor voi nu numai să-i dispreţuiască pe cei ai lor, ci chiar să-şi dea viaţa, să sufere şi să pătimească totul numai să nu se lepede de credinţă”. De unde I-a venit Lui gândul că are să fie copiilor mai cinstit decât părinţii, părinţilor mai dulce decât copiii, bărbaţilor mai de dorit decât femeile? Şi asta nu numai într-o casă, nici în două sau trei sau zece, sau douăzeci sau o sută, ci pe întinsul întregii lumi, în toate oraşele şi ţările, pe pământ, pe mare, în ţinuturi locuite şi nelocuite. Şi iarăşi, nu poţi spune că a spus aşa, şi nu s-a înfăptuit. Mulţi, la început, dar mai bine spus încă şi acum, sunt urâţi pentru credinţă, sunt alungaţi din casele părinteşti, şi pentru nimic nu se mai întorc în ele, căci le este îndestulătoare mângâiere să sufere acestea pentru Hristos. Te întreb: Care dintre oameni a avut vreodată o putere ca aceasta? Hristos deci, Care a prezis toate acestea, Care a prezis despre femeia aceea, despre tăria Bisericii, despre războiul din familii, tot El a prezis şi că va cădea templul, că va fi cucerit Ierusalimul, că oraşul nu va mai fi oraş al iudeilor, ca mai înainte. Dacă a minţit în toate celelalte şi nu s-au înfăptuit, nu crede nici în acestea, dar dacă vezi că acelea strălucesc prin înfăptuirea lor, că toate cresc în fiecare zi, dacă vezi că nici porţile iadului n-au biruit Biserica, dacă vezi că fapta femeii aceleia este cântată în întreaga lume după atâta vreme, dacă vezi că oamenii care cred în El îl preferă pe El părinţilor, femeilor şi copiilor proprii, te întreb, pentru ce numai în această prezicere nu crezi, mai cu seama când mărturia timpului îţi închide neruşinata-ţi gură? Dacă după căderea Ierusalimului ar fi trecut numai zece ani, sau douăzeci sau treizeci sau cincizeci – dar de fapt nici aşa n-ar trebui să fii necuviincios -, totuşi ţi-ar mai fi rămas o chichiţă ca să stărui în încăpăţânarea ta. Dar pentru ce să mai ai atâta lipsă de cuviinţă în zadar şi de pomană, când n-au trecut numai cincizeci de ani, ci chiar o sută, de două ori pe atâta, de trei ori şi cu mult mai mult de trei sute de ani după cădere, şi nici urmă, nici umbră nu s-a văzut vreodată de schimbarea aşteptată de voi? 4. Sunt de-ajuns cele spuse pentru a dovedi că templul n-are să mai fie niciodată ridicat. Dar pentru că este mare bogăţia adevărului, să las Evangheliile şi să mă îndrept spre profeţi, în care se pare, mai cu seamă, că iudeii cred. Voi dovedi din profeţi că nu se va ridica nici oraşul, nici templul. La drept vorbind, eu n-aş avea nevoie să dovedesc că nu se vor ridica; asta nu-i treaba mea, ci a iudeilor, ei să-mi dovedească contrariul, că se vor ridica. Eu am mărturia dată de timp; ea luptă pentru mine. Iudeii însă, biruiţi de însuşi deznodământul lucrurilor, nu pot să aducă nici un fapt pentru dovedirea spuselor lor; cu toate acestea, se laudă în zadar, de pomană, când ar fi drept să dea mărturie că templul va fi ridicat. Spusele mele le dovedesc cu faptele: oraşul a căzut şi n-a mai fost ridicat, deşi a trecut atâta amar de vreme; cele susţinute de iudei sunt însă numai în cuvintele lor. Şi ar trebui ca ei să arate cu dovezi că iarăşi va fi ridicat oraşul. Doar aşa se fac dovezile şi în procesele de la tribunale. Când doi oameni au un proces pentru vreo pricină oarecare, şi unul din ei aduce dovezi scrise pentru spusele sale, iar celălalt împricinat îi atacă spusele, acesta, şi nu cel care a adus mărturiile scrise, este silit să aducă martori sau alte dovezi că lucrurile nu stau aşa cum spun dovezile scrise. Aşa ar trebui să facă şi iudeii! Să ne aducă martor un profet, care să spună că oraşul va fi ridicat negreşit. Dacă ar fi trebuit ca robia voastră de acum să aibă sfârşit, ar fi fost neapărat trebuincios ca profeţii să fi vestit asta de mai înainte. Lucrul acesta sare în ochi oricărui om care şi-a plecat ochii cât de cât asupra cărţilor profetice. Căci era obicei vechi la iudei ca de la început profeţii să vestească mai dinainte nenorocirile sau lucrurile bune ce aveau să vină peste ei. – Pentru care pricină? De ce? – Din pricina marii lor nerecunoştinţe şi neobrăzări. Iudeii uitau îndată binefacerile pe care le făcea lor Dumnezeu; atribuiau aceste binefaceri demonilor şi socoteau că aceştia le fac bine. După ce au fost scoşi din Egipt, după ce a fost despărţită Marea Roşie, după ce au fost făcute celelalte minuni, au uitat că Dumnezeu le-a făcut, şi le-au pus pe seama demonilor şi i-au spus lui Aaron: “Fă-ne nouă dumnezei care să meargă înaintea noastră” , iar lui Ieremia îi spun: “Că despre cuvântul pe care ni l-ai grăit în numele Domnului nu te vom asculta; că vom face tot cuvântul care va ieşi din gura noastră: să tămâiem reginei cerului şi să-i turnăm ei turnări, aşa cum am făcut şi noi şi părinţii noştri şi regii noştri şi dregătorii noştri, şi ne-am săturat de pâine şi ne-a fost bine şi nenorociri n-am cunoscut. Dar de când am încetat să îi tămâiem reginei cerului şi să-i mai turnăm ei turnări, suntem toţi strâmtoraţi şi murim ucişi de sabie şi de foamete”. Deci, pentru ca iudeii să nu mai pună pe seama demonilor cele ce li se întâmplau, ci ca să creadă că şi pedepsele, şi binefacerile le vin totdeauna de la Dumnezeu, unele pentru păcatele lor, iar altele pentru iubirea Sa de oameni, de la început profeţii le preziceau cele ce aveau să se întâmple. Şi ca să afli că aceasta e pricina prezicerii, ascultă ce spune poporului iudeu prea marele glăsuitor Isaia: “Ştiu cu eşti îndărătnic şi vână de fier este grumazul tău” , adică neînduplecat, “şi fruntea îţi este de aramă” , adică neruşinat. Aşa avem şi noi obiceiul, că îi numim cu faţa de aramă pe cei ce nu ştiu să roşească. “Şi ţi-am vestit ţie, continuă profetul, cele ce au să vină peste tine înainte de a se întâmpla şi auzite ţi le-am făcut”. Apoi, pentru a arăta pricina prezicerii, a adăugat: “…ca să nu zici: Idolii mi-au făcui bine; chipurile cele cioplite şi cele turnate mi-au poruncit mie”. Şi iarăşi, pentru că unii erau iubitori de ceartă şi îngâmfaţi şi se neobrăzau după împlinirea prezicerilor spunând că n-au auzit de ele, profeţii nu numai că preziceau cele ce aveau să se întâmple, dar mai luau şi martori ai spuselor lor. Astfel, tot Isaia spune: “Fă-mi mie martori din oameni credincioşi pe Vrie, preotul, şi pe Zaharia, fiul lui Varahia”. Şi nu numai aceasta a făcut profetul, ci a şi scris profeţia într-o carte nouă, pentru ca, după înfăptuirea profeţiei, chiar scrierea să mărturisească împotriva lor, că li s-a prezis dintru început şi cu multă vreme înainte. N-a scris-o într-o carte oarecare, ci într-o carte nouă, în stare să reziste multă vreme şi să nu fie stricată de vreme; o carte care să aştepte împlinirea faptelor scrise în ea. Că acesta e adevărul, că Dumnezeu le-a prezis iudeilor toate cele ce aveau să se întâmple, o voi dovedi nu numai cu cele spuse, ci chiar cu nenorocirile şi binefacerile pe care le-au primit. 5. Iudeii au îndurat trei robii foarte amare. Pe nici una dintre ele n-a adus-o Dumnezeu fără prezicere, ci a făcut ca toate să fie vestite mai dinainte, prezicând cu de-amănuntul şi locul şi timpul, şi persoana, şi felul robiei, şi întoarcerea, şi toate celelalte. Voi vorbi despre cea dintâi, despre robia egipteană. Dumnezeu, vorbind către Avraam, îi grăieşte aşa: “Cunoaşte bine că străină va fi sămânţa ta în pământ străin; şi o vor robi şi o vor chinui patru sute de ani. Dar pe neamul acela căruia îi vor robi, îl voi judeca Eu, zice Domnul. Iară întru al patrulea neam se vor întoarce aici cu avere multă”. Ai văzut că a spus numărul anilor? Patru sute. A spus şi chipul robiei. Nu numai că vor robi, dar vor fi şi chinuiţi. Ascultă cum explică Moise mai târziu chinurile: “Paie nu se dau robilor tăi, grăieşte el, şi ne spun să facem cărămizi”. Erau biciuiţi în fiecare zi ca să afli ce înseamnă cuvintele: “îi vor robi şi-i vor chinui”. Cuvintele: “pe neamul acela căruia îi vor robi, îl voi judeca Eu” vorbesc de înecarea egiptenilor în Marea Roşie, pe care descriind-o Moise în cântările sale, aşa zicea: “Pe cal şi călăreţ i-a aruncat în mare”. Dumnezeu le prezice apoi şi chipul întoarcerii; că vor ieşi din Egipt cu avere multă. “Să ceară, spune Scriptura, fiecare de la vecinul lui şi de la cel împreună cu sine locuitor, vase de aur şi de argint”. Dumnezeu a făcut ca iudeii să-şi ia, fără voia egiptenilor, plata, pentru că robiseră multă vreme şi nu primiseră plată. Şi strigă profetul zicând: “Şi i-a scos pe ei cu argint şi aur şi nu era bolnav în seminţiile lor”. Această primă robie a fost anunţată mai dinainte cu toată amănunţimea. Haide să ducem cuvântul şi la a doua. – Care e aceasta? – Robia babilonică! Şi pe aceasta a anunţat-o mai dinainte cu de-amănuntul profetul Ieremia, grăind aşa: “Aşa a zis Domnul: Când vi se vor împlini în Babilon şaptezeci de ani, vă voi cerceta pe voi şi voi pune peste voi cuvintele Mele cele bune, ca să vă întoarceţi în locul acesta. Şi vă voi întoarce din robia voastră şi vă voi aduna din toate neamurile şi din toate locurile în care v-am împrăştiat, zice Domnul, şi vă voi întoarce în locul de unde v-am mutat acolo”. Vezi că şi aici a vorbit de oraş, de numărul anilor, de locul de unde să-i adune şi de locul unde să-i adune? De aceea şi Daniel n-a făcut rugăciune pentru ei mai înainte de plinirea celor şaptezeci de ani. – Şi cine spune asta? – Însuşi Daniel, grăind aşa: “Şi eu, Daniel, făceam lucrurile regelui şi mă miram de vedenie, şi nu era cine să o înţeleagă. …Şi am înţeles din Cărţi numărul anilor, despre care a fost cuvântul Domnului către Ieremia profetul, pentru pustiirea Ierusalimului, vreme de şaptezeci de ani. Şi mi~am îndreptat faţa mea către Domnul Dumnezeu, stăruind în rugăciune şi cerere, cu post, cu sac şi cu cenuşă”. Ai auzit cum a fost vestită mai dinainte şi această robie? Şi înainte de timpul hotărât Profetul n-a îndrăznit să-I aducă lui Dumnezeu cerere şi rugăciune, ca să nu se apropie de Dumnezeu în zadar şi fără folos, ca să nu audă ceea ce auzise Ieremia: “Nu te ruga pentru poporul acesta şi nu cere ceva pentru ei; că nu te voi asculta”. Atunci s-a rugat, când sentinţa fusese îndeplinită, când a venit timpul ca iudeii să se întoarcă în tara lor. Şi nu s-a rugat în chip obişnuit, ci cu post, cu sac şi cu cenuşă. A făcut Dumnezeu ceea ce obişnuim să facem cu oamenii. Şi noi, când vedem că slugile unor oameni sunt aruncate în închisoare pentru multe şi mari păcate, nu ne rugăm pentru ele îndată, nici la începutul pedepsei, ci lăsăm să treacă vreo câteva zile ca să se înţelepţească, şi atunci ne apropiem de stăpânii lor; avem în ajutor şi timpul. Aşa a făcut şi Profetul. După ce iudeii au fost pedepsiţi – nu după mărimea păcatelor lor, dar totuşi au fost pedepsiţi -, s-a apropiat de Dumnezeu ca să se roage pentru ei. Să ascultăm, dacă vreţi, şi rugăciunea aceasta: “M-am mărturisit şi am zis, spune el: Doamne Dumnezeule, Cel mare şi minunat. Cel ce păzeşti legământul Tău şi mila Ta pentru cei ce Te iubesc pe Tine şi păzesc poruncile Tale”. – Ce faci, Daniele? Aminteşti de cei ce păzesc legile lui Dumnezeu când te rogi pentru nişte oameni care au păcătuit şi au călcat legile Lui? Sunt oare vrednici de iertare cei ce au călcat poruncile Lui? – Dar nu spun aceste cuvinte pentru ei, îmi răspunde Daniel, ci pentru strămoşii lor de demult, pentru Avraam, pentru Isaac, pentru Iacov. Acelora le-a dat făgăduinţa, lor le-a făgăduit, căci ei I-au păzit poruncile. Amintesc de strămoşi tocmai pentru că aceştia n-au nici un drept la mântuire. Iar ca să nu socoteşti că a spus aceste cuvinte despre iudeii din robie, după ce a spus: “Cel ce păzeşti legământul Tău şi mila Ta pentru cei ce Te iubesc pe Tine şi păzesc poruncile Tale” , a adăugat: “Am păcătuit, am făcut fărădelege, am făcut nedreptate, am fost necredincioşi, ne-am depărtat de la poruncile Tale şi de la judecăţile Tale şi n-am ascultat de robii Tăi, profeţii”. O singură apărare le mai rămâne celor păcătoşi după ce au săvârşit păcatele: să-şi mărturisească păcatele! Uită-te, te rog, şi la virtutea dreptului Daniel, şi la nerecunoştinţa iudeilor! El, care nu se ştia cu nimic vinovat, se osândeşte cu multă asprime, zicând: “Am păcătuit, am făcut fărădelege, am făcut nedreptate” ; iar iudeii, care erau plini de mii şi mii de păcate, făceau contrariul, zicând: “Am păzit poruncile Tale, şi acum îi fericim pe cei străini (de credinţă,), şi se înalţă cei ce fac fărădelegi”. După cum drepţii obişnuiesc să se smerească după ce fac fapte bune, tot astfel şi cei răi se laudă după ce fac păcate. Omul care nu se ştia cu nimic pe cuget, Daniel, spune: “Am făcut fărădelege, ne-am depărtat de la poruncile Talei”. Iudeii, care aveau mii de păcate pe cugetul lor, spuneau: “Am păzit poruncile Tale”. Vă spun acestea ca să fugiţi de mândria iudeilor şi să îmbrăţişaţi smerenia lui Daniel. 6. Apoi, după ce a ţinut de rău fărădelegea lor, vorbeşte şi de pedeapsa pe care au suferit-o. După aceea, voind să-i întoarcă pe Dumnezeu spre milă, zice: “Şi a venit peste noi blestemul şi jurământul cel scris în legea lui Moise, robul lui Dumnezeu, pentru că am păcătuit”. – Ce blestem e acesta? – Vreţi să vi-l citesc? “Dacă nu veţi sluji Domnului Dumnezeului vostru, spune Scriptura, voi aduce peste voi neam neruşinat, a cărui limbă nu o veţi înţelege, şi veţi fi puţini la număr”. Acelaşi lucru l-au arătat şi cei trei tineri. Au arătat că faptele iudeilor au adus peste ei acest fel de pedeapsă. Şi, mărturisindu-se şi ei lui Dumnezeu, ziceau despre păcatele poporului: “Ne-ai dat pe noi în mâinile unor duşmani nelegiuiţi, a unor depărtaţi de Tine, foarte răi, pe mâinile unui împărat nedrept, cel mai nelegiuit de pe tot pământul”. Ai văzut că s-a împlinit blestemul acela care zice: “Veţi fi puţini la număr” , şi acela care spune: “Voi aduce peste voi neam neruşinat” ? Acelaşi lucru îl lasă şi Daniel să se înţeleagă şi spune: “Au venit peste noi rele, cum n-au mai fost sub cerul întreg ca acelea care au fost în Israel”. – Care sunt acestea? – “Mamele şi-au mâncat copiii”. Profeţia aceasta o face Moise, iar înfăptuirea ei o arată Ieremia. Moise spune: “Femeia cea gingaşă şi duioasă, al cărei picior n-a încercat să păşească din pricina gingăşiei şi duioşiei ei, se va atinge de masă nelegiuită şi va mânca din copiii ei”. Iar Ieremia, arătând că s-a săvârşit fapta aceasta, spune: “Mâini de femei îndurătoare au fiert pe copiii lor”. Cu toate că Daniel a vorbit de păcatele pe care le-au săvârşit iudeii, cu toate că a arătat ce pedeapsă au suferit, totuşi nici aşa nu cere pentru ei iertare de la Dumnezeu pe temeiul suferinţelor lor. Iată dar judecată de slujitor al lui Dumnezeu! După ce arată că nici n-au suferit pe măsura păcatelor lor şi nici nu li s-au şters păcatele prin cele ce au suferit, aleargă la îndurările lui Dumnezeu şi la iubirea Lui de oameni şi zice: “Şi acum. Doamne Dumnezeul meu. Cel ce l-ai scos pe poporul Tău din pământul Egiptului, şi Ţi-ai făcut Ţie nume până în ziua aceasta, am păcătuit, am făcut nelegiuire”. Cu alte cuvinte Daniel spune aşa: “După cum l-ai mântuit pe popor din Egipt nu pentru faptele lor, ci pentru că ai văzut necazul şi strâmtorarea lor şi ai auzit strigătul lor, tot aşa şi pe noi slobozeşte-ne din necazurile de acum numai pentru iubirea Ta de oameni; căci altă îndreptăţire de mântuire nu avem”. După ce a spus acestea şi a plâns îndeajuns, aduce vorba de oraş, ca despre o femeie dusă în robie, şi zice: “Arată faţa Ta peste sfinţenia Ta. Pleacă, Dumnezeul meu, urechea Ta şi auzi! Deschide ochii Tăi şi vezi pieirea noastră şi a oraşului Tău, în care s-a chemat numele Tău”. Proorocul i-a trecut pe dinaintea ochilor minţii lui pe oameni, şi n-a găsit pe nimeni care să poată să-L facă îndurător pe Dumnezeu; de aceea caută scăparea în ziduri; pune înainte însuşi oraşul Ierusalim, îi arată lui Dumnezeu pustiirea lui. Şi terminând cu aceste vorbe cuvântul său, L-a făcut îndurător pe Dumnezeu. Lucru ce se vede din întâmplările ce au urmat. Dar trebuie să mă întorc la şirul cuvântului meu. Digresiunea aceasta n-am făcut-o nici în zadar, nici fără rost, ci ca să vă odihnesc puţin sufletul obosit de necontenitele mele lupte. Haide dar să ne întoarcem de unde am rămas şi să arătăm că nenorocirile care aveau să vină peste iudei au fost vestite mai dinainte cu toată precizia. Am arătat până acum că cele două robii au venit peste ei după ce au fost profeţite; n-au venit la întâmplare şi pe neaşteptate. Rămâne deci să vorbesc despre a treia robie, şi de robia aceasta de acum a evreilor, şi să vă arăt lămurit că nici un profet n-a făgăduit că va fi vreo scăpare sau vreo izbăvire din nenorocirile care-i stăpânesc acum. – Care este a treia robie? – Robia din timpul lui Antioh Epifaniu. După ce Alexandru, împăratul macedonenilor, l-a ucis pe Darius, împăratul perşilor, Alexandru a ajuns singur stăpânitor. După moartea lui Alexandru, au urmat patru împăraţi. La multă vreme în urmă, unul dintre aceşti patru împăraţi a fost Antioh. El a dat foc templului, a pustiit Sfânta Sfintelor, a oprit jertfele, i-a supus pe iudei şi a desfiinţat toată vieţuirea cea după lege a iudeilor. 7. Acestea toate au fost anunţate mai dinainte cu toată amănunţimea, chiar până la zile, de către Daniel. Când se vor întâmpla, cum, de cine, în ce chip, când se vor termina, ce schimbare vor produce. (Pe toate) le veţi cunoaşte mai bine când veţi auzi despre vedenia pe care a vestit-o profetul în pildă. Pe împăratul perşilor, pe Darius, îl numeşte berbec; pe împăratul elenilor, adică pe Alexandru, îl numeşte ţap; apoi, pe cei care se ridică după acela îi numeşte patru coarne; iar pe Antioh îl numeşte cel din urmă corn. Dar mai bine este să auziţi chiar vedenia: “Am văzut, spune el, în vedenie şi eram în Ulai – un loc oarecare numit aşa în limba persană – şi am ridicat ochii mei şi m-am uitat şi, iată, un berbec stătea înaintea fluviului Ulai şi avea coarne înalte, şi unul era mai înalt decât celălalt; şi cel înalt a crescut cel din urmă. Şi am văzut berbecul dând cu coarnele spre apus şi înspre miazănoapte şi înspre miazăzi, şi toate fiarele nu puteau sta înaintea lui, şi nu era cine să le scoată din mâna lui; şi a făcut după voia lui şi s-a mărit. Şi eu priveam”. Vorbeşte aici de împărăţia persană care s-a întins pe tot pământul. Apoi, vorbind despre Alexandru Macedon, zice: “Şi iată un ţap de capre venea dinspre miazăzi pe faţa întregului pământ, dar nu atingea pământul; şi avea ţapul acela un corn între ochii lui”. Vorbeşte apoi de lupta lui Alexandru cu Darius, şi arată biruinţa lui desăvârşită. “Şi a venit, grăieşte Profetul, ţapul până la berbecul care avea coarnele şi s-a repezit asupra lui şi l-a lovit pe berbec – căci trebuie să mai prescurtez textul profeţiei – şi a zdrobit amândouă coarnele lui; şi nu era cine să scoată berbecul din mâna lui”. După acestea vorbeşte despre sfârşitul lui Alexandru şi despre succesiunea celor patru împăraţi: “Şi când era el în putere, s-a sfărâmat cornul lui cel mare şi au crescut alte patru coarne de dedesubtul lui, spre cele patru vânturi ale cerului”. Cu aceste cuvinte. Profetul a ajuns la Antioh împăratul; şi, arătând că este unul din cele patru coarne, zice aşa: “Şi din unul dintre ele a ieşit un corn puternic şi s-a mărit tare spre miazăzi şi spre răsărit”. Arată, apoi, că (acesta) a distrus felul de vieţuire iudaic: “Şi din pricina lui jertfa s-a tulburat prin păcat. Şi s-a făcut şi i-a mers bine, dar templul a fost pustiit şi a fost dat peste jertfă păcat”. După ce a fost doborât altarul şi au fost călcate în picioare sfintele, a aşezat un idol înlăuntru şi aducea jertfe nelegiuite demonilor: “Şi a fost dată jos dreptatea. Şi a făcut şi i-a mers bine”. Apoi, vorbind din nou despre aceeaşi împărăţie, despre împărăţia lui Antioh Epifaniu, despre robie, despre căderea Ierusalimului, despre pustiirea templului, a adăugat şi timpul. Daniel şi-a început proorocia cu împărăţia lui Alexandru, iar la sfârşitul cărţii istoriseşte cele petrecute între timp: războaiele câte au fost între Ptolomei şi Seleuci, câte au lucrat generalii acestora, vicleniile, victoriile, expediţiile, luptele pe mare şi luptele pe uscat. Când a ajuns la Antioh, termină şi spune: “Braţe din el se vor scula şi vor spurca locul cel sfânt şi vor face să înceteze jertfa cea necurmată – prin jertfa cea necurmată vorbeşte despre jertfele cele continui din fiecare zi – şi vor pune în el urâciunea şi pe cei ce nu păzesc legământul – adică pe acei iudei care calcă Legea Veche – şi-i vor duce la cădere – şi-i vor avea cu ei şi-i vor muta -, iar poporul care cunoaşte pe Dumnezeul lui se va întări- vorbeşte despre cele petrecute în timpul Macabeilor, în timpul lui Iuda, Simon şi Ioan -, iar cei pricepuţi ai poporului se vor pricepe la multe; dar vor slăbi întru sabie şi pară de foc – istoriseşte iarăşi despre incendierea Ierusalimului – şi întru robie şi întru jaf de zile; şi în slăbiciunea lor vor fi ajutaţi cu ajutor mic – arată că în vremea acelor nenorociri vor mai putea să răsufle şi să-şi mai revină din greutăţile abătute peste ei – şi li se vor adăuga lor mulţi întru căderi, şi vor slăbi chiar dintre cei pricepuţi”. Spunea aceste cuvinte pentru a arăta că vor cădea mulţi, chiar dintre cei ce stau. Apoi Profetul spune şi pricina pentru care Dumnezeu a îngăduit să li se întâmple aceste nenorociri atât de mari. – Care e pricina? – “Ca să-i încerce ca prin foc, să-i aleagă şi să-i înălbească până la vremea sfârşitului”. Cu alte cuvinte, spune aşa: Dumnezeu a îngăduit aceste nenorociri ca să-i curăţească şi să-i arate pe cei vrednici dintre ei. Povesteşte apoi despre puterea acelui împărat şi spune: “Şi va face după voia lui şi se va înălţa şi se va mări”. Şi după ce a vorbit de gândul lui cel hulitor, a adăugat: “Va grăi cu semeţie împotriva Dumnezeului dumnezeilor şi-i va merge bine până ce se va sfârşi mânia”. Prin aceste cuvinte Profetul arată că împăratul acela stăpâneşte aşa şi-i merge atât de bine, nu din pricina vredniciilor proprii, ci din pricina mâniei lui Dumnezeu faţă de poporul iudeu. După ce vorbeşte apoi, în alte multe cuvinte, despre relele câte le va face împăratul acesta Egiptului şi Palestinei, după ce spune cum se va întoarce, la chemarea cuiva, şi care e pricina care-l sileşte să facă asta, vorbeşte şi de schimbarea timpurilor: Iudeii vor dobândi oarecare uşurare după ce vor trece prin aceste nenorociri, căci li se va trimite un înger în ajutorul lor: “în vremea aceea se va scula Mihail, voievodul cel mare, cel ce stă (de veghe) pentru fiii poporului tău, şi va fi vreme de necaz; unul la fel cu acesta n-a fost de când este neam pe pământ până în vremea de acum; şi în vremea aceea se va mântui tot poporul care s-a aflat scris în carte” , adică cei care sunt vrednici de mântuire. 8. Dar încă nu v-am arătat ceea ce căutam să vă arăt. – Ce anume? – Că Profetul a arătat câţi ani au să ţină aceste nenorociri, aşa după cum profeţii au arătat şi despre celelalte două robii dinainte: pentru una, patru sute de ani, iar pentru a doua, şaptezeci de ani. Să vedem dacă Profetul arată numărul anilor şi pentru această robie. – De unde o putem afla? – Din cele spuse în urmă de profetul Daniel. Profetul auzise de multele şi marile nenorociri ce aveau să vină peste iudei, de incendierea Ierusalimului, de desfiinţarea felului lor de vieţuire, de robia lor; de aceea dorea să cunoască şi sfârşitul lor, dorea să ştie dacă va fi vreo schimbare a acestor nenorociri. L-a întrebat pe Dumnezeu, grăind aşa: “Doamne, care va fi sfârşitul acestora? Şi Dumnezeu a zis: “Vino, Daniele, că închise şi pecetluite sunt cuvintele – lasă să se înţeleagă prin asta că spusele nu sunt limpezi – până la vremea sfârşitului”. Spune apoi şi pricina îngăduinţei nenorocirilor: “Până ce se vor alege şi se vor înălbi şi vor fi cercaţi ca prin foc cei mulţi; şi vor face nelegiuiri cei nelegiuiţi; şi nu vor pricepe toţi cei necredincioşi, şi vor înţelege cei înţelepţi”. Prezice apoi cât vor ţine aceste nenorociri: “Din timpul schimbării jertfei celei necurmate”. Jertfa necurmată este numită jertfa care se face în fiecare zi, jertfa deasă şi continuă. Iudeii aveau obiceiul să jertfească lui Dumnezeu în fiecare zi, seara şi dimineaţa. De aceea jertfa aceasta se numea necurmată. Dar când a venit Antioh, el a desfiinţat acest obicei şi l-a schimbat. Îngerul spune: “Din timpul schimbării jertfei celei necurmate – adică de la desfiinţarea jertfei acesteia – zile, o mie două sute nouăzeci” , ceea ce fac trei ani şi jumătate şi câteva zile. Apoi, ca să arate că va fi sfârşit şi schimbare pentru aceste nenorociri, zice: “Fericit este cel ce a răbdat şi a ajuns la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile”. La cele o mie două sute nouăzeci de zile a mai adăugat încă patruzeci şi cinci de zile. Lupta avea să tină o lună şi jumătate; în vremea aceea a ajuns victoria desăvârşită; în vremea aceasta s-au izbăvit deplin de nenorociri. Prin cuvintele: “Fericit este cel ce a răbdat o mie trei sute treizeci şi cinci de zile” a arătat izbăvirea de nenorociri. N-a spus numai “cel ce a ajuns” , ci: “cel ce a răbdat şi a ajuns”. Mulţi necredincioşi au văzut schimbarea; dar nu-i fericeşte pe aceştia, ci pe aceia care au mărturisit în timpul nenorocirilor, care nu şi-au vândut credinţa şi apoi au avut parte de tihnă. De aceea deci n-a spus numai: “cel ce a ajuns” , ci: “cel ce a răbdat şi a ajuns”. Ce poate fi oare mai lămurit decât aceste cuvinte? Nu vezi că Profetul a vestit mai dinainte în toată amănunţimea nu numai anii şi lunile, ci chiar şi zilele cât are să ţină robia şi când are să vină izbăvirea din robie? Că spusele mele nu sunt o presupunere a mea, haide să-ţi aduc şi un alt martor (al acestor spuse), un martor pe care iudeii mai cu seamă îl socot vrednic de credinţă, pe Iosif Flaviu, care a scris despre nenorocirile iudeilor şi a parafrazat tot Vechiul Testament. Iosif Flaviu a trăit după venirea lui Hristos; a vorbit despre robia iudeilor, vestită mai înainte de Hristos, şi a vorbit şi despre robia aceasta, interpretând vedenia profetului Daniel, vedenia cu berbecul, cu ţapul, cu cele patru coarne şi cu cornul care a crescut după acelea. Şi ca să nu fie puse la îndoială spusele mele, haide să citez chiar cuvintele lui Iosif Flaviu. După ce îl laudă şi îl admiră pe Daniel covârşitor şi-l pune înaintea celorlalţi profeţi, vine şi la vedenia aceasta şi grăieşte aşa: Daniel a lăsat scrieri; din ele vedem că profeţia este adevărată, e întărită de fapte. Profetul spune că era în Susa, capitala Persiei, şi a ieşit la câmp împreună cu alţi câţiva prieteni. Deodată s-a făcut cutremur de pământ; prietenii lui au fugit şi a rămas singur. A căzut cu faţa la pământ, sprijinindu-se pe mâini; cineva l-a atins, i-a poruncit să se scoale şi să vadă cele ce au să se întâmple iudeilor după multe generaţii. Când s-a sculat, i-a arătat un berbec mare, cu multe coarne, iar cel din urmă dintre ele mai mare. Apoi s-a uitat spre apus şi a văzut un tap purtat prin văzduh. Ţapul s-a luat la bătaie cu berbecul şi cu coarnele lui; l-a izbit de două ori şi la doborât la pământ şi l-a călcat în picioare. Apoi l-a văzut pe ţap mai înalt şi că i-a crescut din frunte un corn foarte mare; rupându-se acesta, i-au crescut alte patru coarne, îndreptate spre fiecare din cele patru vânturi; din acestea a crescut şi un alt corn mai mic scrie Daniel. Dumnezeu, Care i-a arătat profetului vedenia, i-a spus că acesta are să pornească război împotriva poporului Lui, că are să piardă cu forţa Ierusalimul, că are să jefuiască templul şi are să oprească jertfele. Toate acestea au să ţină vreme de o mie două sute nouăzeci de zile. Daniel a văzut vedenia aceasta în câmpia Susei şi a scris-o. Şi I-a cerut lui Dumnezeu să-i explice chipul vedeniei. Dumnezeu i-a spus că berbecul înseamnă împărăţia perşilor şi mezilor, iar coarnele, cei ce au să împărătească. Cel din urmă corn înseamnă împăratul care are să-i întreacă pe toţi aceşti împăraţi în bogăţie şi slavă. Ţapul arată că dintre eleni va fi un împărat care, după ce se va lupta de două ori cu împăratul perşilor, îl va birui în luptă şi-i va lua toată împărăţia. Prin cel dintâi corn mare din fruntea ţapului l-a arătat pe cel dintâi împărat; prin creşterea celor patru coarne, după căderea celui dintâi corn şi îndreptarea lor spre cele patru vânturi, i-a arătat pe împăraţii care vor urma după împăratul cel dintâi şi împărţirea împărăţiei între ei. Aceşti împăraţi, fără să-i fie copii sau rude, vor conduce lumea vreme de mulţi ani. Unul dintre urmaşii acestor împăraţi va porni război împotriva iudeilor, le va nimici felul lor de vieţuire, va jefui templul şi va opri să se aducă jertfe vreme de trei ani. Şi (toate) acestea le-a pătimit poporul nostru de la Antioh Epifaniu, aşa cum le-a văzut Daniel cu mulţi ani mai înainte. Şi a scris despre cele ce aveau să se întâmple. 9. – Ce poate fi mai limpede ca acestea? Este deci timpul, dacă nu ar fi plictisitor, să vin la ceea ce căutam să vă dovedesc, la robia de azi a iudeilor, din pricina căreia am vorbit atât până acum. Fiţi atenţi acum, vă rog! nu duc o luptă pentru nişte lucruri de putină însemnătate. Ar fi absurd ca la jocurile olimpice să staţi cu multă răbdare de la miezul nopţii până la miezul zilei, să aşteptaţi să vedeţi cui i se va pune cununa pe cap, să vă coacă capetele razele soarelui, dar să nu plecaţi până ce nu se anunţă învingătorii în lupte, iar acum, când nu e vorba de o cunună ca aceea de la jocurile olimpice, ci de cununa cea ne-stricăcioasă a adevăratelor lupte, să vă simţiţi obosiţi şi chinuiţi. V-am dovedit îndeajuns în cele spuse până acum că cele trei robii au fost vestite mai dinainte, că una are să ţină patru sute de ani, a doua şaptezeci de ani şi a treia trei ani şi jumătate. Haide dară să vorbesc şi despre robia aceasta de acum. Îl voi aduce iarăşi ca martor pe Iosif Flaviu, un om din neamul lor, că Profetul a anunţat mai dinainte şi această robie. Ascultă ce spune Iosif după cuvintele citate mai sus! “în acelaşi chip a scris Daniel şi despre împărăţia romanilor, că are să cucerească Ierusalimul şi să pustiască templul”. Uită-te, iudeule, că deşi era iudeu cel ce a scris aceste cuvinte, totuşi n-a vrut să imite încăpăţânarea voastră. După ce a spus că Ierusalimul va fi doborât, n-a îndrăznit să adauge şi să spună că va fi ridicat iarăşi şi nici n-a consemnat un timp anumit. A văzut că Profetul n-a precizat timpul; de aceea n-a spus el nimic despre robia de sub romani, cu toate că mai sus, când a vorbit despre victoria lui Antioh şi despre pustiirea templului, a vorbit de zilele şi anii cât avea să ţină robia. Că va fi pustiit Ierusalimul şi templul a scris; dar că are să se termine pustiirea, n-a mai spus, pentru că a văzut că nici Profetul n-a spus asta. “Dumnezeu i-a arătat lui Daniel toate acestea, spune Iosif, iar Daniel le-a scris şi le-a lăsat posterităţii, pentru ca aceia care vor citi şi vor vedea că s-au împlinit cele scrise să se minuneze de Daniel pentru cinstea dată lui de Dumnezeu”. Să vedem acum locul în care vorbeşte Daniel că templul va fi pustiit. După ce Daniel a făcut rugăciunea aceea în sac şi cenuşă, a venit Gavriil la el şi i-a zis: “Şaptezeci de săptămâni s-au hotărât peste poporul tău şi peste oraşul cel sfânt”. Dar poate că mi s-ar spune: – Iată că şi aici e vorba de timp! – Da, e vorba de timp, dar nu de timpul cât va ţine robia, ci de timpul după care va începe o nouă robie. Altceva este să vorbeşti de timpul cât are să tină robia, şi altceva să vorbeşti de timpul după care va veni şi va începe robia. “Şaptezeci de săptămâni s-au hotărât peste poporul tău”. Dumnezeu n-a mai spus acum “peste poporul Meu” , cu toate că Profetul spusese: “Arată faţa Ta peste poporul Tău” , ci îl înstrăinează din pricina crimei ce avea să săvârşească. Spune apoi şi pricina: “Până ce se va învechi fărădelegea şi se va fi săvârşit păcatul”. – Ce înseamnă “până ce se va fi săvârşit păcatul” ? – “Vor săvârşi multe păcate, spune Daniel; dar culmea păcatelor va fi atunci când îl vor ucide pe Stăpânul lor”. Acelaşi lucru îl spune şi Hristos: “Umpleţi dar şi voi măsura părinţilor voştri” , cu alte cuvinte: “I-aţi ucis pe robi, adăugaţi şi sângele Stăpânului!”. Uită-te câtă identitate de gândire! Hristos a spus: “Umpleţi dar” ; Profetul spune: “până ce se va Fi săvârşit păcatul” şi “s-au pecetluit păcatele”. – Ce înseamnă “a pecetlui” ? – Să nu mai rămână nimic. “Şi să aducă dreptate veşnică”. Şi care este dreptatea veşnică dacă nu cea dată de Hristos? “Şi să se pecetluiască vedenia şi proorocul şi să se ungă Sfântul Sfinţilor” , adică, să înceteze profeţiile. Căci asta înseamnă a pecetlui: a înceta ungerea, a înceta vedeniile. De aceea şi Hristos a spus: “Legea şi profeţii până la Ioan”. Vezi că aici Dumnezeu îi ameninţă cu pustiirea desăvârşită, cu pedepsirea păcatelor şi a nedreptăţilor? Nu le-a mai spus că are să-i ierte; dimpotrivă, i-a ameninţat că are să pornească împotriva păcatelor lor. 10. – Când s-a întâmplat asta? Când au încetat cu totul profeţiile? Când a dispărut ungerea, încât să nu se mai întoarcă? – Chiar dacă noi am tăcea, vor striga pietrele, atât de strălucitor este glasul faptelor, nici nu putem vorbi de alt timp în care iudeii au suferit acestea, decât de timpul acesta lung şi îndelungat şi care va fi şi mai îndelungat. Profetul vorbeşte apoi cu şi mai multă precizie şi zice: “Să cunoşti şi să înţelegi că de la ieşirea cuvântului pentru răspuns şi pentru zidirea Ierusalimului până la Hristos povăţuitorul, (vor fi) săptămâni şapte şi săptămâni şaizeci şi două”. Uită-te la aceste cuvinte cu mare atenţie! Toată problema în ele stă. Şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni fac patru sute optzeci şi trei de ani. Aici prin cuvântul săptămâni nu vorbeşte de săptămâni de zile, nici de săptămâni de luni, ci de săptămâni de ani. De la împăratul Cirus până la Antioh Epifaniu şi la robia aceea de sub el sunt trei sute nouăzeci şi patru de ani. Daniel deci pentru a arăta că nu vorbeşte de pustiirea templului făcută de Antioh Epifaniu, ci de una de mai târziu, de cea din vremea lui Pompei, Vespasian şi Tit, împinge mai departe timpul împlinirii profeţiei. După aceea ne spune de când trebuie să începem numărătoarea anilor şi ne arată că nu trebuie să o începem din ziua întoarcerii evreilor din robie. – Dar de când? – “De la ieşirea cuvântului pentru răspuns şi pentru zidirea Ierusalimului”. Iar templul nu s-a zidit în vremea lui Cirus, ci în vremea lui Artaxerxe Macrohiru. După întoarcerea evreilor din robie, a venit ca împărat Camvise, apoi magii; după magi, Darius, fiul lui Istaspe, apoi Xerxe, fiul lui Darius, iar după acesta, Artavane; apoi, după Artavane, Artaxerxe Macrohiru, care a împărăţit peste Persia. Pe când împărăţea acesta, în al douăzecilea an al împărăţiei lui, Neemia întorcându-se în patrie a ridicat Ierusalimul. Lucrurile acestea ni le-a istorisit cu de-amănuntul Ezdra. Deci, dacă vom număra de la această dată patru sute optzeci şi trei de ani, vom ajunge la această din urmă distrugere a Ierusalimului. De aceea spune Profetul: “Se va zidi piaţa şi zidul înconjurător”. Cu alte cuvinte, Profetul spune aşa: “Numără de când s-a zidit Ierusalimul şi şi-a recăpătat înfăţişarea lui cea veche, şaptezeci de săptămâni, şi vei vedea că robia aceasta nu are sfârşit”. Iar pentru ca să arate mai lămurit că nenorocirile şi necazurile care-i apasă pe iudei nu vor avea sfârşit. Daniel grăieşte aşa: “După cele şaptezeci de săptămâni, va pieri ungerea şi judecată nu va fi în ea; vor strica cetatea şi templul, împreună cu povăţuitorul care are să vină; şi vor pieri ca într-un potop” – nu va mai fi deci nici urmă, nici rădăcină care să odrăslească iarăşi – “până la sfârşitul războiului hotărât pentru pieirea desăvârşită”. Vorbind tot despre robia aceasta, spune: “Vor înceta jertfele şi turnarea; şi pe lângă acestea, urâciunea pustiirii în locul cel sfânt, şi până la sfârşitul timpului nu va înceta pustiirea”. Ce altceva mai aştepţi, iudeule, când auzi de sfârşitul timpului? – Ce înseamnă cuvintele “pe lângă acestea” ? – Înseamnă că pe lângă cele spuse, în afară de încetarea jertfelor şi a libaţiunilor, va mai fi un rău şi mai mare. – Care? – “În locul cel sfânt, urâciunea pustiirii” , numeşte templul, locul cel sfânt, iar statuia, pe care a ridicat-o înlăuntrul templului cel care a dărâmat oraşul, o numeşte urâciunea pustiirii. “Şi pustiire până la sfârşit”. Hristos, Care a venit în trup după domnia lui Antioh Epifaniu şi a vestit mai dinainte robia viitoare a iudeilor, ca să arate că Daniel despre această robie a profeţit, grăieşte aşa: “Când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit profetul Daniel, stând în locul cel sfânt, cine citeşte să înţeleagă”. La iudei orice idol şi orice chip de om făcut de mâna omenească se numea urâciune; de aceea Daniel, arătând în chip enigmatic statuia aceea, anunţă de mai înainte, prin acest cuvânt, şi când va fi robia, şi cine-i va robi. Şi Iosif Flaviu, după cum am arătat mai sus, a spus că despre romani e vorba în această profeţie. Ce cuvânt vă mai rămâne deci, iudeilor, când profeţii spun câtă vreme vor ţine celelalte robii, iar acestei din urmă robii nu-i hotărăsc nici un timp, ci, dimpotrivă, afirmă chiar că pustiirea va fi până la sfârşitul lumii? Că spusele acestea nu sunt o minciună, haide să aducem mărturia faptelor. Dacă iudeii n-ar fi încercat să zidească templul, ar fi putut să spună: “Dacă am fi vrut să încercăm, dacă am fi vrut să zidim templul, negreşit am fi putut şi am fi dus lucrul la bun sfârşit!”. Dar aşa, le dovedesc că au încercat nu o dată, nici de două ori, ci chiar de trei ori, şi încercările lor s-au frânt, cum se întâmplă şi în luptele olimpice, ca să fie cununa Bisericii mai presus de orice îndoială. 11.- Cine a încercat să zidească templul? – Cei ce se împotrivesc pururea Duhului Sfânt, înnoitorii şi răzvrătiţii! După pustiirea făcută de Vespasian şi Tit, iudeii s-au răsculat în timpul lui Adrian şi au încercat să-şi refacă statul lor. Nu-şi dădeau seama că luptă împotriva hotărârii lui Dumnezeu, prin care se poruncise ca oraşul să fie pustiit pentru totdeauna. Şi este cu neputinţă să biruie cel ce luptă împotriva lui Dumnezeu. Ciocnindu-se iudeii cu împăratul, l-au silit să pustiască desăvârşit Ierusalimul. După ce Adrian i-a bătut pe iudei şi i-a supus, a şters orice urmă de oraş; iar pentru ca iudeii să nu mai poată să se obrăznicească, a aşezat statuia lui acolo. Împăratul s-a gândit apoi că statuia poate să se dărâme cu timpul; de aceea, ca să le pună pe frunte un semn cu fierul roşu, un semn neşters al înfrângerii iudeilor şi o mustrare a neruşinării lor, a dat numele său ruinelor oraşului. Adrian se numea Elius Adrianus; aşa a legiuit să se numească şi oraşul. De atunci şi până în ziua de azi Ierusalimul se numeşte Elia, după numele celui care a cucerit oraşul şi l-a dărâmat. Ai văzut prima încercare a neruşinaţilor iudei? Iat-o acum şi pe cea de-a doua! Iudeii au încercat din nou să zidească templul în vremea împăratului Constantin. Acesta, văzând încercarea lor, le-a tăiat urechile şi le-a pus pe trupul lor semnul neascultării. I-a purtat pretutindeni ca pe nişte fugari şi biciuiţi. I-a făcut cunoscuţi tuturor prin semnul făcut cu fierul roşu pe trupul lor, şi i-a înţelepţit şi pe ceilalţi iudei de pe întreaga faţă a pământului să nu mai încerce una ca aceasta. Dar aceste fapte sunt vechi şi de demult; mai bine spus, cei mai bătrâni dintre noi le cunosc. Ceea ce vreau însă să spun acum este ştiut şi cunoscut chiar de cei mai tineri dintre noi. Nu s-a petrecut pe vremea lui Adrian şi Constantin, ci s-a petrecut în vremea noastră, în timpul împăratului de acum douăzeci de ani. Când Iulian, care i-a întrecut pe toţi împăraţii în necredinţă, i-a chemat pe iudei ca să jertfească idolilor şi să-i atragă la păgânătatea lui şi le-a propus felul vechi de slujire a lui Dumnezeu, zicându-le că: “Şi pe vremea strămoşilor voştri aşa slujeaţi lui Dumnezeu” , iudeii, fără voia lor, au mărturisit atunci, ceea ce am arătat eu acum, că nu le este îngăduit să aducă jertfe în afara Ierusalimului, căci fac nelegiuire cei ce săvârşesc orice pe pământ străin. “Dacă vrei, au spus ei împăratului, să ne vezi pe noi jertfind, dă-ne înapoi oraşul, zideşte templul, arată-ne Sfânta Sfintelor, înalţă altarul, şi vom jertfi şi acum ca şi mai înainte”. Şi nu le-a fost ruşine spurcaţilor şi neruşinaţilor să ceară lucrul acesta de la un păgân, de la un elen, să facă apel la mâinile spurcate ale aceluia pentru zidirea celor sfinte! N-au simţit că încearcă un lucru cu neputinţă şi nici nu şi-au dat seama că, dacă un om ar fi dărâmat templul, ar fi fost cu putinţă să fie refăcut de un om, dar când Dumnezeu le-a dărâmat oraşul, este cu neputinţă ca puterea omenească să schimbe cele poruncite prin hotărâre dumnezeiască. “Cine oare va strica cele pe care le-a plănuit Dumnezeu Cel sfânt? Cine va întoarce mâna Lui cea înaltă?”. După cum oamenii nu pot să dărâme acelea pe care le înalţă Dumnezeu, şi care vrea să dăinuiască, tot astfel oamenii nu pot să le ridice pe acelea pe care le dărâmă Dumnezeu, şi care vrea să rămână dărâmate. Să ne închipuim, iudeilor, că împăratul v-ar fi dat templul, ar fi înălţat altarul, aşa cum aşteptaţi în zadar să se întâmple! Ar fi putut oare să vă coboare şi foc de sus, din cer? Căci fără foc din cer jertfa voastră ar fi blestemată şi necurată. Fiii lui Aaron au pierit tocmai pentru că au adus foc străin. Cu toate acestea, iudeii, orbi faţă de toate, cereau împăratului şi-l rugau să le vină în ajutor ca să zidească templul. Împăratul a cheltuit bani, a trimis supraveghetori ai lucrării, oameni de mare autoritate, a adunat din toate părţile meşteri, a făcut şi a încercat totul ca pe nesimţite şi încetul cu încetul să le dea prilejul să aducă jertfe. Nădăjduia ca de la jertfe să-i ducă uşor la slujirea idolească; dar mai nădăjduia în acelaşi timp nebunul şi prostul să pună capăt hotărârii lui Hristos, care nu lăsa să se mai zidească templul acela. Dar Cel ce îi prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor a arătat îndată, prin fapte, că hotărârile lui Dumnezeu sunt mai puternice decât orice şi că tari sunt faptele lui Dumnezeu. Căci cum s-au apucat de acea nelegiuită lucrare, cum au început să dezgolească temeliile şi au scos afară o mulţime de pământ, şi aveau să se apuce de zidirea templului, foc a izbucnit îndată din temelii şi a ars pe mulţi oameni, şi nu numai pe oameni, ci şi pietrele locului aceluia. Aşa s-a pus capăt ambiţiei lor deşarte. S-au spăimântat şi s-au ruşinat nu numai cei ce au încercat lucrul acesta, ci şi mulţi iudei care au văzut aceasta. Când a auzit împăratul Iulian de cele petrecute la Ierusalim, cu toate că dorea nebuneşte zidirea templului, s-a temut să meargă mai departe, ca să nu-şi aducă foc pe capul lui. A lăsat lucrul baltă, fiind învins şi el, şi tot poporul iudeu. Dacă te duci acum la Ierusalim, ai să vezi goale temeliile. De ai să cauţi pricina, n-ai să găseşti alta decât aceasta pe care ai auzit-o. Martori ai acestui fapt suntem noi cu toţii. în timpul nostru s-a petrecut, nu de multă vreme. Uită-te la strălucirea victoriei! Nu s-a întâmplat asta pe timpul împăraţilor credincioşi, ca să se spună că au venit creştinii şi au împiedicat zidirea templului! Nu! Aceasta s-a întâmplat când credinţa noastră era prigonită, când viaţa tuturor ne era în primejdie, când orice îndrăznire omenească ne părăsise; când înflorea păgânismul, iar credincioşii, unii se ascundeau în case, iar alţii fugeau din oraşe şi se mutau în pustie. În astfel de împrejurări s-a întâmplat asta, ca să nu rămână, nici iudeilor, nici păgânilor, vreo pricină de obrăznicie. 12. Mai stai încă la îndoială, iudeule, când vezi că te osândesc şi mărturia profeţiei lui Hristos, şi mărturia profeţiei proorocilor, şi mărturia dovezilor faptelor? Dar nu-i deloc de mirare! Aşa este neamul vostru! De la început a fost neruşinat şi încăpăţânat! Totdeauna a cugetat să se împotrivească celor mai evidente fapte. Vrei să-ţi aduc şi alţi profeţi care spun lămurit că religia voastră va lua sfârşit, că a noastră va înflori, că predica lui Hristos se va întinde peste tot pământul, că se va săvârşi un alt fel de jertfă, punându-se capăt jertfelor voastre? Ascultă-l pe Maleahi, care a trăit în urma celorlalţi profeţi! Nu aduc acum nici mărturia lui Isaia, nici pe a lui Ieremia, nici a celorlalţi profeţi de dinainte de robie, ca să nu spui că nenorocirile prezise de ei s-au împlinit în vremea robiei. Aduc mărturia unui profet care, după întoarcerea din Babilon, după zidirea Ierusalimului, a profeţit lămurit cele ce aveau să se întâm
  13. doktoru zice:

    Ei ,cum e?Ai gasit ceva interesant,sau nu?

  14. doktoru zice:

    Vezi daca reusesti sa iti dai seama de raspunsul la intrebarea aceia la care ziceai ca trebuie sa citesti prin Apocalipsa ca sa nu raspunzi smintitor…ce cuvant ciudat si arhaic,suna funny rau!!!

  15. doktoru zice:

    Sa citesti 20-30 de pagini dureaza saptamani???M-am dezumflat…fiul meu de 13 ani citeste 50 de pagini pe zi,si asta in 2 ore…prea mult,prea mult timp iti ia.Asa trebuia sa iti ia daca citeai cartile in intregime,pe cand acolo sunt fragmente,deci cu mult mai putin.

    • Daca baiatul dvs. are 13 ani inseamna ca nu are serviciu+facultate+griji cu casa si altele :P. La asta ma refeream. Citesc repede de citit, doar ca trebuie sa gasesc o zi libera in care pot citi linistit. Din cate vedeti, nici pe blog nu postez chiar zilnic, tocmai din lipsa timpului. Ca de postat, as avea zilnic ce sa postez.

  16. doktoru zice:

    Fata de textul tau am gasit in alte locuri o varianta putin modificata,dar care parca suna altfel,adica mai bine:

    Luati aminte, fratii mei! Covarsirea fiarei si mestesugirea ei de la pantece incepe. Caci dupa ce va fi stramtorat cineva, de lipsa de bucate, sa fie silit a primi pecetea lui. Nu oricum, ci pe mana dreapta si pe frunte va fi pus semnul (nu in buletine, carduri etc. n.n.). Ca sa nu mai aiba stapanire omul a se pecetlui cu mana dreapta, cu semnul Sf. Cruci, si nici pe frunte a se mai insemna cu numele sfant al Domului, nici cu preasfanta si slavita cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Ca stie ticalosul ca daca se va pecetlui cineva cu crucea Domnului, ii risipeste toata puterea lui. Pentru aceasta pecetluieste dreapta omului, ca aceasta este care pecetluieste toate madularele noastre. Asemenea si fruntea care este ca un sfesnic ce poarta faclia luminii. Deci fratii mei, infricosata nevointa va fi tuturor oamenilor celor iubitori de Hristos, si pana in ceasul mortii sa nu se teama, nici sa stea cu molesire cand balaurul va incepe a pune pecetea sa, in locul crucii Mantuitorului. Si va face in asa fel incat sa nu se mai faca nici un fel de pomenire Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

    Si acum textul usor diferit:

    Luati aminte, fratii mei, covarsirea fiarei si mestesugirile vicleniei, cum de la pantece isi incepe lucrarea, ca, dupa ce se va stramtora cineva, plictisandu-se de bucate, sa fie silit a primi pecetea aceluia, paganescul chip, dar nu peste toate madularile trupului, ci pe mana dreapta, asijderea si pe frunte, ca sa nu aiba stapanire omul a se pecetlui cu mana dreapta, cu semnul Sfintei Cruci, nici iarasi pe frunte, nicidecum a se insemna cu Sfantul Nume al Domnului, nici cu Preaslavita si Cinstita Cruce a lui Hristos si a Mantuitorului nostru. Ca stie ticalosul, ca Crucea Domnului, daca se va pecetlui, risipeste toata puterea lui si pentru aceasta pecetluieste dreapta omului, ca aceasta este aceea care pecetluieste toate madularele noastre. Asemenea si fruntea, ca un sfesnic, poarta faclia luminii, adica pe semnul Mantuitorului nostru, pe fata.

    Deci, fratii mei, infricosata nevointa va fi tuturor oamenilor celor iubitori de Hristos, ca pana la ceasul mortii sa nu se teama, nici sa stea cu molesire, cand va inchipui balaurul pecetea sa in locul Crucii Mantuitorului. Ca acest fel de chip va face, ca de tot Numele Domnului si Mantuitorului nostru nicidecum sa se numeasca in vremile acestuia. Si aceasta o va face, fiindca se teme si se cutremura de Sfanta putere a Mantuitorului nostru, neputinciosul. Ca de nu se va pecetlui cineva cu pecetea celuia, nu se va face robit de nalucirile lui, nici iarasi Domnul nu se va departa de la unii ca acestia, ci ii va lumina si ii va trage catre Sine.
    Uite si linku-ul http://www.ortodoxism.ro/endworld.shtml .

  17. doktoru zice:

    Ma gandeam,cum s-ar zice off-topic,de ceva vreme incoace la parabola bogatului nemilostiv si la Lazar unde Avraam ii raspunde bogatului urmatoarele:………………
    27. Iar el a zis: Rogu-te, dar, parinte, sa-l trimiti in casa tatalui meu,
    28. Caci am cinci frati, sa le spuna lor acestea, ca sa nu vina si ei in acest loc de chin.
    29. Si i-a zis Avraam: Au pe Moise si pe prooroci; sa asculte de ei.
    30. Iar el a zis: Nu, parinte Avraam, ci, daca cineva dintre morti se va duce la ei, se vor pocai.
    31. Si i-a zis Avraam: Daca nu asculta de Moise si de prooroci, nu vor crede nici daca ar invia cineva dintre morti.
    Si mi-am zis ca asa ceva ar fi valabil si pentru noi crestinii.Daca in legea veche,in VT,evreii aveau pe Moise ,datatorul de lege,si pe proorocii,asa si noi in legea noua ,adica in NT,avem pe Iisus si pe Apostoli de care ar fi trebuit sa ascultam.Iar daca in legea veche i s-a raspuns unui evreu ca chiar daca s-ar intoarce din morti cineva si le-ar spune cum sta treaba de fapt,ei tot nu ar crede asa si la crestini .Nu cred ca va veni nici un prooroc ca sa zica ceva pt ca nu ar fi prea echitabil fata de evrei.Plus ca legea si proorocii ,parca,pana la Ioan,asa este scris.Iar duhul prorociei este marturia lui Iisus.
    Ai vreo idee?

    • Nu inteleg prea bine intrebarea (ultima parte mai ales). Da, pasajul respectiv este valabil si pentru crestini. Oricum si legea veche ne priveste si pe noi crestinii in masura in care o privim hristologic. Dar acolo se vorbeste despre impietrirea oamenilor. Daca oamenii nu au acceptat prin vointa si ratiune (puteri spirituale cu care ne-a inzestrat Dumnezeu) adevarul, nu-l vor accepta nici daca invie o personalitate de marca din istoria Bisericii. Exemple pot fi vazute peste tot. Intr-o discutie cu cativa ecumenisti, dupa ce le-am dovedit teologic si biblic ca nu au dreptate, am fost acuzat de conspiratie cu mafia greceasca (!?). Pana acolo merge cerbicia oamenilor, incat inventeaza orice, numai sa nu recunoasca nedreptatea lor. Intr-o alta discutie cu ortodocsii zeificatori de duhovnici dupa ce le-am aratat de ce este cazul sa revenim la calendarul vechi, am fost facut stilist.

  18. doktoru zice:

    Ma refeream ,cu referinta directa ,la cei doi proroci care sunt asteptati in perioada antihristului de catre crestini.Eu nu prea cred ca ar veni cineva ca sa mai propovaduiasca ceva la crestini.Asa cum duhul ravnei lui Ilie a fost si in Ioan Botezatorul cred ca asta reprezinta si cei doi proroci care se presupune ca ar trebui sa vina.Or ma gandesc ca dupa ce a inceput sa cada sistemul comunisto-bolsevic incepand cu 1987 din Rusia si apoi in restul,asta ar putea fi o mica revenire a crestinismului ca o scurta perioada de pace inainte de final.Pt ca dupa 87 in fostele tari comuniste,dar ortodoxe,credinta si-a mai revenit un pic mai ales prin multi tineri(asta cel putin in Romania am vazut ;intradevar multi hodorogi din vechea generatie de mijloc nascuta in perioada40-50-60,aproximativ,au ramas destul de atei si nu prea cred in Dumnezeu)
    Ar trebui sa invatam din istorie ca istoria se repeta.Ce au patit evreii vor pati si crestinii,si asta se vede cu ochiul liber iar Biblia ne invata de toate.
    Cat despre calendar ,nu ma bag.Dar daca ar trebui sa se revina la vechiul calendar ar trebui sa se faca odata in toata Biserica ca sa nu mai iasa alte neintelegeri si schisme si sa se imparta in alte grupuri si grupulete fiecare cu parerea lui.Si ar mai trebui sa fie recunoscuta si de restul Bisericilor cu care BOR este in comuniune sa nu ne trezim separati si nerecunoscuti de ceilalti si sa fie mai rau ca la inceput.Dar asta banuiesc ca este treaba ierarhilor bisericesti nu a noastra mirenilor.Prefer sa stau deoparte si sa nu imi dau cu parerea si sa le iau asa cum sunt pe unele.
    Apropos,eu nu sunt stilist si sunt pe noul calendar…cred!!!

  19. Pingback: Sfanta Scriptura, Sfintii Parinti si mania cipurilor | Ortodoxie Traditionalista si Teologie Patristica

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s