Sfânta Euharistie și „păguboasa evlavie”

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Deasa Cuminecare, Ortodoxie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

22 de răspunsuri la Sfânta Euharistie și „păguboasa evlavie”

  1. Ana Elisabeta zice:

    Salut revenirea la profilul blogului… Oare va ajunge postarea macar la un numar de comentarii cu doua cifre? Trei pare deja curat wishful thinking…

    • Pai daca nu e can-can, certuri sau eterna cipuiala, nu are cum sa atraga. Deci da…wishful thinking:))

      • Ana Elisabeta zice:

        Hai sa mai sporesc cu 50% numarul comentariilor si sa spun ca este foarte trista lipsa de interes pentru acest subiect. Eu pot sa confirm din experienta proprie cat este de folositoare suspendarea falsei evlavii si impartasirea la fiecare Sfanta Liturghie (in fiecare duminica sau chiar mai des), de preferinta intr-o parohie unde aceasta este regula, ca sa nu ni se urce la cap. De aceea ma intristeaza cand vad ca pe cel mai vizitat site ortodox din Romania oamenii sunt descurajati sa faca acest lucru. Impartasirea din an in Paste (literalmente) ne face anorexici din punct de vedere duhovnicesc. Zice Sf. Nicolae Cabasila ca cei care sunt pustnici si nu au acces la Sfanta Liturghie se impartasesc de harul ei, dar cei care ar avea acces si nu merg, se lipsesc de acest mare har.

  2. Ioan C. zice:

    “28. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar.
    29. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului.
    30. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit.”
    (I Corinteni 11:28-30)
    * Grav lucru, ne avertizează Apostolul Pavel, este a gusta Trupul şi Sângele Domnului în batjocură, căci prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului are loc cu adevărat, deci, e obligatorie înainte mărturisirea păcatelor către duhovnic, cu atenţie, fără a lăsa nimic la o parte, cu atentă cercetare de sine (I Corinteni 11:28):
    “Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului.” (Iacov 5:16)

    • Citatul acesta nu legifereaza rara impartasanie. Tot in Scriptura se spune cum petreceau toti in „frangerea painii”, si pe langa asta, in canonul 10 apostolic e spus clar ca membrii Bisericii trebuie sa se impartaseasca la fiecare Liturghie.

      • Ana Elisabeta zice:

        Oricum, Sfintii Parinti (nu mai caut acum citate) arata ca impartasirea rara nu il face pe om mai vrednic. Cine e vrednic de sarbatori e vrednic si in fiecare duminica. Dar si aceasta vrednicie… De fapt nimeni nu e vrednic si asta se vede din rugaciunile de pregatire, in care cerem sa fim invredniciti. Exista, insa, pacate opritoare de la impartasanie, conform canoanelor. In acest sens sigur ca omul se cerceteaza daca n-a facut vreun pacat opritor (desi acestea cam tind sa fie evidente) si nu se mai apropie pana nu se spovedeste. Aici decide duhovnicul…

  3. Oana Iftime zice:

    La noi s-a încetăţenit ideea că omul trebuie să se autoperfecţioneze, nu se ştie cum, devenind „vrednic” fără Hristos, pentru ca mai apoi să primească Sfintele Taine ca „premiu”. Asta este gândirea din religiile orientale, nu din ortodoxie.

    Iata link-ul care duce la celebrul text al Sf Nicodim Aghioritul şi Neofit Kavsokalivitul, „Despre împărtăşirea deasă”, în care argumentează împotriva falsei evlavii care depărtează pe credincioşi de Sfintele Taine: http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/sf_nicodim_aghioritul-deasa_impartasire.htm

    Iată şi un citat din textul cu pricina, vorbind despre iluzia periculoasă a „vredniciei” şi despre cum nu vrednicie închipuită ne trebuie ci dorinţa şi efortul de a lupta cu patimile, luptă pe care, însă, ar trebui să o ducem împreună cu Hristos:

    „Unii se împotrivesc şi zic că scopul Sfinţilor Părinţi de a ne împărtăşi des este ca să nu ne îndepărtăm cu totul de împărtăşirea cu Dumnezeeştile Taine. Iar dacă unii din multa frică şi evlavie se împărtăşesc rar şi cu mai multă evlavie se apropie de Sfintele Taine, se împărtăşesc cu vrednicie.
    Dar noi am vrea să rugăm pe cei ce spun acestea, să ne arate de unde si din ce mărturii au aflat ei scopul lui Hristos şi al Sfinţilor. Nu cumva s-au suit la ceruri ca Pavel si le-au auzit? Dar Pavel a auzit cuvinte de nespus, pe care omul nu poate să le rostească. Dar aceştia cum pot să le grăiască? Iar dacă sunt altele decât acestea, cum de nu se găsesc scrise în cărţilor dum-nezeestilor noştri Părinţi? Iar dacă sunt ecrise si noi nu le-am găsit, îi rugăm să ni le arate.
    Totuşi frica pe care aceştia se prefac că o au faţă de Sfintele Taine, nu este după Dumnezeu, dupăcum zice proorocul: acolo s-au temut de frică, unde nu era frică. Deoarece acolo se cade să fie frică unde se face călcarea poruncilor si nu unde este supunere si ascultare. Deci nici evlavia acestora nu este adevărată, ci prefăcută si făţarnică; Pentru că adevărata evlavie se cucerniceste la poruncile şi cuvintele Domnului şi nu le calcă. Iar acestea le zic nu ca să-i facă pe creştini mai atenţi si mai evlavioşi faţă de Sfintele Taine, ci ca să-i discurajeze si să-i îndepărteze cu totul de ele şi pe urmă să le pricinuiască pierzare sufletească.
    De aceea si dumnezeescul Kiril al Alexandriei răspunde acestor zişi evlaviosi si zice: „Dacă iubim viata veşnică, dacă vrem si rugăm pe dătătorul nemuririi Hristos să fie cu noi, să nu ne lipsim de împărtăşirea cu Sfintele Taine, cum fac unii leneşi. Ca nu cumva adâncul în răutate, diavolul să meşteşugească din vătămătoarea de suflet evlavie faţă de dumnezeeştile Taine, o cursă pentru sufletele noastre. Dar tu ce-mi răspunzi? Pavel aşa scrie, că cine mănâncă Pâinea şi bea Paharul Domnului cu nevrednicie, spre judecată luişi mănâncă şi bea. Deci şi eu, cercetându-mă pe mine nu mă văd vrednic de împărtăşire. La aceasta îţi răspund şi eu: Când dar o să fii vrednic? Când vrei să te înfăţişezi înaintea lui Hristos? De te vei teme totdeauna de cele mai mici greşale ale tale şi greşeşti si aluneci în ele, nu vei înceta niciodată, ca un om ce eşti (deoarece zice sfântul Prooroc Da-vid: Cine poate cunoaşte gresalele omului cele mici şi nu de moarte?). De unde urmează ca să nu te împărtăşeşti niciodată şi să rămâi lipsit de sfinţirea cea de suflet mântuitoare a Sfintelor Taine. Ci mai bine este să te gândeşti şi să trăeşti o viaţă mai evlavioasă, potrivit cu legile şi poruncile lui Dumnezeu şi aşa să te împărtăşeşti cu sfânta Cuminecătură; crezând că este nu numai stricătoare a morţii ci şi a neputinţelor celor sufleteşti şi trupeşti, pe care le avem. Pentru că Hristos, când se va sălăşlui în noi prin împărtăşire, încetează cugetul cel sălbatec al trupului nostru şi aprinde evlavia cea cătră Dumnezeu şi omoară toate patimile şi vindecă păcatele noastre ca a unor bolnavi. Deoarece ca un bun Păstor ce este, îşi jertfeşte sufletul său pentru oi, leagă pe cea zdrobită şi ridică pe cea căzută.”

    Un sfârşit de săptâmână plăcut!

    • kalinix zice:

      „Așa încât, acestea două, iubiții mei, alcătuiesc creștinismul ortodox bine întemeiat: în primul rând, lupta de a ne curăța sufletul de patimile murdare, iar în al doilea rând, împărtășirea cu Trupul și cu Sângele lui Hristos și participarea la Sfintele Taine ale Bisericii.

      Spun aceasta, pentru că în Biserica noastră au apărut încă din vechime două erezii în ce privește dumnezeiasca Împărtășanie. Una este cea a lui Varlaam, care insista asupra participării la Preacuratele Taine, fără însă a socoti necesară curăția sufletească. Iar pe de altă parte, erau ereticii masalieni (sau evhiți), care insistau pe nevoință și rugăciune, fără însă a da însemnătate dumnezeieștii Împărtășanii. Aceste două extreme sunt eretice. Dar Sfântul nostru Grigorie Palama, în învățătura sa, îngemăna cele două lucrări și propovăduia viața de nevoință și rugăciune dimpreună cu dumnezeiască Împărtășanie. Înainte de dumnezeiasca Împărtășanie trebuie să postim. Cât însă să postim, acest lucru nu se stabilește prin canoane, ci depinde de sănătatea fiecăruia, de rezistența sa sufletească și trupească, de cât de des se împărtășește și de alți factori.”
      Mitropolitul Górtinei şi Megalopólisului Ieremia – «Pentru tine s-a junghiat Mielul lui Dumnezeu, iar tu te lepezi?» – citat luat de aici: http://www.pemptousia.ro/2013/10/pentru-tine-s-a-junghiat-mielul-lui-dumnezeu-iar-tu-te-lepezi/

  4. kalinix zice:

    „Nu trebuie să ne oprim singuri de la împărtăşirea cu Domnul, pentru că avem conştiinţa faptului că suntem păcătoşi. Dimpotrivă, vom merge să-L primim cu o dorinţă mai mare pentru a dobândi sănătatea sufletului şi curăția duhului, dar cu credinţă şi umilinţă, considerându-ne nevrednici de un asemenea har şi căutând mai degrabă medicamentul pentru rănile noastre. Dacă aşteptăm să fim vrednici, nu ne vom împărtăşi nici măcar o dată pe an. Practica împărtăşirii anuale este a multora din cei care rămân în mănăstiri. Ei îşi creează o anumită idee despre vrednicie, despre sfinţenie şi despre măreţia Sfintelor Taine, considerând că nu trebuie să ne apropiem de acestea, în înţelesul lor, decât dacă suntem sfinţi şi fără pată şi nu mai degrabă pentru a deveni. Ei cred că evită, astfel orice duh de mândrie. În realitate, ei cad într-o mândrie şi mai mare, căci cel puţin în ziua în care se împărtăşesc se consideră vrednici de împărtăşanie. Cât de preferabil este să primim Sfintele Taine în fiecare duminică, ca remediu pentru patimile noastre, cu inima zdrobită, plini de credinţă şi mărturisind că nu merităm acest har, în loc să ne umplem de această convingere deșartă că măcar la sfârşitul anului o să fim vrednici” (Sfantul Ioan Casian – Convorbiri, XXIII, 21).

    • zcalin zice:

      Foarte pertinent citatul din Sfantul Ioan Casian . Oare cine e vrednic? Vrednicia asta, oare nu izvoraste din mandrie desarta?. Eu cred ca atunci cand vorbim despre impartasire ar trebui mai intai sa vorbim si de spovedanie. Adica despre pocainta. Din pacate, azi multi inteleg gresit sensul de a te pocai. La mine in Ardeal, am observat ca atunci cand cineva zice „cutare si cutare s-a pocait”, zice de fapt ca acela a parasit ortodoxia si a trecut la sectanti, la „pocaiti”, adica la eretici. In urma marturisirii sincere a pacatelor, cu credinta si umilinta, impartasania vine sa curete si sa vindece ranile sufletului, „considerându-ne nevrednici de un asemenea har şi căutând mai degrabă medicamentul pentru rănile noastre.”, dupa cum spune si Sfantul Ioan Casian.

      • Ana Elisabeta zice:

        Cunosc si eu un Calin din Ardeal, oare care ar fi sansele sa ne intalnim pe internet?

        Nu numai in Ardeal exista aceasta vorba cu „pocaitii”, ci oriunde oamenii nu sunt familiarizati macar din punct de vedere teoretic cu ce inseamna pocainta.

        Paradoxul este ca aceasta mandrie are mai multe sanse sa apara acolo unde duhovnicul da greu permisiunea pentru o impartasire mai deasa, astfel incat orice „indesire” este simtita ca o trecere intr-o categorie superioara. Si este mai putin probabil sa apara acolo unde de regula (cu unele exceptii pe care nu le discutam acum) se impartaseste toata lumea, intotdeauna. Mai ales ca, citind mai des aceste rugaciuni de pregatire pentru impartasire pe care le-au scris sfintii, vedem cata smerenie aveau ei, iar noi nu avem – si acesta este inceputul smereniei. Vedem ce pocainta aveau ei, si noi nu avem – iar acesta este inceputul pocaintei.

        Pocainta si impartasirea de Sfintele Taine se potenteaza reciproc. Am spus mai sus cum ne apropiem prin mijloacele noastre omenesti de pocainta, pregatindu-ne de impartasire, dar si harul primit prin Sfintele Taine ne ajuta in chip nestiut sa crestem si sa ne intarim in aceasta stare de pocainta. Am auzit marturii ale unora care chiar au simtit in mod distinct acest lucru, amplificarea starii de pocainta in urma impartasirii si vederea mai fina a pacatului propriu – insa fiecaruia dintre noi ii da Dumnezeu sa simta sau sa nu simta unele sau altele din lucrarile harului, dupa cum ii e fiecaruia de folos intr-o anumita etapa a vietii. Iar pe de alta parte, mentinerea noastra intr-un duh de pocainta ne ajuta sa nu pierdem harul si sa „conlucram” cu el, adica mai bine zis sa-l lasam sa lucreze in noi, cum lucreaza dentistul cu freza si chirurgul cu bisturiul, curatand tot ce e de curatat. Avem marturii de la oamenii duhovnicesti din cele mai vechi timpuri si pana azi ca ei au ajuns sa simta cu acuratete cand pleaca harul, si de ce – astfel incat, intorcandu-se cu putere spre pocainta, sa-l primeasca imediat inapoi.

        Si acum imi amintesc de un alt argument al partizanilor impartasirii rare, sau mai precis al ideii ca numai cei mai buni dintre noi se pot impartasi des, si anume ca daca nu putem mentine duhul de pocainta si nu putem pastra harul, atunci nu trebuie sa ne impartasim des. Dar asta e ca valetul lui Jonathan Swift care a zis ca nu i-a curatat cizmele, pentru ca oricum urmau sa se murdareasca din nou cu noroi. La care scriitorul s-a pregatit de plecare. „Fara sa mancam?” a intrebat valetul. „La ce bun, daca oricum o sa ni se faca foame mai tarziu?” a fost raspunsul. Presupun ca va spune cineva ca acesta e un argument lumesc, o logica lumeasca etc. Doar ca in cazul acesta logica lumeasca confirma ceea ce ne invata Sfintii Parinti. (Precizez ca nu iau in discutie cazul in care exista pacate opritoare de la impartasire, in care caz duhovnicul cerceteaza situatia si decide ce fel de canon sa dea.)

        Bucurie!

  5. Ioan C. zice:

    “După Dumnezeiasca Euharistie, dă laudă şi mulţumeşte drept Domnului, fiindcă te-a învrednicit să te faci părtaş Trupului şi Sângelui Lui. Petrece ziua prin fapte vrednice de ea şi să ai această zi ca un model şi ca un reper pentru tot restul zilelor tale. Să nu rabzi ca restul zilei să întristezi pe îngerul tău, păzitorul sufletului şi trupului tău, întorcându-te la relele tale dintâi, ca porcul scăldat la noroiul mocirlei lui, sau precum câinele care se întoarce la vărsătura lui, fiindcă grea va fi întoarcerea ta.
    (Sfântul Nectarie de Eghina, Despre îngrijirea sufletului, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pag. 124)

  6. kalinix zice:

    Ce ma amuza teribil, si ma intristeaza peste masura in acelasi timp, este ceea ce se intampla la multe parohii unde se pune predica chiar inaintea impartasirii credinciosilor. O data predica terminata foarte multi dintre ei ies din biserica, in timp ce in urma lor preotul ii cheama (degeaba), cu Sfintele in maini: Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati.

    • Inainte predica era imediat dupa pericopa. Sau se tinea la sfarsit de tot. Asa era mult mai bine.

      • Ana Elisabeta zice:

        Asa era la parohia mea din America (OCA – adica Orthodox Church of America), predica imediat dupa Evanghelie. In Romania am intalnit doar formula cu predica la sfarsit de tot. Cu o singura posibila exceptie, de care-mi amintesc vag, cand am fost o data la Sf. Silvestru cand traia parintele Galeriu. Iar in Grecia am intalnit formula cu predica inainte de impartasire.

        Intr-adevar, locul mai logic al predicii este imediat dupa pericopa evanghelica, pe care o explica. Am inteles ca la noi s-ar prefera predica la sfarsit pentru ca asa aude mai multa lume cuvantul de invatatura – desi in unele locuri sunt destui „matinali” care vin mai de dimineata si stau doar pana la Tatal nostru. Iar la greci, cumva ii forteaza sa asculte cuvantul, pentru daca pleaca, nu se mai impartasesc (iar ei vor sa se impartaseasca). Daca ar tine predica o ora cum mai tine cateodata pe la noi, ar cadea din picioare (sau mai bine zis eu as cadea din picioare, in locul lor).

        Dar este intr-adevar trist daca oamenii pleaca dupa predica si nu mai are cine sa se impartaseasca. Experienta mea este ca oamenii raman ca sa fie miruiti (una din traditiile noastre locale care este neproblematica, spre deosebire de impartasirea rara de exemplu).

  7. Ioan C. zice:

    VINDECARE DE NECREDINŢA ÎN SF. EUHARISTIE

    Sursa imaginii: http://www.stseraphim.org/doctrineofchrist.html„Avva Daniel Faranitul a povestit: „Părintele nostru, avva Arsenie, a spus despre un sketiot că era un mare ascet practic, dar simplu în credinţă. Se clătina din pricina ignoranţei sale, căci îndrăznea să spună că pâinea cu care ne împărtăşim nu este trupul lui Hristos în mod real, ci în mod figurat. Doi bătrâni l-au auzit şi, cunoscând cît de mare este în viaţa ascetică, au socotit că spusele lui veneau din nerăutate şi prostie. S-au dus la el şi i-au zis: <<Avva, uite ce vorbă lipsită de credinţă am auzit din gura cuiva. Zice că pâinea cu care ne împărtăşim nu este trupul lui Hristos în mod real, ci în mod figurat>>. Bătrânul răspunde: <<Eu am spus asta!>>. Atunci ei îl roagă: <<Avva, cum poţi să spui aşa ceva? Vezi mai degrabă cum ne-a transmis învăţătura Biserica sobornicească. Noi credem că pâinea aceasta este trupul lui Hristos, iar sângele din potir este sângele lui Hristos, cu adevărat, nu în chip figurat. Aşa cum, la început, [Dumnezeu] ne-a plăsmuit luând praf din pământ – şi nimeni nu poate spune că [omul] nu este icoană a lui Dumnezeu, cu toate că icoană de neînţeles – tot aşa pâinea despre care El a zis: Este trupul Meu (Mt 26,26), credem cu adevărat că este trupul lui Hristos>>. Bătrânul a răspuns : <<Până când nu mă încredinţez pe viu, nu sunt convins>>. Atunci ei i-au propus: <<Să ne rugăm lui Dumnezeu toată săptămâna şi cred că Dumnezeu ne va dezvălui taina>>. Bătrânul a primit cu bucurie şi s-a rugat lui Dumnezeu zicând: <<Doamne, Tu ştii că nu sunt necredincios din răutate; ca să nu greşesc din neştiinţă, descoperă-mi [taina aceasta], Iisuse Hristoase!>>. Ceilalţi doi bătrâni s-au dus, şi ei, în chiliile lor şi s-au rugat lui Dumnezeu zicând: <<Doamne Iisuse Hristoase, dezvăluie bătrânului taina aceasta, ca să creadă şi să nu se piardă osteneala sa>>. Dumnezeu i-a ascultat pe toţi. Când s-a împlinit săptămâna, duminică, au mers la biserică şi s-au aşezat tustrei pe aceeaşi rogojină, cu bătrânul în mijloc. Atunci ochii lor s-au deschis, şi când pâinea a fost pusă pe sfânta masă, numai lor trei li s-a arătat ca un prunc. Iar când preotul a întins mâna, ca să frângă pâinea, iată, un înger al Domnului a coborât din cer cu o sabie, a jertfit pruncul şi a golit sângele Lui în potir. Cum preotul a frânt pâinea în mici bucăţi, şi îngerul a tăiat mici bucăţi din prunc şi când s-au apropiat să mănânce din cele sfinte, doar bătrânului i s-a dat o bucăţică de carne în sânge. Atunci s-a înspăimântat şi a strigat: <<Cred, Doamne, că pâinea este trupul Tău şi potirul, sângele Tău>>. Îndată, carnea din mâna lui s-a făcut pâine, după taină, şi s-a împărtăşit mulţumind lui Dumnezeu. Atunci bătrânii îi zic: «Dumnezeu ştie că firea omenească nu poate gusta carne şi de aceea şi-a prefăcut trupul în pâine, iar sângele în vin, pentru cei care-l primesc cu credinţă». Apoi i-au mulţumit lui Dumnezeu pentru că n-a îngăduit să se irosească ostenelile bătrînului şi s-au dus tustrei, cu bucurie, la chiliile lor.” (Patericul sau Apoftegmele Părinţilor din pustiu, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pag. 113-114)

    • Ana Elisabeta zice:

      E o carticica unde se povestesc multe asemenea minuni, unele chiar din zilele noastre. Nu mai stiu cum se cheama; am rasfoit-o mai demult la un pangar.

      Cred ca asta este:

      http://egumenita.ro/c.php?id=161

      • Ana Elisabeta zice:

        Aceste minuni, ca si pipairea coastei Domnului nostru pe care a facut-o Sf. Toma, sunt pentru intarirea in credinta a noastra, a tuturor, nu doar a celor care au (avem) indoieli. Credinta e un dar de la Dumnezeu si nu se stie cand vin ganduri de indoiala, ca s-o atace. E bine sa avem pregatita „munitia” ca sa le respingem cat mai usor 🙂

      • Ioan C. zice:

        „Aceste minuni, ca si pipairea coastei Domnului nostru pe care a facut-o Sf. Toma, sunt pentru intarirea in credinta a noastra, a tuturor, nu doar a celor care au (avem) indoieli. Credinta e un dar de la Dumnezeu si nu se stie cand vin ganduri de indoiala, ca s-o atace. E bine sa avem pregatita “munitia” ca sa le respingem cat mai usor”

        Corect!

  8. Pingback: DESPRE IMPARTASIREA CU VREDNICIE SI CAT DE DES TREBUIE SA NE IMPARTASIM | Ortodoxie Traditionalista si Teologie Patristica

  9. Pingback: Sfantul Vasile cel Mare despre deasa impartasanie | Ortodoxie Traditionalista si Teologie Patristica

  10. Pingback: Un articol exceptional: Cuviosul Neofit Zăvorâtul, Cuvânt despre Sfânta Împărtășanie | Ortodoxie Traditionalista si Teologie Patristica

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s