Sfântul Grigorie Teologul (de Nazianz) – Cuvântarea 43 – Elogiul Sfântului Vasile (sau cum Sfintii Parinti indeamna la educatie si cultura).

Nota mea: Multi astazi considera incultura o virtute, aceasta datorita unor interpretari „pe langa” ale Scripturii. Sfintii Parinti nu credeau incultura o virtute, ba chiar indemnau crestinii atat la aprofundarea credintei, cat si a culturii profane. A se citi cu atentie incepand de la punctul 11. Un text dedicat si celor care impartasesc miturile comuniste de tip „Biserica este impotriva stiintei si cunoasterii”.

CUVÂNTARE FUNEBRĂ ÎN ONOAREA LUI VASILE CEL MARE, EPISCOPUL CESAREEI CAPADOCIEI

“Elogiul Sf. Vasile” – traducere preot N. Donos, Atelierele Zanet Corlăţeanu, Huşi, 1931

1. Se cuvinea, fireşte, ca Marele Vasile, după ce ne-a dat adeseori multe subiecte pentru cuvântări – căci el se fălea cu cuvântările mele, cum nimeni vr’odată nu s’a fălit cu ale sale proprii – să ni se ofere acum pe sine însuşi ca cel mai de samă subiect de cuvântare pentru noi, cei ce ne îndeletnicim cu orato­ria. După socotinţa mea, dacă cineva ar vrea să-şi pună la’ncercare talentul oratoric şi să-l aprecieze apoi după măsură şi’n acest scop ar trebui ca din multe subiecte să-şi aleagă unul – cum fac şi pictorii când îşi aleg modelele pentru tablourile lor – negreşit că pe dânsul (Vasile) l-ar da la o parte, ca fiind un subiect mai presus de puterile sale şi şi-ar alege pe cel dintăi din cele rămase; aşa de greu subiect este elogiul acestui bărbat, nu numai pentru noi, care demult am renunţat la orice pretenţie, dar chiar şi pen­tru cei, pentru care viaţa se confundă cu oratoria şi care’n toată viaţa lor, nu şi-au dat altă silinţă, decât să câştige glorie pe urma unor astfel de cuvântări. Aceasta-i părerea mea şi o socotesc foarte înte­meiată.

De altfel, nu mă pricep la ce mi-ar mai folosi eloquenţa, dacă n’aş face uz de ea acum şi cum aş fi mai satisfăcut atât eu însumi, cât şi cei ce preamăresc virtutea şi însuşi ştiinţa oratoriei, decât arătându-mi admiraţia pentru Vasile. Acest lucru, pentru mine, nu-i altceva decât achitarea unei datorii, căci pentru cei care, între altele, s’au ocupat cu oratoria, cuvân­tarea este o datorie. Cei ce iubesc virtutea vor afla în această cuvântare o’ncurajare pe calea virtuţii şi vor simţi plăcere, căci ştiu că elogiul făcut cuiva le spo­reşte vaza. Cât despre ştiinţa oratoriei în sine, lucrul va merge bine în amândouă cazurile: dacă cuvânta­rea se va apropia de meritele lui Vasile, atunci îşi vădeşte puterea; dacă va rămânea însă mult mai prejos (de acele merite) – ceea ce-i foarte probabil să se’ntâmple cu cei ce-şi propun să facă elogiul lui Va­sile – atunci îşi vădeşte neputinţa şi’n acelaş timp, arată că cel a cărui elogiu se face este mai presus de puterea eloquenţii.

2. Acestea sunt motivele care m’au făcut să iau cuvântul şi să nu se mire nimeni că fac aceasta aşa de târziu şi după ce atâţi alţi oratori au făcut elogiul lui Vasile şi’n public şi’n particular. Numai de m’ar erta şi el, sufletul cel dumnezeesc şi venerat de mine şi altădată, ca şi acum; căci fireşte, dupăcum atunci când petrecea între noi a corectat multe din defectele mele, pe baza prieteniei şi a unei legi supe­rioare – şi nu mă ruşinez să spun aceasta întrucât el pentru toţi a fost un fel de lege a virtuţii – tot aşa şi acum, când este mai presus de noi, ne va fi îngăduitor. Să mă erte apoi şi toţi ceilalţi panegirişti înflăcă­raţi ai acestui bărbat, căci chiar dacă unul poate fi mai înflăcărat decât altul, când este vorba de elogiul lui Vasile – şi numai în cazul acesta – toţi sunt de acord.

Eu nu din neglijenţă nu mi-am făcut datoria, căci nu pot merge cu neglijenţa până să trec cu vederea fie virtutea, fie datoria mea de prieten şi nici pentru c’aş fi crezut că, mai curând decât noi, alţii au această datorie. Mai întăi – şi de ce n’aş mărturisi adevărul! – am esitat să ţin această cuvântare mai înainte de a-mi curăţi glasul şi cugetul, cum fac cei ce se apropie de lucruri sfinte. Apoi, deşi ştiţi bine aceasta, v’o reamintesc, în vremea aceasta am fost ne­voit să lupt pentru dreapta credinţă, care era în pri­mejdie, părăsind ţara şi călătorind după îndemnul lui Dumnezeu şi nu fără aprobarea lui Vasile, acest nobil apărător al adevărului, care n’avea altă dorinţă decât să se propoveduiască învăţătura ortodoxă spre mân­tuirea lumii întregi. Nici n’am curajul să mai pome­nesc de slăbiciunile trupului meu, atunci când am a vorbi despre un bărbat nobil şi mai presus de trup, chiar înainte de a se muta din această viaţă şi care nu îngăduia deloc să fie împedecat la lucru de le­găturile trupului.

Dar să terminăm odată cu desvinuirea. Socotesc de prisos s’o mai prelungim, pentru că o adresez doar lui şi apoi unor oameni care ştiu bine cum a fost. Acum trebue să începem elogiul lui Vasile, punând în frunte pe Însuşi Dumnezeul lui, aşa fel ca laudele noastre să nu fie pentru el o ocară şi nici să rămânem prea departe în urma altora, cu toate că în raport cu dân­sul (Vasile) toţi suntem departe de el, cât de departe este cerul şi razele soarelui de cei ce le privesc.

3. Dacă l-aş considera după neamul şi prerogativele naşterii sale sau după alte nimicuri, la care ţin mult cei ce privesc spre pământ, atunci catalogul eroilor s-ar înfăţişa altfel. Câte calităţi ale străbunilor săi ar putea fi invocate spre a-i spori vaza? Chiar dacă ne-am adresa istoriei, n’am rămânea mai prejos; ba am avea chiar superioritatea că l-am împodobi nu cu născociri sau mituri, ci cu fapte reale, sprijinite pe multe mărturii. Pontul doar ne pune la’ndămână multe fapte vrednice de povestit ale strămoşilor săi după tată, care nu sunt deloc mai puţin minunate ca în­tâmplările vechi de care este plină literatura şi poesia. Alte multe întâmplări ni le procură şi patria noastră de aici, nobila Capadocie, care nu-i mai puţin bogată în tineri decât în cai buni. Dar nici strămoşii după mamă nu sunt mai prejos decât cei după tată.

Care neam a dat oare mai mulţi sau mai renumiţi generali, guvernatori sau demnitari la curtea împără­tească ori a avut parte de bogăţii, tronuri înalte, ono­ruri publice şi de talent oratoric? De aceea, pentru noi, dacă ni-i îngăduit să grăim sincer, nu valorează nimic Pelopizii, Alcmeonii, Cecropizii, Eacizii, Heraclizii şi toţi ceilalţi (eroi şi semizei greci), care neavând deloc merite personale pe care să le scoată la iveală, se retrag în obscuritate, susţinând că-şi trag origina din strămoşi care-au fost domni sau zei şi recurg la mituri, în care partea frumoasă nu-i vrednică de crezare, iar ceia ce poate fi crezut nu-i decât o ruşine.

4. Dar deşi avem de vorbit despre un om, care socotea că nobleţa cuiva trebue judecată după faptele sale şi care nu admitea deloc că, dacă formele şi culorile, caii de rasă şi cei de rând, se judecă după formele exterioare, urmează ca şi noi să fim judecaţi după aceleaşi criterii, totuşi există şi la Vasile una sau două calităţi, pe care le poseda din născare şi care erau contopite cu însăşi viaţa sa şi de care se bucura mult, când auzea vorbîndu-se de ele, pe care vi le voi spune şi apoi voi veni cu povestirea la per­soana lui.

Fiecare familie şi fiecare individ are o trăsătură distinctivă şi o poveste, mică sau mare, care pare o moştenire de la strămoşii mai apropiaţi sau mai depăr­taţi şi se transmite la urmaşi; pentru Vasile, această trăsătură caracteristică, moştenită şi de la strămoşii ta­tălui şi de la strămoşii mamei sale, este pietatea, ceea ce cuvântarea-şi propune a dovedi imediat.

5. Era în vreme de prigonire, ba încă cea mai crudă şi mai groasnică prigonire. Grăesc, se’nţelege, de pri­gonirea lui Maximin, care deşi urma îndată după alţi mulţi prigonitori, a făcut ca toţi cei de mai înainte să pară mai blânzi şi mai omenoşi, deoarece Maximin a dat frâu liber unei cruzimi neobişnuite, parcă şi-ar fi pus în minte să întroneze cu forţa însăşi ne­legiuirea.

Mulţi atleţi de-ai noştri au dat pept cu această prigoană, unii luptând până la moarte iar alţii până aproape de moarte, aceşti din urmă cruţaţi numai ca doar să supraveţuiască biruinţii lor, adecă să nu piară odată cu luptele ce le-au purtat, ci să rămână pen­tru urmaşi pilde de virtute, mărturii vii, columne în­sufleţite, propoveduitori muţi. Printre aceştia, între mulţi alţii, putem număra şi pe bunicii lui Vasile, după tată, care au umblat pe calea virtuţii, încât aceste vre­muri de grea prigoană i-au învrednicit de frumoase cununi de biruinţă; aceasta pentru că erau pregătiţi şi dispuşi să sufere cu răbdare toate acele chinuri, pen­tru care Hristos încununează pe cei ce imitează sufe­rinţele îndurate de El pentru mântuirea noastră.

6. De altfel, întrucât martiriul lor se cuvenea să fie in conformitate cu legea – iar legea martiriului este aceasta: nici să nu ne aruncăm de bunăvoe în pri­mejdie, cât pentru a cruţa pe prigonitori, cât pe cei mai slabi decât noi; dar nici să nu fugim de pri­mejdie, când ea vine asupră-ne; în cazul dintăi am da dovadă de semeţie, în al doilea de laşitate – ce-au făcut ei pentru a cinsti pe legiuitor? Sau mai bine zis, unde i-a dus pronia dumnezeiască, care purta în totul grijă de ei?

S’au retras într’o pădure din munţii Pontului – căci în aceşti munţi sunt multe păduri dese şi foarte în­tinse – cu puţini tovarăşi de drum, care să-i şi slu­jească în timpul pribegiei. Alţii n’au decât să admire lungimea pribegiei – căci, după cum se spune, a du­rat şapte ani şi ceva – şi regimul aspru şi neobişnuit, la care au fost nevoite să se supună acolo aceste tru­puri nobile: au trebuit să trăiască sub cerul liber, să sufere frigul, arşiţa şi ploile; pe urmă singurătatea, lipsa totală de prieteni şi de societatea omenească, care trebue să le fi căzut foarte greu unor oameni deprinşi să trăiască în mijlocul alaiurilor şi onorurilor. Eu voi povesti doar numai ceea ce mi se pare mai de samă şi mai neobişnuit. Desigur, voi fi crezut de toată lumea, afară doar de cei ce cred că prigonirea şi primejduirea vieţii pentru Hristos ar fi lucruri de mică însămnătate, deşi acest fel de a judeca este foarte greşit şi chiar primejdios.

7. Negreşit, aceşti oameni nobili, vor fi dorit şi lu­cruri mai plăcute, având a lupta atâta vreme şi fiind lipsiţi până şi de cele de neapărată trebuinţă. Cu toate acestea ei n’au ajuns să cârtească, cum au făcut Israiliţii, care se chinuiau prin pustie după eşirea din Egipt, când şi-aduceau aminte că’n Egipt le mergea mai bine ca’n pustie, întrucât acolo aveau din bel­şug oale pline de carne, de legume şi de alte bună­tăţi, dar uitau cu totul, din cauza orbirii lor, de munca grea la făcut lut şi cărămizi. Dimpotrivă, ai noştri grăiau cu atâta evlavie şi credinţă! „Cum să disperăm noi, ca necredincioşii, ziceau ei, când Dumne­zeul minunilor a nutrit din belşug în pustie un popor străin şi fugar, făcând să ploae din cer pâne şi paseri, nutrindu-i nu numai cu ceea ce le era de neapărată trebuinţă, ci şi cu lucruri de prisos! Ba încă a despi­cat şi marea, a oprit soarele în loc, a’ntors înapoi apele râului şi alte multe minuni, pe care le-a făcut Dumnezeu”.

Se ştie doar că sufletul simte plăcere să-şi repete astfel de lucruri în aşa împrejurări şi să preamărească pe Dumnezeu pentru multele sale minuni.

„Tot aşa, adăugau ei, ne va nutri din belşug astăzi şi pe noi, cei ce luptăm pentru dreapta credinţă. Mult vânat, care a scăpat de a fi dus pe mesele celor bo­gaţi, cum erau altădată şi ale noastre, se ascunde încă prin aceşti munţi; multe paseri gustoase la mân­care sboară încă pe deasupra noastră, celor ce le du­cem dorul şi pe care le putem vâna îndată ce vrem”.

Aşa grăiau şi vânatul îndată era lângă dânşii, mâncarea gata, ospăţ fără nici-o trudă i cârduri de cerbi se şi iveau pe coasta unei coline. Şi cât de mari! Şi cât de graşi! Şi cât de gata spre înjunghi­ere! Încă puţin şi ai fi fost dispus să crezi că cerbi­lor le părea rău că n’au fost chemaţi mai curând. Se apropiau şi te urmau îndată ce le făceai semn. Şi credeţi că-i urmărea sau îi mâna cineva din urmă? Nimeni. Nici călăreţi, nici câni, nici zgomot, nici niscaiva tineri, care-ar fi ocupat colnicele, după regulele de vânătoare. Nu; cerbii erau atraşi de lanţurile rugăciunii şi ale cererii celei drepte. Cine-a mai auzit de aşa vânătoare, fie acum, fie oricând altădată!

8. O, minune! Pribegii noştri erau stăpâni absoluţi pe vânat. Aveau orice le plăcea, numai să fi voit. Ceea ce le era de prisos acum, pădurea le trimetea mai târziu pentru alt ospăţ. Bucătarii erau gata, os­păţul pregătit iar oaspeţii recunoscători, întrucât în minunea prezentă ei vedeau un fel de arvonă a spe­ranţelor viitoare şi astfel deveneau şi mai curajoşi în lupta pe care-o duceau. Aceasta-i povestirea mea.

Povesteşte acum şi tu, prigonitorul meu, despre vâ­nătoarele de cerbi, despre Orionii şi Acteonii tăi, despre acei vânători nenorociţi, tu, cel ce admiri mi­turile şi căprioara care a fost substituită fecioarei1, dacă ai naivitatea să crezi că noi vom primi aceste po­vestiri altfel de cât curate mituri. Pe deasupra, ce ruşinoasă este urmarea acestei povestiri! Căci, care-i folosul acestei substituiri, dacă fecioara nu este salvată decât pentru ca pe urmă să’nveţe că trebue ucişi străinii, cu alte cuvinte că neomenia este răsplata omeniei!

1) În mitologia greacă se spune că zeiţa Diana, a dat lui Agamemnon o căprioară, care să fie jertfă în locul Iphigheniei.

De altfel, am povestit numai acest caz izolat, dintre multe altele, şi dacă-l povestesc şi pe acesta, n’o fac cu scop de a spori gloria lui Vasile; pentru că nici marea n’are nevoe de fluviile care se varsă într’ânsa, deşi’n ea se varsă multe fluvii şi încă foarte mari. Tot aşa, nici cel lăudat de noi astăzi, n’are nevoe de nimic spre sporirea laudei lui. Am voit numai să arăt cine-au fost strămoşii lui, ce modele de viaţă a avut sub ochi şi cât de mult le-a întrecut. Dacă pentru alţii este mare lucru să se fălească cu meritele strămoşilor lor, pentru Vasile, dimpotrivă, este mare lucru că meritele sale personale se resfrâng asupra strămoşilor, întocmai ca un râu care-ar curge înapoi, spre isvor.

9. Căsnicia părinţilor lui Vasile era mai mult înte­meiată pe practicarea virtuţii în comun, decât pe unirea trupească, şi de aceasta sunt numeroase dovezi: ajutarea săracilor, ospitalisarea străinilor, curăţenia su­fletească prin înfrânare, aducerea jertfelor consfinţite lui Dumnezeu, lucru care pe atunci nu-l făceau mulţi, cum se’ntâmplă astăzi, când se practică pe o scară mai întinsă, datorită pildei celor vechi, şi multe altele de care s’a răspândit vestea în Pont şi în Capadocia şi pe care le ştiu mulţi. Mie mi se pare însă că do­vada cea mai de samă şi mai strălucită este marele lor noroc la copii, căci doar numai în poveşti de se mai aude de părinţi, care să fi avut aşa de mulţi şi’n acelaş timp, şi aşa de buni copii. Pe dânşii însă experienţa ni-i arată ca oameni renumiţi, chiar dacă n’ar fi fost părinţii unor astfel de copii, iar pe de altă parte, ca părinţi ai unor astfel de copii, ar fi întrecut în renume pe toţi, chiar dacă n’ar fi fost aşa de vir­tuoşi, numai prin fericirea de care s’au bucurat de pe urma copiilor. Când ai unul sau doi copii distinşi, aceasta se poate datori şi întâmplării, dar când toţi copiii tăi sunt virtuoşi în gradul cel mai înalt, aceasta fireşte că se datoreşte meritului celor ce i-au crescut. Ori, în cazul de faţă acest lucru este dovedit prin ma­rele număr de preoţi şi de fecioare, precum şi de cei care, deşi căsătoriţi1 se sârguiau să trăiască aşa fel, încât însoţirea lor să nu le fie o piedică de a se’n-trece în virtute cu cei necăsătoriţi, întrucât căsătoria şi celibatul sunt mai mult chestiune de alegere, dar nu schimbă felul de purtare al cuiva.

1) Vasile a avut fraţi şi surori, dintre care unii au fost căsătoriţi, iar alţii celibatari (monahi).

10. Cine nu ştie pe tatăl său, Vasile1, nume mare pentru toţi, care şi-a împlinit dorinţa lui de părinte, mai bine ca oricare alt om? El întrecea în virtute pe toţi oamenii şi numai fiul său a isbutit să-i smulgă întăetatea. Cine nu cunoaşte pe Emilia, care a fost numită de mai înainte ceea ce a fost şi’n realitate mai târziu, întocmai cum fusese numită mai înainte, pe aceea, care cu multă dreptate a fost numită armonie2 şi care, într’un cuvânt s’a dovedit a fi între femei ceea ce soţul ei a fost între bărbaţi.

1) Pe tatăl sfântului Vasile cel mare îl chema tot Vasile.

2) Pe mama sfântului Vasile o chema Emilia, care înseamnă ar­monie, ceea ce a dat prilej aici la un frumos joc de cuvinte.

Căci dacă Vasile, subiectul cuvântării noastre, trebuea să urmeze calea firească şi să ne fie dat de Dumezeu, în felul cum ne-au fost daţi cei din vechime, atunci nimic n’ar fi putut fi mai potrivit, decât ca Vasile să se nască din astfel de părinţi şi astfel de părinţi să fie părinţii unui Vasile, ceia ce în chip minunat s’a şi întâmplat. Acum, după ce am oferit pârga laudelor părinţilor, supunându-ne orânduelii dumnezeeşti, care cere să atribuim părinţilor toată cinstea, pe care o dobândesc fiii, să revenim la Vasile, spunând doar – ceea ce cred că se va părea foarte drept tuturor celor ce-l cunosc – că pentru a-l putea lăuda cum se cuvine, am avea nevoe de însuşi graiul lui. În adevăr, singur Vasile este subiect strălucit pentru panegirişti, dar pe de altă parte numai el poseda şi eloquenţa vrednică de un aşa subiect. Vom lăsa deci pe sama celor ce se interesează de aşa ceva – frumuseţa, voinicia şi înfăţi­şarea, lui Vasile; şi aceasta nu pentru că el ar fi fost inferior în această privinţă celor ce pun preţ pe ast­fel de nimicuri şi se ocupă numai de trup, mai ales dacă ţinem samă de vremea când era încă tânăr şi încă nu-şi slăbise trupul prin ascesă, ci pentru ca să nu păţească ca atleţii neexperimentaţi, care după ce-şi cheltuesc forţa în lupte obişnuite şi de prisos, se găsesc inferiori altora tocmai în momentul cel mai important, în luptele care decid biruinţa şi proclamă pe cei încununaţi. Deci nu voi lăuda la Vasile decât cele ce, în nici-un caz, nu vor putea fi socotite de prisos sau străine de scopul acestei cuvântări.

11. Eu cred că toţi oamenii cu mintea’ntreagă vor recunoaşte că printre toate bunurile pământeşti, locul întăi îl ocupă educaţia (cultura) şi nu numai educaţia noastră creştină, care dispreţueşte toată po­doaba şi meşteşugirea, neurmărind decât singură mântuirea şi binele, ci chiar şi cealaltă (profană), pe care mulţi creştini, nedându-şi bine sama ce spun, o dispreţuesc, ca fiind ispititoare şi primejdioasă, întrucât ar îndepărta de Dumnezeu. întocmai cum nu trebue să dispreţuim cerul, pământul, aerul şi toate celelalte lucruri, pentru că unii le-au înţeles rău, adorând făp­turile lui Dumnezeu în loc de a-l adora pe Dumnezeu Însuşi, tot aşa trebue să cultivăm cele ce ne sunt fo­lositoare pentru viaţă şi pentru desfătarea sufletului şi să fugim numai de cele primejdioase pentru mân­tuire, nepunând creatura mai presus de creator, cum fac cei nebuni, ci „din lucrurile create, cunoscând pe creator şi robind toată cugetarea noastră lui Hristos”, cum spune şi Apostolul l.

1). II Cor. X, 5.

După cum şi când este vorba de foc, hrană, fer şi alte lucruri, ştim că prin ele însuşi nu sunt nici bune nici rele, ci că folosul sau primejdia lor depinde de felul cum ne servim de ele; ba ajungem să folosim ca medicament până şi otrava unor animale târâtoare. La fel, când este vorba de ştiinţă, primim tot ceea ce contribue la educaţia noastră şi la contemplare, respingând doar cele ce ne împing spre demoni, spre rătăcire şi perzare şi încă şi pe acestea, numai în cazul când nu ne-ar fi de folos indirect, adecă să învăţăm din cele rele ceea ce este mai bun şi din slăbiciunea şi netemeinicia lor să scoatem la iveală tăria doctrinei noastre. Încât, nici într’un caz nu trebue să nesocotim ştiinţa, pentru că aşa li se pare unora; cei ce susţin aşa ceva trebue socotiţi proşti şi ignoranţi, pentru că ar vrea ca toţi să fie ca şi dânşii, ar vrea ca ignoranţa lor perso­nală să se ascundă în dosul ignoranţei generale, să scape, cu alte cuvinte, de imputarea ignoranţei lor.

Şi acum, după ce am stabilit şi am admis acestea, haide să cercetăm cum stă Vasile din acest punct de vedere.

12. Încă din vârsta cea fragedă, Vasile a primit de la marele său tată, pe care Pontul, pe acea vreme, îl recunoştea de profesor obştesc al virtuţii, cea mai bună şi mai curată educaţie, pe care dumnezeescul David o numeşte „de zi” în contrast cu cea „de noapte”. Aşadar minunatul Vasile şi-a făcut educaţia sub con­ducerea părintelui său, sporind şi crescând odată cu vârsta şi cu înţelepciunea. El nu s’a putut făli cu vr’o peşteră din munţii Tesaliei, care să fi fost pen­tru el un fel de atelier în care se făureşte virtutea 1),

1) Aici şi’n cele ce urmează se face aluzie la mitul grecesc, după care Hercule ar fi fost crescut într’o peşteră din munţii Tesaliei de centaurul Chiron.

nici cu vr’un centaur îngâmfat, ca profesor al eroilor din vremea sa, dela care să fi învăţat (ca Hercule) să urmărească epurii, să călărească pe catâri sau să vâ­neze cerbi, să fie oştean aprig în războiu sau iscusit îmblânzitor de cai – servindu-se de centaur, în acelaş timp, şi ca de cal şi ca de profesor – nici nu s’a nu­trit cu măduvă de cerb sau de leu, cum susţine mi­tologia. Lui i s’a predat întreg ciclul ştiinţilor şi a fost exercitat în evlavie, sau mai pe scurt, prin învăţături elementare a fost împins spre desăvârşirea ce avea să urmeze. Oamenii care se desăvârşesc, fie numai în ştiinţă, fie numai în purtarea lor în viaţă, mie mi se par asemenea cu oamenii lipsiţi de-un ochi, având a suferi şi pagubă şi ruşine depe urma acestei infirmi­tăţi, pe când cei care le cultivă deopotrivă pe amân­două mi se par desăvârşiţi şi trăesc fericiţi în viaţa de aici. Vasile însă, întâmplându-se – cum era şi drept – să aibă chiar în casa părintească pilda cea bună a virtuţii, a folosit-o şi a devenit foarte bun. întocmai cum mânzii şi viţeii, îndată după naştere, sburdă împrejurul mamelor lor, tot aşa şi el cu avântul unui mânz, se ţinea cât colea de tatăl său, nerămânând departe în urmă în calea progresului spre vir­tute. Cu alte cuvinte, din această umbră a virtuţii se putea întrezări frumuseţa virtuţii sale viitoare şi îna­inte de vârsta desăvârşită el dădea dovadă că va atinge din acest punct de vedere desăvârşirea.

13. După ce şi-a însuşit pe deplin educaţia din casa părintească cât este necesar ca să se poată orienta în viaţă, nu se putea ca el să se lase întrecut de al­bina cea harnică, care soarbe din toate florile ceea ce este mai de folos şi de aceea a plecat la Cesarea, ca să frequenteze şcolile de acolo. Pe oraşul acesta, eu îl numesc celebru şi al nostru, pentru că şi mie mi-a fost profesor şi conducător în timpul studiilor mele şi este celebru mai mult ca metropolă a culturii, decât ca metropolă a oraşelor în fruntea cărora se găseşte şi pe care le dominează. Dacă i s’ar răpi faima de cen­tru cultural, ar fi desbrăcat de tot ce are mai bun şi mai caracteristic. Pe când alte oraşe se fălesc cu diferite alte podoabe, noi sau vechi, pe care le posedă, aceasta după părerea mea se datoreşte fie monu­mentelor fie cronicilor; Cesarea însă are ca emblemă cultura, aşa cum armele sau teatrele au emblemele lor caracteristice.

Restul povestească-l cei care-au instruit pe acest nobil bărbat şi s’au folosit apoi de roadele acestei educaţii. Cât de apreciat era el şi de profesori şi de colegii săi, pe cei dintăi egalându-i, iar pe cei din urmă întrecându-i în orice ştiinţă! Cât de mare re­nume a dobândit el în scurtă vreme, atât în faţa po­porului de rând, cât şi’n faţa fruntaşilor oraşului! El vădea o ştiinţă mult mai presus de cea obişnuită la oameni de vârsta lui şi o virtute a moravurilor mult mai presus decât chiar ştiinţa lui. Orator între oratori, chiar în faţa catedrelor profesorilor; filosof între filosofi, chiar şi’n faţa sistemelor filosofice; iar ceea ce este şi mai important, preot între creştini, chiar mai înainte de a fi primit darul preoţiei. Iată cum era apreciat de toţi şi’n toate domeniile!

Pentru dânsul eloquenţa era ceva secundar şi se folosea de dânsa, numai atât cât poate fi pusă în slujba filosofiei, deoarece pentru exprimarea cugetă­rilor este necesară şi puterea eloquenţii şi pentru că ideile, când nu sunt bine exprimate, se asamănă cu mişcările făcute de un paralitic. Filosofiadimpotrivă, este sârguinţa de a te deslipi de lume şi a te alipi de Dumnezeu, de a dobândi prin cele pământeşti cele cereşti şi de a câştiga prin cele nestatornice şi fugare cele statornice şi durabile.

14. De aici a mers la Bizanţ, capitala Orientului renumită pentru cei mai desăvârşiţi oratori şi filosofi, de la care Vasile în scurtă vreme, şi-a însuşit cele mai de samă învăţături, datorită agerimii şi talentului său. De aici a fost trimis de Dumnezeu şi mânat de straş­nica lui sete de ştiinţă la Atena, care pentru mine, mai mult decât pentru oricare altul, este cetatea de aur şi tesaurul bunătăţilor, pentru că ea mi-a dat pri­lej să cunosc bine pe acest bărbat, deşi nici mai îna­inte nu-mi era total necunoscut; şi venind aici ca să învăţ eloquenţa, am găsit aici însăşi fericirea. Cu o mică deosebire s’a’ntâmplat cu mine întocmai ca şi cu Saul1 care căutând asinele tatălui său, a găsit ceva mai mult, domnia peste Israel, cu alte cuvinte, ceea ce a dobândit pe deasupra, întrecea cu mult ceea ce căuta.

1). I Regi, IX, 31.

Până aici cuvântarea noastră a mers bine şi foarte uşor, întocmai ca pe o cale împărătească, ţinând strâns firul laudelor lui Vasile; de aici înainte însă, nu ştiu cum să mai vorbesc şi cum s’o mai întorc, pentru că s’a ivit un obstacol în cale. Aş dori adecă să adaog la cele spuse şi ceva cu privire la mine, odată ce-am ajuns cu vorba aici şi am găsit timp potrivit, chiar dacă voi întârzia puţin cu povestirea; anume, vreau să explic unde şi cum şi-a luat naştere prietenia noastră, sau ca să mă exprim mai limpede, această unire strânsă a sufletelor şi a firilor noastre. După cum ochii nu se întorc uşor de la priveliştele plăcute, iar dacă-i întorci cu forţa, revin îndată la ele, tot aşa şi vorbirea nu vrea să se abată uşor de la povesti­rea unor lucruri plăcute. Mă cam tem doar de greu­tatea inteprinderii mele, dar odată lucru început, mă voi sili, dacă se poate, să-l duc până la capăt. Dacă însă voi fi târât de torentul dragostei, mi se va erta probabil acest sentiment legitim, ba chiar cel mai le­gitim, a cărui lipsă este mare pagubă, cel puţin după părerea celor înţelepţi.

15. Noi am ajuns la Atena, întocmai ca un râu curgă­tor, care se bifurcă în patrie dintr’un isvor comun, curgând prin regiuni diferite, din dragoste de ştiinţă, şi-apoi iarăşi ne-am întâlnit în acelaşi loc, ca şi cum am fi fost înţeleşi de mai înainte sau ca şi cum Dumnezeu ne-ar fi mânat paşii. Eu eram ceva mai de mult în Atena, pe când el a venit la mai puţin timp după mine, fiind aşteptat cu mare şi vădită încredere. De altfel, el era pentru mulţi subiect de discuţie, îna­inte chiar de a sosi; fiecare socotea mare lucru să dea mâna cel dintâi cu cel mult aşteptat. Socotesc că nu va fi de prisos, dacă voi adăuga cuvântării mele o mică povestire ca un fel de parfum, ca o reamintire pentru cei ce-o ştiu, iar pentru cei ce n’o ştiu spre ştiinţă.

Cei mai mulţi şi neastâmpăraţi tineri din Atena au o manie pentru sofişti şi nu numai tineri din clasa de jos şi fără renume, dar chiar şi cei nobili şi iluş­tri, formând cu toţii o ceată amestecată de tineri a căror porniri sunt greu de înfrânat. Se ştie doar cât de pasionaţi sunt la alergările de cai din hipodromuri cei ce iubesc spectacolele: sar, ţipă, aruncă cu praf în sus, imitează mişcările vizitiilor, lovesc aerul cu mâna, ca şi cum ar lovi caii cu biciul, înhamă şi deshamă şi, ca şi cum ei ar fi stăpânii, schimbă uşor între ei vizitii, cai, grajduri şi comandanţi (arbitri ai alergări­lor). Şi cine face aceasta? Nişte oameni de cele mai multe ori săraci şi lipsiţi, care nu-şi câştigă nici mă­car hrana zilnică.

Întocmai aşa şi studenţii se pasionează fără soco­teală pentru profesori şi pentru rivalii acestora, sârguindu-se să se grupeze cât mai mulţi şi prin truda lor să facă pe profesori să câştige mai mult. Se’nţelege că obiceiul acesta este destul de absurd şi mon­struos. Dar el a pus stăpânire pe oraşe, pe drumuri, pe porturi, pe vârfurile munţilor, pe câmpii şi chiar pe locurile retrase, până n’a mai rămas nici-o parte din Atica sau din restul Greciei, în care cea mai mare parte din locuitori să nu fie împărţită în tabere şi partizi.

16. Deci când se prezintă vr’un tânăr şi cade în mâinile celor pe care-i întâlneşte dintăi – şi va cădea desigur, cu voe sau fără voe – se observă un obicei atic, în care seriositatea este amestecată cu gluma. Mai întăi este găzduit la unul din cei care-au pus mâna pe el, un prieten, o rudă, un compatriot, unul mai avansat în sofistică sau unul care procură bani şi din această cauză este pentru noii veniţi în mare cinste.

După aceia este hărţuit de toţi cu glume, ceea ce, dacă nu mă’nşel, are rostul de a slăbi încrederea’n sine a noului venit, ca să poată pune dela’nceput stăpânire pe el. Este hărţuit de unii mai cu îndrăsneală, de alţii mai cu socoteală, după cum este mai rustic sau mai urban. Pentru cei ce nu ştiu, acest lucru pare mai crud şi neomenos, dar pentru cei preveniţi foarte plăcut şi camaraderesc, întrucât diferitele încercări nu-s făcute în serios, ci numai în glumă. Pe urmă, traversând piaţa, îl duc cu alai la bae. Pompa este aşa: cei ce conduc pe tânărul nou sosit, se aşează câte doi la dis­tanţă egală şi astfel îl excorteaxă până la bae. Când ajung aproape, scot ţipete puternice şi sar ca şi cum ar fi loviţi de nebunie. Aceste ţipete nu-s pentru a înainta, ci pentru a se opri, ca şi cum recrutul n’ar fi primit în bae şi bătând în uşi, după ce-au speriat bine pe tânăr, îi îngădue intrarea şi astfel îl lasă liber, iar după bae îl consideră intrat în corporaţia lor. Farmecul cel mai mare al acestei ceremonii este graba cu care studenţii se adună şi se împrăştie.

Când a venit şi marele Vasile, amicul meu, nu m’am mulţumit numai cu respectul meu, ci ţinând samă de severitatea moravurilor şi severitatea lui în vorbire, am convins şi pe alţii să facă la fel, pe acei tineri care se’ntâmplase să nu-l cunoască, aşa că el în scurtă vreme a devenit respectat de mulţi fiindcă-l precedase faima. Şi ce-a urmat de aici? Aproape sin­gur el, din toţi cei ce veniseră la studii în Atena, a fost scutit de formalităţile de intrare (în lumea aca­demică ateniană), bucurându-se de o cinste mai mare decât a oricărui nou venit.

17. Iată începutul prieteniei noastre; de aici a ţîşnit scânteia unirii noastre, în chipul acesta am fost răniţi de săgeata dragostii unul pentru altul. Pe urmă s’a mai întâmplat ceva asemănător şi nici aceasta n’o pot trece cu vederea. Eu găsesc că Armenii nu sunt un neam sincer, ci foarte şireţi şi prefăcuţi. Câţiva dintre vechii lui prieteni şi tovarăşi – prietenia lor provenea de la părinţii lor, căci se brodise să facă stu­dii împreună – au venit la Vasîle cu prietenie falsă, mânaţi de pismă, nu de bunăvoinţă, punându-i întrebări mai mult din ambiţie decât din dorul de ştiinţă, încercându-se să-l încline spre ei de la prima discuţie, Căci cunoscând de mai înainte talentul acestui bărbat, nu se puteau împăca cu marea trecere de care el se bucura. Li se părea prea mare jignirea ca ei, care îmbrăcaseră de mai înainte mantaua filosofică şi erau cu gâtlejurile obosite de atâta oratorie, să fie mai pu­ţin băgaţi în samă decât un recrut străin. Eu însă, naivul, care ţineam la Atenieni, nebănuind pisma şi luându-mă după aparenţe, când am văzut pe Armeni îngenunchiaţi în luptă (dispută) şi întorcând spatele (ca să’mpungă fuga), m’am simţit atins, când am văzut biruită şi dispreţuită faima atenienilor, în persoana lor, am sărit în ajutorul lor, am redeschis disputa, le-am ajutat în clipele cele mai grele, pentru că şi un adaos mic are importanţă în astfel de împrejurări şi am restabilit echilibrul luptei, cum se zice. Dar îndată ce-am înţeles laturea nesinceră a discuţiei, care nu putea fi prea multă vreme ascunsă şi s’a dat de gol singură, îndată am trecut de partea cealaltă (a lui Vasile), am întors corabia în direcţie contrară şi am contribuit ca biruinţa finală să fie de partea lui. Va­sile s’a bucurat mult de cele întâmplate, căci avea minte foarte ageră şi înflăcărându-se, ca să continui a grăi în limbajul lui Homer, atacă viguros pe dârzii Armeni, îi rănea cu argumentele sale şi nu s’a oprit până ce nu i-a pus pe fugă de-a binelea şi s’a încunu­nat cu biruinţa. Iată cum a doua oară, s’a aprins în­tre noi, nu o scântee, ci o flacără strălucită şi lumi­noasă de dragoste.

18. In fine, Armenii s’au depărtat fără nici un re­zultat, imputându-şi straşnic lipsa de tact cu care lucraseră, iar pe de altă parte supărânduse tare pe mine, din cauza acelei curse, aşa că mi-au declarat făţiş duşmănie şi mă’nvinuiau de trădare, nu numai faţă de ei, ci faţă de însuşi Atenienii, biruiţi, după părerea lor, de la primul atac şi făcuţi de ruşine de un singur bărbat şi încă fără nădejde de a se putea revanşa. Pe când Vasile- întrucât este un sentiment omenesc, ca atunci când ai mari speranţe şi te vezi deodată desamăgit, convingându-te că realitatea este mult mai prejos ca aparenţa- păţind aşa, era întristat, se plângea, spunea că n’are de ce se felicita c’a ve­nit la Atena; el doar îşi făurise mari speranţe şi acum numea Atena o fericire deşartă. Aşa făcea el ; eu însă mă trudeam să-i înlătur cât mai repede du­rerea, discutând cu el, luându-l cu vorba şi, cum era şi natural, afirmând că nici obiceiurile unui om nu se pot cunoaşte imediat, ci numai încetul cu încetul, după mult timp şi îndelungată petrecere împreună ; cu atât mai mult erudiţia nu trebue apreciată din câteva discuţii şi’n scurtă vreme. Redându-i astfel li­niştea sufletească, prin dovezile reciproce de priete­nie, l-am ataşat şi mai mult de mine.

19. Mai târziu, când după trecerea timpului ne-am mărturisit reciproc aspiraţiile intime şi că ţinta străduinţelor noastre este filosofia1), din acea clipă am avut totul în comun, trăiam sub acelaş acoperemânt, mâncam la aceiaşi masă, aveam aceleaşi păreri, trăiam în deplină armonie şi ne spoream reciproc, cu multă râvnă, dragostea unuia către celălalt. Iubirile trupeşti, întrucât au bază trecătoare, trec şi ele întocmai ca florile de primăvară, deoarece nici-o flacără nu dăinueşte mai mult decât materia care-o produce, ci se stinge îndată ce materia combustibilă s’a consumat, tot aşa se petrece lucrul şi cu dragostea, îndată ce s’a consumat jarul ei.

1) În scrierile sfinţilor Părinţi, cuvântul filosofie este adeseori în sens de viaţă ascetică.

Dimpotrivă, iubirile curate şi plăcute lui Dumnezeu, având o temelie solidă, sunt cu mult mai durabile şi cu cât se desvălue mai mult frumuseţa lor, cu atât mai mult leagă de ele şi leagă şi între ei, pe cei ce iubesc aceleaşi lucruri. Aceasta este doar legea dragostei celei mai presus de noi.

Observ însă că m’am depărtat de subiect peste li­mita îngăduită de timp şi de împrejurări; ce-i drept, nu mă pricep cum am alunecat până aici, dar nici nu văd cum aş fi putut lăsa la o parte această po­vestire, pentru că todeauna cele trecute mi s’au părut mai interesante şi mai de samă decât cele mai recente şi dacă aş fi oprit cu forţa ca să nu mai continui, s’ar petrece cu mine ceea ce se’ntâmplă cu polipii (bureţii de mare), care atunci când sunt traşi din cui­burile lor, se lipesc foarte strâns de stânci şi nu se desfac până ce nu sunt rupţi cu forţa. Dacă mi se va erta această digresiune, mi-am atins scopul; dacă nu, mi-am luat singur voe.

20. Aşa fiind raporturile dintre noi şi pe astfel de „columnă de aur fiind sprijinită această clădire solidă”, cum zice Pindar, progresam mereu, folosindu-ne de ajutorul lui Dumnezeu şi de dragostea noastră. O! Cum să nu vărs lacrimi, când mi-aduc aminte! Pe amândoi ne îmboldeau aceleaşi speranţe spre învăţă­tură, adecă spre ceea ce-i mai dorit de oameni, şi cu toate acestea invidia era departe de noi, fiind împinşi numai de râvnă. Ne luptam între noi nu pentru întăetate, ci ne luam la’ntrecere cum să ne-o atribuim unul altuia, întrucât fiecare socotea ca şi a sa proprie gloria dobândită de celălalt. Se părea că avem amân­doi un singur suflet, care punea în mişcare două corpuri. Chiar dacă ar trebui să nu credem pe cei ce afirmă că „toate sunt în toţi”, în cazul nostru este de crezut că fiecare din noi eram în celălalt şi prin ce­lălalt.

Un singur lucru urmăream amândoi, virtutea şi realizarea speranţelor viitoare, să trăim adecă viaţa viitoare înainte de a fi părăsit pe cea de aici. Cu privirile aţintite spre această ţintă, numai spre atin­gerea ei ne călăuzeam toată activitatea şi toată viaţa noastră, urmând poruncile legii şi aţîţîndu-ne unul altuia bărbăţia; şi dacă n’ar fi prea mult din partea mea, aş afirma că fiecare eram pentru celălalt normă şi dreptar, după care judecam ce este bun şi ce nu. Petreceam şi noi cu prieteni, dar nu cu cei desfrânaţi ci cu cei mai cumpătaţi, nu cu cei scandalagii, ci cu cei mai cuminţi şi cu care petrecerea ne era de folos, dându-ne bine sama că mai uşor poţi contracta viţiul, decât să te deprinzi cu virtutea, după cum mai uşor capeţi boala, decât să redobândeşti sănătatea.

Cât priveşte studiile, iubeam nu atât pe cele plă­cute, cât mai ales pe cele folositoare, pentru că cele dintăi împing pe tineri spre viţiu, pe când celelalte spre virtute.

21. Numai două căi cunoaşteam amândoi, cea dintăi de mare preţ, cea de-a doua de-o valoare mai mică; cea dintăi ducea spre casele noastre sfinte şi spre profesorii care propăveduiau în ele, pe când cea de-a doua la profesorii de ştiinţi profane. Celelalte căi adecă cele ce duceau la sărbări, teatre, întruniri sau ospeţe, le lăsam pe sama altora, pentru că, după pă­rerea mea, nimic nu-i mai depreţ, dacă nu duce la virtute şi nu face mai buni pe cei ce apucă’n acea direcţie. Fiecare om are şi o poreclă, fie moştenită de la părinţi, fie căpătată după faptele sau ocupaţia lui; pentru noi lucrul şi numele cel mai de samă era să fim şi să fim numiţi creştini; ne bucuram de acest nume mai mult decât Giges de redobândirea inelului, datorită căruia a ajuns regele Lidiei, dacă nu cumva aceasta o fi o poveste; mai mult decât Midas de aurul său, din cauza căruia a şi murit căci tot pe ce punea mâna, se prefăcea în aur, o altă poveste frigiană. Ce să mai pomenesc de săgeata lui Abarid hyperboreanul sau de Pegasul Argivilor, pentru care era lucru mai uşor de a sbura prin aer, decât pentru noi a ne apropia de Dumnezeu, sprijinindu-ne reciproc.

Să vorbim pe scurt. Atena este primejdioasă pentru sufletele altora, dar nici deloc pentru cei evlavioşi; ea este plină de bogăţia cea rea, adecă de idoli, mai mult decât restul Greciei şi-i foarte greu să scapi neatras spre adorarea şi închinarea la idoli nouă însă n’a putut să ne aducă nici-o pagubă, întrucât eram cu sufletele oţelite şi bine apăraţi de această primejdie. Ba chiar dimpotrivă, dacă mi-i îngăduit a spune ceva şi mai ciudat, noi tocmai aici ne-am întărit în cre­dinţă, având prilej să cunoaştem minciunăria şi falsi­tatea păgânismuîui şi dispreţuind idolii tocmai acolo unde erau mai mult adoraţi. Dacă există, sau se crede că există un fluviu care curge prin mare şi totuşi îşi menţine apa dulce sau o vietate care poate să se mişte prin foc, care, se ştie consumă totul, apoi astfel de curiosităţi eram şi noi printre colegii noştri.

22. Ceva mai frumos încă, împrejurul nostru se’njghebase şi o societate nu de dispreţuit, dirijată şi condusă de Vasile, deşi noi ceialalţi alături de dânsul eram ca nişte pedestraşi care s’ar lua la’ntrecere cu’n car lidian, aşa alergam pe urmele lui. Dar astfel am ajuns cei mai distinşi pentru profesorii şi colegii noş­tri, ba am ajuns cei mai celebri oameni în toată Grecia. Faima noastră a trecut şi dincolo de hotarele Greciei, după cum am aflat din povestirile multora. Profesorii noştri doar erau cunoscuţi pretutindeni unde se vorbea de Atena. La fel şi noi; unde se ducea vestea de profesorii noştri, ajungea şi faima noastră, astfel că nicăiri nu eram necunoscuţi şi obscuri, ci ajunsesem mai celebri decât Oreste şi Pilade, decât Moleonizii cei cântaţi în versurile lui Omer, renumiţi pentru strânsa lor unire în timp de primejdie şi pen­tru arta cu care mânau amândoi un car, cu’n singur biciu şi cu’n singur frâu. Dar iată, pare că am deviat căzând în patima de a mă lăuda singur, ceea ce altă dată nu îngăduiam nici altora. Nu-i deloc de mirare însă dacă şi acum trag folos de pe urma prieteniei mele cu Vasile; cât a trăit, adecă, mă foloseam de virtutea lui, acum după ce a murit mă’npărtăşesc şi eu de laudele lui. Să readucem însă cuvântarea pe fă­gaşul ei!

23. Cine era aşa de copt la minte, mult înainte de a fi încărunţit? Căci doar şi însuşi Solomon din acest punct de vedere judecă bătrâneţa 1). Cine era mai stimat ca dânsul, fie dintre tineri, fie dintre bătrâni şi nu numai dintre contemporani, ci chiar dintre cei care-au trăit mult înaintea noastră? Cine avea mai puţin nevoe de erudiţie, din cauza caracterului său? Şi cu toate acestea, cine-a avut mai multă erudiţie, pe lângă un astfel de caracter? Care ramură a ştiinţii a fost neglijată de el? Ceva mai mult, care ştiinţă n’a fost studiată de dânsul cu prisosinţă, ca şi cum s’ar fi ocupat numai de ea? A studiat profund toate ştiinţele, aşa cum alţii abia de studiază una singură şi pe fiecare din ele până la culme, ca şi cum nu s’ar fi ocupat deloc şi de celelalte. La el găsim cea mai strânsă unire între sârguinţă şi talent şi doar aceste două calităţi duc la progresul ştiinţilor şi ar­telor.

1) Înţ. IV, 8-9.

El n’avea nevoe de agerimea minţii întrucât era înzestrat cu sârguinţă şi nici de sârguinţă, fiind în­zestrat cu agerimea minţii. În aşa măsură poseda aceste două calităţi, contopite armonic, încât ar fi greu de spus în care a excelat mai mult.

Cine se poate compara cu dânsul când este vorba de retorică, ştiinţa vorbirii înflăcărate, deşi în privinţa moravurilor se deosebea mult de retori? Cine se poate compara cu el când este vorba de gramatică, ştiinţa care ne’nvaţă a vorbi corect greceşte, regulile povestirii, legile metricii şi ale poesiei? Cine se poate compara cu el când este vorba de filosofie, fără în­doială ştiinţa cea mai înaltă şi care te înalţă,- atât cea practică (ascesa cât şi cea speculativă, care ne tnvaţă argumentarea logică şi arta combaterii, numită dialectică, încât era mai uşor să eşi din labi­rint, decât să te poţi smulge din lanţurile argumen­tării lui, dac’ar fi avut nevoe şi de aceasta? În ce priveşte astronomia, geometria şi matematica, na’nvăţat decât atât cât era necesar ca să nu poată fi pus în încurcătură de specialişti; restul l-a neglijat ca ne­folositor pentru cei care au ca ţintă a vieţii pietatea.

Nici nu te pricepi ce să admiri mai mult: cum a ştiut să aleagă cele bune sau cum a ştiut să ocolească pe cele nefolositoare. Medicina care se ocupă cu boalele trupeşti şi vindecarea lor, ca un fruct al ascesei şi a dragostei de muncă, i s’a părut folositoare şi de aceea a studiat-o, însă nu din laturea ei practică, ci mai mult din laturea principială şi întrucât vine în le­gătură cu filosofia (ascesa). Dar ce importanţă au toate acestea, oricât de minunate-ar fi, pe lângă studiul moralei?

Pentru cei ce-au cunoscut pe Vasile, erau nişte flea­curi Minos şi Radamante, pe care Grecii îi cred în grădinele lui Aispodel şi în câmpiile elisee, pe care şi le-au imaginat probabil după modelul paradisului nostru, de care vorbesc cărţile mosaice – care sunt şi ale noastre — schimbând doar numele, sub care se ascund, cu mici deosebiri, aceleaşi idei.

24. Aşa s’au petrecut lucrurile, iar corabia noastră s’a încărcat mereu cu ştiinţă, atât cât este cu putinţă pentru firea omenească, deoarece nu-i cu putinţă să străbaţi dincolo de Gades1). Era timpul să ne reîntoarcem în patrie şi să ducem o viaţă mai desăvârşită înfăptuind speranţele şi aspiraţiile noastre comune. Sosise ziua plecării cu obişnuitul ei cortegiu: cuvân­tări de adio, alaiuri, salutări, jale, îmbrăţişări, lacrimi. Nimic, de altfel, nu-i mai înduioşător, decât despăr­ţirea colegilor de şcoală unii de alţii şi mai ales de Atena. A avut loc atunci un spectacol vrednic de milă dar vrednic şi de povestit.

1) Proverb vechi. Gades este o localitate pe ţermul strâmtorii Gibraltar. Cei vechi credeau că dincolo de Gades, marea (ocea­nul) nu este navigabilă.

Împrejurul nostru se strânsese gloata colegilor şi a celor de-o vârstă cu noi, ba încă şi mulţi profesori, afirmând că orice-ar fi, nu ne lasă să plecăm, conjurându-ne, constrângându-ne, ademenindu-ne. Ce nu ziceau şi ce nu făceau, după obiceiul celor îndureraţi ? Aici, mă voi acuza întru câtva şi pe mine însumi, dar în acelaş timp voi acuza şi pe Vasile, acel suflet divin şi ireproşabil, de şi aceasta poate părea cam îndrăsneţ. Arătând el motivele carel constrâng să se reîntoarcă în patrie a isbutit să dezarmeze pe ceice voiau săl reţină şi, deşi cu multă părere de rău, totuşi i s’a îngăduit să plece. Eu dimpotrivă, am mai rămas în Atena, la drept vorbind, din slăbiciune, dar pe de altă parte şi trădat de Vasile, care s’a îndurat să părăsască pe cel care nu l-ar fi părăsit niciodată şi m’a lăsat pe mâna celor care mă reţineau. înainte de a se întâmpla, acest lucru părea de necrezut. A fost întocmai ca şi cum a-i despica în două un corp omo­rând pe ambele părţi, sau ca şi cum ai disperechea doi juncani crescuţi împreună şi care au tras mult în acelaş jug, care mugesc jalnic unul după altul, nepu­tând suporta despărţirea. Pentru mine însă această nenorocire n’a fost de lungă durată, căci n’am putut suporta multă vreme să fiu nenorocit şi să dau tutu­ror socoteală de despărţirea noastră, ci mai rămânând la Atena puţin timp, dorul de Vasile m’a făcut să imitez calul din poezia lui Omer; am rupt lanţurile care mă reţineau, am străbătut câmpia în galop şi m’am dus lângă scumpul meu tovarăş.

25. După ce ne-am întors acasă, puţin timp ne-am devotat lumii şi teatrului ei, numai ca să satisfacem cât de cât dorinţa multora, căci noi personal nu ţi­neam să ne dăm în spectacol. Pe urmă ne-am retras în noi înşine şi deveniţi din adolescenţi adevărat băr­baţi, ne-am dat filosofiei cu şi mai multă ardoare, fără să mai fim împreună trupeşte, deşi doream, ci nu­mai sufleteşte.

Vasile era reţinut în Cesarea, considerat ca un al doilea întemeetor şi protector al cetăţii; apoi fiindcă nu mă mai avea cu el, a întreprins câteva călătorii de care simţea nevoe şi care nu erau străine de ţinta ce-şi propusese, viaţa ascetică. Pe mine mă reţinea departe de el dragostea de părinţi şi grija de bătrâneţa lor, precum şi ivirea unor nenorociri. Fireşte că nu era tocmai bine şi nici drept, dar fapt este că eram reţinut. Mă’ntreb, dacă nu cumva de aici provine toată neorânduiala şi greutăţile vieţii mele, precum şi piedicile de a păşi pe calea ascesei, aşa cum erau ve­chile mele planuri. Dar, dacă-i vorba de planurile noastre, facă-se după cum este bine plăcut lui Dumne­zeu! Şi datorită rugăciunilor lui Vasile, facă-se măcar de-acum înainte cât mai bine!

Pe dânsul, bunătatea cea în multe chipuri a lui Dumnezeu şi purtarea de grijă pentru neamul nostru;după ce l-a făcut cunoscut în diferite situaţii şi l-a scos mereu în evidenţă, l-a pus în fruntea bisericii ca un sfeşnic luminos şi strălucit; a fost înălţat adecă la treapta de preot şi numai datorită acestei fericite alegeri, Cesarea se bucură de mare faimă in toată lumea. Dar cum? El n’a fost înălţat deodată: Ia această treaptă; n’a fost botezat şi catehisat în acelaş timp, cum se’ntâmplă astăzi cu mulţi aspiranţi la treptele ierarhice din biserică, ci s’a învredinicit de această onoare cu rânduială şi cu respectarea legii înaintării!

26. Eu nu pot aproba desordinea şi neorânduiala ce se observă la noi, chiar şi când este vorba de ocuparea treptelor ierarhice. Nu voi merge cu’ndrăsneala până acolo, încât să acuz pe toţi, căci n’ar fi drept. În schimb, laud foarte mult regulamentul marinei, care, pe cel ce voeşte să devină pilot, îl pune dintăi la vâsle, pe urmă îl avansează la proră şi deabia după ce se deprinde cu aceste servicii inferioare, îi încredinţază cârma, după ce adecă a străbătut îndelung marea şi s’a familiarisat cu vânturile. Acelaş lucru se petrece şi’n armată: dintăi soldat, pe urmă centurion şi după aceea general. Rânduiala aceasta este foarte bună şi folositoare pentru cei ce urmează să fie con­duşi. Cât de mult ar fi respectată şi orânduiala noas­tră, dacă lucrurile s’ar petrece la fel! Pe când aşa cum este, tocmai ierarhia cea mai sfântă riscă să fie cea mai desconsiderată, pentru că treptele ierarhice se dobândesc la noi, nu ţinând seamă de virtute, ci de răutate, nu de cei mai vrednici, ci de cei care ştiu să se’ndese. Samuel a fost profet, pentru că prevedea vi­itorul, dar între profeţi a fost şi nestatornicul Saul. Roboam, fiul lui Soîomon a fost rege, dar şi Ieroboam, sclavul şi apostatul, a ajuns tot rege.

Nimeni n’ajunge medic ori pictor, până ce mai întâi n’a studiat natura boalelor, respectiv n’a încercat multe culori şi multe desene. Numai ierarhul apare deodată, fără să se fi trudit, avansează repede, într’o clipă este şi sămănat şi ajuns să rodeasscă, cam cum spun po­veştile despre uriaşi, într’o clipă îi consacrăm sfinţi şi pretindem să fie înţelepţi, nişte persoane care nu şi-au bătut deloc capul cu înţelepciunea, fără alt merit pentru dobândirea treptei, decât doar fap­tul că aşa voesc. Pe când cel ce este vrednic de o treaptă mai înaltă, întrucât s’a trudit mult cu ştiinţile sacre şi s’a nevoit să juguiască trupul, supunându-l sufletului, se mulţămeşte cu treapta cea mai de jos şi stă umilit, cel mândru se repede la treapta cea mai înaltă, îşi încruntă sprâncenile la cei mai buni decât el; nu se cutremură de răspunderea acelei trepte, nu se jenează deloc văzând pe cel înfrânat mai jos decât el, ci crede că odată cu treapta a dobândit şi în­ţelepciunea necesară, socoteală greşită de om, pe care puterea-l face să-şi peardă minţile.

27. Nu tot aşa a fost cazul cu marele şi renumi­tul Vasile. Ca şi’n toate celelalte privinţi, tot aşa şi aici el serveşte de exemplu strălucit pentru toţi. Mai întăi a citit poporului cărţile sfinte (a ocupat treapta inferioară de lector), el, care era interpretatorul acestor cărţi, fără să dispreţuiască această treaptă inferioară; apoi pe tronul de preot, mai târziu de episcop, a lăudat pe Domnul, fără să-şi datorească avansarea furtului sau răpirii, fără să se’ndese la onoruri ci fiind urmărit de ele, fără a le dobândi prin favoa­rea oamenilor, ci primind totul numai prin favoarea şi graţia dumnezeiască. Dar să lăsăm în urmă cele ce avem de spus despre el ca episcop şi să vorbim puţin despre el ca preot, deoarece, luat de curentul povestirii am scăpat ceva din vedere.

28. Se iscase oarecare duşmănie între Vasile şi cel ce pe vremuri păstorea biserica din Cesarea (Episcopul Eusebiu), dar cred că-i mai bine să trec sub tăcere din ce cauză şi cum; deajuns că a existat. Acesta (Eusebiu) era de altfel, un bărbat nu de rând şi de-o evlavie vrednică de admirat, cum s’a dovedit din fe­lul cum s’a purtat în persecuţia de pe acele vremuri, dar cu toate acestea, stăpânit de patimă cu privire la Vasile, Mamona nu atinge doar numai pe oamenii de rând ci şi pe unii din cei buni; singur Dumnezeu este cu totul fără de păcat şi scutit de patimi. S’au revoltat deci împotriva lui Eusebiu toţi cei mai buni şi mai înţelepţi din eparhia sa, dacă trebue să soco­tim mai înţelepţi decât gloata pe cei care s’au lepă­dat de lume şi şi-au consfinţit viaţa lui Dumnezeu. Vorbesc de Nazireii noştri, care se sârguesc mai mult în această direcţie. Aceştia, socotind îngrozitor lucru ca Vasile, căpitenia lor, să fie batjocorit şi îndepărtat, au îndrăznit ceva foarte primejdios. Au plănuit o rup­tură şi au făcut o desbinare în trupul cel mare şi străin de tulburări al bisericii, atrăgând de partea lor şi o mare parte din popor, nu numai din clasa de jos, ci şi dintre cei cu oarecare ranguri. Acest lucru era uşor din trei motive foarte puternice. Vasile era mult venerat, cum nu ştiu să mai fi fost alt ascet din vremea noastră şi dacă’ar fi vrut, era în stare să înflăcăreze această partidă. Apoi oraşul imputa supărătorului Eusebiu tulburarea cu prilejul în­tronării lui, pentru că luase tronul de episcop nu după lege nici canoniceşte, ci cu forţa, ca un tiran. Şi mai erau prezenţi şi câţiva arhierei din apus, care atră­geau de partea lor pe toţi ortodoxii din biserica Cesareei.

29. Ce credeţi c’a făcut atunci acest bărbat nobil şi adevărat discipul al Celui paşnic? Nu-i rămânea decât să reziste şi împotriva celor ce-l nedreptăţiau, dar totodată şi a celor ce ţineau cu dânsul ; ori să lupte împotriva interesului său personal, ori să des­pice trupul bisericii, care de altfel, era atacată şi primejduită şi de eretici. Atunci, consultându-se cu noi şi cu alţi amici sinceri, a fugit cu noi, retrăgându-se în Pont, unde a luat conducerea monahilor. Le-a dat îndrumări vrednice de ţinut minte, îmbrăţişând şi el pustiul, ca altădată Ilie şi Ioan, cei mai de samă eremiţi, socotind că-i mult mai bine aşa, decât să-şi frământe mintea cu nişte probleme incompatibile cu filosofia sa (ascesa) şi să peardă astfel în vreme de furtună cârma, pe care o ţinuse aşa de bine în vremurile liniştite. Dar oricât de filosofică şi vrednică de admirat a fost retragerea lui Vasile în pustie, vom vedea că mult mai minunată şi mai de samă a fost întoarcerea lui. Iată cum s’a ‘ntâmplat aceasta.

30. Aşa stăteau lucrurile, când pe neaşteptate s’a ridicat un nour încărcat cu grindină, care cu sgomot îngrozitor, ameninţa să sdrobească toate bisericile peste care-ar cădea sau pe care le-ar lovi; vorbesc de împăratul cel prea iubitor de aur şi prea urâtor de Hristos 1), care suferea de două boale urâte, avariţia şi hulirea lui Dumnezeu, prigonitor al bisericii, după celălalt prigonitor2), nu chiar apostat în raport cu celălalt apostat de-al binelea, dar nici prea bine­voitor pentru creştini, sau vorbind mai drept, pentru ceata celor mai buni şi mai curaţi creştini, adoratori ai Sfintei Treimi, singurii pe care eu îi socotesc evlavioşi şi a căror doctrină duce la mântuire.

Nu doar că am vrea să cântărim divinitatea, nici să despărţim natura ei, una şi nepătrunsă, prin di­ferite despărţiri nepotrivite, sau să vindecăm rrăul cu rău, adecă printr’o separare şi divisare şi mai lipsită de pietate să respingem confundarea (persoa­nelor Sf. Treimi) lipsită de pietate a lui Sabeliu, boală de care s’a molipsit Arie, cel care-şi trage numele de la furie 3) şi care a tulburat şi sguduit cea mai mare parte a bisericii, căci el, fără ca prin aceasta să cin­stească mai mult pe Tatăl, necinsteşte ceea ce purcede de la EI, născocind trepte neegale între persoanele Sfintei Treimi.

1) Joc de cuvinte: filohrisotatos – prea iubitor de aur şi misohristotatos = prea urâtor de Hristos. E vorba de Valens.

2) Julian Apostotul.

3) De la Ares, zeul răsboiului.

Noi dimpotrivă recunoaştem o singură glorie Tatălui şi anume deofiinţimea cu Fiul său unic născut şi o singură glorie Fiului, deofiinţimea cu Sfântul Duh, socotind că, dac’am subordona unul din cele trei ipostasuri, am distruge totul; ci venerăm şi mărturisim o singură dumnezeire în trei ipostasuri. Şi cum el (Valens) nu pricepea aceasta şi nici nu-şi putea înălţa privirile spre cele de sus, ci era umilit de cei ce-l conduceau (Arieni) a’ndrăsnit ca odată cu sine să umilească şi însăşi firea dumnezeiască; a de­venit o făptură rea, înjosind domnia până la servitute, punând în rândul făpturilor firea cea necreată şi mai presus de timp.

31. Aşa cugeta acest împărat şi cu astfel de senti­mente lipsite de pietate a deschis lupta împotriva noastră. Lupta aceasta, de altfel, se aseamănă bine c’o invasie a barbarilor dar care distruge, nu zidurile, nu oraşele, nu casele sau altceva făcut de mâna ome­nească şi care se poate reface, ci nimicia însuşi sufletele. Apoi odată cu dânsul începe atacul împotriva noastră şi o armată vrednică de el, vreau să zic cea a conducătorilor răi ai bisericii şi a tetrarhilor neomenoşi ai provinciilor supuse lui.

Aceştia, după ce puseseră mâna pe o parte din bi­serici şi atacau deja pe altele, fie nădăjduind să pună mâna pe ele cu ajutorul împăratului, fie că le-ar do­bândi prin ameninţări, au mers până acolo încât să dea asalt şi bisericii noastre1), fiind încurajaţi la aceasta de micimea de suflet a celor pomeniţi mai sus, de lipsa de experienţă a celui ce ne conducea pe atunci şi a boalelor ce ne rodeau.

1) Din Capadocia.

Lupta a fost mare, curajul mulţimii nu era slăbit, dar armata noastră eraşubredă din cauza lipsei de comandant şi de şef în­zestrat cu puterea cuvântului şi a Sfântului Duh.

Ce-a făcut atunci Vasile, acest suflet nobil, curajos şi cu adevărat iubitor de Hristos? N’a fost nevoe de multe vorbe ca să se înfăţişeze pe câmpul de luptă (era retras în Pont) şi să ne ajute. Îndată ce ne-a văzut venind la el cu solie ;– căci lupta aceasta ne pri­vea pe amândoi, în calitate de apărători ai Cuvântului – s’a supus chemării, demonstrând cu multă înţelepciune, datorită inspiraţiei Duhului Sfânt, că există şi timp pentru micime de suflet – dacă este îngăduit a se vorbi şi de un astfel de timp -atunci când suntem în siguranţă, dar există şi un timp când suntem da­tori a da dovadă de curaj, adecă în vreme de luptă şi primejdie. îndată a şi plecat împreună cu noi din Pont, s’a aprins de râvnă pentru adevărul, care era în primejdie, s’a făcut bucuros tovarăşul nostru de luptă şi s’a pus cu totul la dispoziţia mamei sale, biserica.

32. Dar credeţi că, dacă a desfăşurat atâta râvnă, a depăşit cumva limitele? Sau luptând cu atâta băr­ăţie, i-a lipsit prudenţa? Sau a fost aşa de prudent încât să evite primejdia? Sau dacă a făcut toate acestea minunat de bine şi mai presus de aşteptare, a rămas cu vr’un pic de nemulţămire în suflet? Nicidecum, ci lăsând la o parte toate vrăjmăşiile, se ho­tărăşte, se pregăteşte de luptă, dă la o parte obsta­colele şi piedicile ce i se puneau în cale şi încura­jau pe ceilalţi la luptă împotriva noastră. Pe unii îi atrage, pe alţii îi reţine, pe unii îi dă la o parte, pentru unii se face zid puternic şi val de întărire 1), pentru alţii ciocan ce sfarmă stânca 2) sau foc în spini 3) cum zice sfânta Scriptură, care mistue uşor mărăcinii care hulesc dumnezeirea. Şi dacă şi Barnaba – cel care povesteşte şi scrie acestea – a luptat alături de acest nou Pavel (Vasile), apoi meritul intreg a fost a lui Pavel, care-l alesese şi şi-l luase tovarăş de luptă.

1) Vezi Ieremia I, 15.

2) Ieremia XXIII, 29.

3) Ps. 117, 12.

33. Deci vrăjmaşii noştri s’au îndepărtat fără resultat şi răi fiind, atunci pentru prima dată au fost ru­şinaţi rău şi biruiţi, având prilej să se convingă că nu uşor pot fi dispreţuiţi Capadocienii, de şi ei dispreţuiau pe toţi oamenii; căci Capadocienii n’au alt­ceva mai caracteristic decât statornicia în credinţă şi dragostea sinceră pentru dogma Sfintei Treimi; de aici provine şi unirea şi puterea lor, precum şi fap­tul că dau ajutor celor ce le ajută, ba încă mult mai bun şi mai puternic.

Pentru Vasile a doua problemă şi a doua sforţare a fost să se poarte bine cu episcopul său, să împrăştie bănuiala lui, să convingă pe toţi că ceea ce sufe­rise, el nu era decât o ispită a celui viclean, care pismueşte tovărăşiile făcute cu scop bun şi’n fine, că el ştie să respecte supunerea şi disciplina bisericească. De aceea şi venise, de aceea învăţa, se supunea, în­demnă, într’un cuvânt era pentru episcopul său totul: sfetnic bun, ajutor isteţ, tâlcuitorul sfintelor Scripturi, indicator al celor ce trebuiau făcute, toiag al bătrâ­neţii, stâlp al credinţii, cel mai credincios în cele dinlăuntru, cel mai harnic în cele din afară, într’un cuvânt bunăvoinţa lui era aşa de mare, pe cât de mare era socotită mai înainte supărarea lui. În acest timp Vasile a obţinut şi puterea în biserică, deşi o­cupa un loc pe a doua treaptă a ierarhiei şi a obţi­nut această putere datorită tocmai buneivoinţii sale. Era minunat lucru această armonie şi alianţă în scopul guvernării bisericii, căci în vreme ce episcopul con­ducea poporul, Vasile-l conducea pe dânsul; era în­tocmai ca un îmblânzitor de lei, care îmblânzia cu tact pe deţinătorul puterii. De altfel episcopul avea nevoe de aşa sprijin şi conducător, deoarece era de curând urcat pe tron, încă tot mai respira ceva din cele lumeşti, nepregătit deajuns în cele duhovniceşti şi pe deasupra şi sbuciumat de furtuna cea mare şi lovit mereu de vrăjmaşii cei îndârjiţi ai bisericii. De aceea era încântat de această alianţă cu Vasile, căci deşi comanda acesta, avea ilusia că comandă el.

34. Cât despre felul cum Vasile administra şi con­ducea biserica, avem multe exemple, mai ales de îndrăsneala faţă de magistraţi şi ceilalţi cârmuitori ai cetăţii, de resolvarea definitivă a unor diferende, care, odată ce erau soluţionate de dânsul, dobândeau pu­tere de lege, de ajutorare a celor lipsiţi, mai mult din punct de vedere duhovnicesc, dar nu arareori şi tru­pesc, căci adeseori pe calea aceasta se poate ajunge tot la suflet, care poate fi cucerit prin bunăvoinţă; apoi, aziluri pentru săraci, adăposturi pentru drumeţi, aziluri pentru fecioare, legiuiri pentru monahi, scrise şi nescrise; formulare de rugăciuni, bună ordine în biserică şi multe altele, pe care le poate face pentru binele poporului un adevărat om al lui Dumnezeu şi orânduit spre aceasta de Dumnezeu.

Dar a mai rămas un lucru, ba încă cel mai mare şi mai de samă. Era vreme de foamete, ba încă o foamete mai mare decât toate cele de care s’a po­menit vr’odată. Oraşul tânjea şi nici dintr’o parte nu venea ajutor sau vr’un leac pentru această nenorocire. Căci, dacă oraşele de pe coasta mării suportă uşor astfel de lipsuri, pentru că vând produsele lor şi pri­mesc în schimb pe mare cele de care au trebuinţă, noi, cei de pe uscat, nici nu putem trage folos de pe urma prisosului, nici nu ne putem aprovisiona uşor în timp de lipsă, lipsindu-ne mijlocul de a exporta prisosul şi a importa cele ce ne lipsesc.

Răul cel mare, însă, în astfel de vremuri, este cru­zimea şi lăcomia celor avuţi. Pândesc timpul, specu­lează lipsa şi trag folos de pe urma nenorocirilor; ei nici nu vor că audă măcar că „cel ce are milă de să­raci împrumută pe Dumnezeu” 1), nici că „cel ce as­cunde grâul este blestemat de popor” 2) şi nici de alte făgăduinţi făcute de Dumnezeu celor milostivi sau de ameninţările la adresa celor lipsiţi de omenie. Sunt lacomi peste măsură, făcându-şi însă o socoteală greşită; aşa cum îşi împetresc ei inimile faţă de cei lipsiţi, tot aşa-şi va împetri inima şi Dumnezeu faţă de dânşii. Par’că nu şi-ar da samă că mai mare ne­voe au ei de milostivirea lui Dumnezeu, decât seme­nii de ajutorul lor. Aşa procedează de obicei negus­torii de grâu, şi cei mari şi cei mici, care nu se sfiesc nici măcar de rude şi nici nu sunt recunoscători faţă de Dumnezeu, din mila căruia au grâu, în vreme ce alţii duc lipsă.

1) Prov. XIX, 17.

2) Prov. XI, 36.

35. Fireşte, Vasile nu putea face ca prin rugăciu­nile sale şă ploae pâne din cer, nu putea hrăni în pustie poporul fugar, nu putea face să isvorască, fără să se mai sfârşească, din vadră, hrana de care popo­rul avea nevoe, nici – lucru şi mai minunat – să hrănească el, ca răsplată, pe cel ce l-a găsduit; în fine nu putea sătura cu cinci pâni mii de oameni şi încă din rămăşiţi să îndestuleze multe alte mese. Aceste lucruri nu le putea face decât Moise, Ilie şi Dumnezeu Însuşi, de la care şi ceilalţi căpătaseră această putere. Probabil că ele se potriveau pentru timpurile şi împrejurările de atunci, întrucât minunile se fac pentru cei necredincioşi, nu pentru cei cre­dincioşi. În schimb el a cugetat şi a pus în practică, cu aceiaş credinţă, cele ce sunt potrivite pentru vre­murile de acum şi urmăresc aceiaşi ţintă. Prin cu­vântările sale a deschis hambarele celor avuţi şi prin îndemnurile sale a realizat spusele Scripturii: „a îm­părţit pâne celor flămânzi” 1), a săturat cu pâne pe săraci, i-a hrănit în timp de foamete şi sufletele „celor flămânzi s’au umplut de bunătăţi” 2). Dar cum? Căci acest lucru nu-i de puţină importanţă. A adunat la un loc pe cei bântuiţi de foamete, căci erau unii care deabia-şi trăgeau sufletul, bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni, pe nenorociţii de orice vârstă; a strâns tot felul de alimente, care pot ajuta la potolirea foamei, oale pline de legume şi de alte verdeţuri, care pe la noi alcătuesc hrana celor săraci. Apoi a imitat sluji­rea lui Hristos, care încins cu’n şorţ nu s’a sfiit să spele picioarele ucenicilor săi; tot aşa şi Vasile, de-a valma cu servitorii, care-i erau colaboratori, îngrijea de trupurile celor care aveau nevoe de ajutor, dar totodată şi de sufletul lor, dându-le odată cu hrana şi cinstea cuvenită, ajutându-i, cu alte cuvinte din două părţi.

1) Isaia 58, 7.

2) Luca I, 53.

36. Iată cum s’a purtat acest nou împărţitor de grâu, acest nou Iosif din zilele noastre. Ba încă l-a şi în­trecut. Căci Iosif a speculat foametea, a cumpărat grânele din tot Egiptul şi din iubirea sa de oameni a folosit timpul de belşug pentru a veni în ajutorul timpului de secetă, fiind îndemnat la aceasta de vi­surile altora.

Pe când Vasile era bun din fire, un împărţitor de grâu total desinteresat, neurmărind decât un lucru, ca prin milostenia făcută de el să dobândească şi pentru sine milă de la Dumnezeu şi prin această îm­părţire de hrană de aici să se facă părtaş al bunuri­lor viitoare. La aceasta se mai adaugă şi hrana cu­vântului, o binefacere şi o dărnicie desăvârşită, de obârşie cerească. Pentru că cuvântul este hrana înge­rilor, cu care se nutresc şi se adapă sufletele înse­tate de Dumnezeu şi care umblă nu după hrana cea nestatornică şi trecătoare, ci după cea care rămâne în veci. Astfel de hrană distribuia şi el şi încă din belşug, deşi era cel mai sărac şi mai lipsit, din câţi cunoaştem noi, dar nu ca să potolească foamea de pâne sau setea de apă, ci foamea cuvântului, cu hrană care cu adevărat este dătătoare de viaţă şi hrănitoare, contribuind la creşterea duhovnicească a celui bine nutrit cu dânsa.

37. Pe când se petreceau acestea şi altele de acestea – şi de ce le-am mai înşira pe toate? – îndată după încetarea din viaţă a celui ce-şi trăgea nu­mele de la cuvântul evlavie (Eusebius, arhiepiscopul Cesareei din Capadocia), care şi-a dat sufletul în bra­ţele lui Vasile, acesta a fost înălţat pe tronul episco­pal. De altfel, nu fără trudă, nu fără invidia şi oposiţia episcopilor provinciei şi a plevei oraşului, care se asociase cu ei. Trebuia însă să biruiască Duhul Sfânt şi chiar a şi biruit cu multă prisosinţă, căci a’ndemnat să vină la ungerea lui bărbaţi plini de evla­vie şi de râvnă sfântă din regiunile învecinate, prin­tre care şi pe noul Abraam şi patriarh al nostru – înţeleg pe tatăl meu – cu care s’a petrecut ceva mi­nunat. Era reţinut acasă nu numai de povara ani­lor, ci şi slăbit de boală şi aproape de a-şi da ultima suflare şi cu toate acestea, întărit de Duhul Sfânt, s’a încumetat să pornească la drum, ca să-l ajute cu vo­tul său. Ca să povestim mai pe scurt, a fost pus în trăsură, ca şi cum ar fi fost pus pe dric şi la’ntoarcere a venit întinerit, voinic, cu privirea în sus, în­viorat de hirotonia şi ungerea lui Vasile, ca şi cum el, nu Vasile, ar fi primit harul. Adaoge-se şi acesta la vechile exemple, din care se vede că munca dă sănătate, râvna învie morţii şi bătrâneţa se’nviorează, când este împinsă de Duhul Sfânt.

38. Astfel, ridicat pe tronul de întăi stătător, cum se şi cuvenea pentru un om de talia lui, bine înzes­trat şi bucurându-se de aşa mare reputaţie, n’a dat de loc de ruşine înţelepciunea sa şi nici speranţele pe care alţii şi le pusese în el. Dimpotrivă, pe cât mai înainte întrecea pe înaintaşii săi, pe atât, după hirotonie, se întrecea pe sine însuşi, având prilej să puie şi în practică ideile sale nobile şi frumoase. De altfel, după socotinţa lui, oamenii de rând pot fi so­cotiţi virtuoşi, dacă nu-s chiar răi sau dacă sunt cât de cât buni. Când însă este vorba de conducător şi de episcop, mai ales când ocupă această din urmă treaptă, este un mare rău, dacă bunătatea lui nu spo­reşte mereu şi nu iese în evidenţă şi dacă nu prac­tică virtutea în proporţie cu rangul şi tronul ce ocupă. Căci vine foarte rău ca atunci când eşti aşezat pe culmea înălţimii să fii doar un om mediocru. Ceva mai mult, pentru a explica şi mai lămurit acest lucru, eu socotesc că şi cu Vasile, ca şi cu orice om înţe­lept, s’a petrecut acelaş lucru ca şi cu Mântuitorul, câtă vreme a fost om şi a trăit printre noi. Citim doar în Sfânta Scriptură că „odată cu vârsta el spo­rea şi’n înţelepciune şi’n har” 1). Nu că doar Mân­tuitorul ar fi sporit în acestea – căci cum poate să mai sporească cel desăvârşit? – ci ele se desvăluiau şi eşiau la iveală încetul cu încetul. Tot aşa şi virtu­tea lui Vasile nu creştea, ci cel mult se manifesta mai vădit, întrucât, odată cu puterea şi rangul său mai mare, dobândise şi un câmp mai larg pentru practi­carea ei.

1) Luca II, 52.

39. Mai întăi a făcut cunoscut tuturor că el n’a dobândit treapta de episcop prin favoarea oamenilor, ci prin harul lui Dumnezeu; aceasta, de altfel, se vă­deşte şi dintr’o împrejurare care mă priveşte şi pe mine. Căci, în împrejurările de atunci, ce bine se po­triveau ideile sale cu ale mele! Toată lumea credea, că faţă cu cele întâmplate, eu voi alerga la el şi mă voi bucura straşnic – cum ar fi făcut oricare altul – că-i voi fi tovarăş, ba chiar că voi împărţi puterea cu dânsul, aceasta, fireşte, în baza prieteniei noastre. Eu însă, fiindcă fug de sarcini-în toate împrejură­rile şi mai mult ca oricine – şi mai ales când era prilej de pismă şi când în jurul lui erau numai ne­cazuri şi tulburări, am rămas acasă, înfrânând cu forţa dorinţa de a mă duce la el; m’a mustrat, ce-i drept, dar a recunoscut că aveam dreptate. Mai târ­ziu, când m’am dus la el şi din aceleaşi motive am refusat onoarea catedrei şi rangul întăi între preoţi, nu numai că nu mi-a imputat, ci m’a aprobat – şi a făcut bine – întrucât el prefera să fie taxat de mân­dru de cătră cei care nu-i pricepeau planurile, decât să facă ceva împotriva raţiunii şi a voinţii sale. Ne­greşit, cum ar fi putut da o dovadă mai bună că are un suflet mai presus de orice linguşire şi uşurătate şi că nu ia în consideraţie decât legea binelui, decât procedând aşa faţă de mine, care eram recunoscut ca cel mai bun prieten al său!

40. După aceea îmblânzeşte pe cei care-i făceau oposiţie şi-i atrage, făcând us de doctrina mărinimiei, fără să-i linguşască sau prin servilism, ci cu multă gravitate şi cuviincios, ţinând samă nu numai de present, ci şi de supunerea lor în viitor. Ştiind bine că blândeţa temperează şi moae sufletele, pe când as­primea le sălbătăceşte şi le semeţeşte, el s’a folosit de amândouă, temperând semeţia cu blândeţa şi slă­biciunea cu asprimea. Pentru îndreptarea sufletelor recurgea mai puţin la cuvânt şi mult mai mult la faptă; nu supunea pe oameni cu diferite meşteşugiri, ci luându-i cu binişorul, fără a se folosi de forţă, ci convingându-i cu blândeţă că nu-i lipsea nici forţa. Dar şi mai important este că toată lumea era biruită de inteligenţa lui, ştia că stăruinţa lui este neîntre­cută şi era convinsă că nu-i rămâne altă portiţă de scăpare, decât să cadă de acord cu dânsul; că nu există alt pericol, decât a se răsleţi de el, pentru că-şi dădeau sama că despărţindu-se de el este tot una cu înstrăinarea de Dumnezeu. În chipul acesta adver­sarii lui au cedat de bună voe, s’au supus şi s’au plecat întocmai ca la glasul tunetului; fiecare căuta să se’mpace cu el mai curând, arătându-se binevoi­tori în măsura în care mai înainte îl urau şi silin­du-se a progresa în virtute, singurul mijloc mai sigur de a-l mulţămi. Doar cei din cale-afară de răi erau neglijaţi şi daţi la o parte, ca să se sbuciume şi să se nimicească singuri, cum se consumă rugina distrugând ferul.

41. După ce şi-a aranjat acasă treburile, după plac, aşa cum nu se aştepta niciunul din vrăjmaşii săi, care nu-l cunoşteau bine, şi-a pus în minte un plan mare şi sublim. Pe când toţi oamenii văd numai ceea ce le stă sub picioare şi se trudesc să-şi asigure doar in­teresele lor personale – dacă poate fi vorba de o si­guranţă – dar nu se uită deloc mai departe şi cu atât mai mult nu-s în stare să realiseze un plan mare şi îndrăzneţ, Vasile, cel moderat în toate, aici nu mai păstrează măsura. Îşi înalţă capul sus, aruncă împre­jur ochii sufletului şi cuprinde cu ei toată lumea în care a străbătut cuvântul lui Dumnezeu. Văzând ma­rea moştenire a lui Dumnezeu, câştigată cu preţul cu­vintelor, legilor şi suferinţilor Lui; văzând pe „popo­rul cel sfânt, preoţie împărătească” 1) stăpânit de pa­timi, înrăutăţit şi despărţit în mii de secte şi rătăciri; văzând apoi via cea adusă şi transplantată din Egipt, care din ignoranţa şi întunecimea lipsei de pietate ajunsese la o frumuseţe şi strălucire nespusă, gata să acopere tot pământul şi să se înalţe pe vârfurile mun­ţilor şi a cedrilor, iar acum ajunsese devastată de mistreţul cel rău şi sălbatec, adecă de diavolul, nu s’a mulţămit să plângă singur de această nenorocire, să ridice doar mânile spre Dumnezeu, cerând isbăvire de acest rău apăsător, iar el să doarmă, ci a socotit că trebue să ajute şi să contribue şi el cu ceva.

1) I Petru II, 9.

42. Ce este mai dureros decât o astfel de calami­tate şi ce altă datorie are cel cu privirile aţintite la cele de sus, decât să se trudească mult de tot pen­tru interesul obştesc?

Dacă o singură persoană progresează sau regresează, aceasta nu însamnă mare lucru pentru obşte, dar când se’ntâmplă aşa ceva cu obştea, cu necesitate această situaţie se restrânge şi asupra fiecărui indi­vid. De aceea Vasile, văzând şi ştiind acestea şi în­trucât o inimă simţitoare este la fel cu „molia oase­lor”1), cum se exprimă Solomon şi înţelepciunea, şi pe câtă vreme nepăsarea duce la bucurie iar compă­timirea la durere, iar meditaţiile prelungite duc la pu­trezirea inimii, de aceea el se tânguia, se jelea, era mereu cu inima rănită şi suferea întocmai ca Iona şi David, îşi chinuia sufletul, nu mai dădea somn ochi­lor nici odihnă pleoapelor sale, încât şi carnea care-i mai rămăsese pe oase se topea de griji, ca doar ar găsi putinţa isbăvirii de rău; cerea ajutor şi de la Dumnezeu şi de la oameni, ca doar s’ar stinge odată incendiul obştesc şi s’ar împrăştia negura ce se lă­sase asupra noastră.

43. De aceea şi-a croit un plan şi încă foarte sa­lutar. Reculegându-se pe cât era cu putinţă, umplându-se de Duhul Sfânt, punând apoi la contribuţie şi toată raţiunea omenească şi cercetând şi toate adâncu­rile Sfintei Scripturi, a scris tratate pline de pietate şi altele de combatere şi luptă, prin care a frânt îndrăsneala cea mare a ereticilor. Pe cei care-i cădeau la’ndămână îi punea pe fugă cu arma cuvântului, care loveşte aproape, iar pe cei mai de departe îi combătea aruncând asupra lor săgeţi muete în cerneală, care nu erau cu nimic mai prejos de literile săpate în marmură. Apoi a lucrat nu numai ca să dea unui singur popor mic, al Iudeilor, legiuiri asupra mâncărilor şi băuturilor, a jertfelor trecătoare şi asupra curăţirilor trupeşti, ci a fixat legi pentru toţi oamenii şi pentru toată suprafaţa pământului, cu pri­vire la cuvântul adevărului, prin care se poate do­bândi mântuirea. Al doilea, întrucât fapta fără cuvânt şi cuvântul neurmat de faptă este ceva nedesăvârşit, a adăugat cuvântului şi ajutorul faptei, visitând pe unii, altora trimeţindu-le soli, pe alţii chemându-i la el, îndemnând, mustrând 1), rugând, ameninţind, ocărând, luptându-se pentru popoare, oraşe sau chiar persoane isolate, născocind diferite căi spre mântuire, tămăduind pretutindeni; era un nou Bezaleel, arhi­tectul cortului mărturiei, întrebuinţând tot felul de materiale şi meşteşugiri pentru atingerea scopului, şi aranjând totul în vederea frumuseţii şi armoniei operii sale.

44. Dar ce să mai înşiram toate? A venit la noi iarăş împăratul cel care se răsboia împotriva lui Hris­tos, siluitorul credinţii, de data aceasta şi mai pornit spre nelegiuire şi mai înverşunat, ca şi cum ar fi avut de luptat cu’n adversar mai puternic, făcând întocmai ca duhul cel rău şi necurat, care alungat din corpul omului, după ce rătăceşte câtva timp, se’ntoarce îna­poi în el, ca să se sălăşluiască întovărăşit de mai multe alte duhuri rele, cum citim în sfânta Evanghe­lie 2). Pe acest duh necurat l-a imitat şi Valens, întăi, ca doar s’ar răsbuna de biruinţa suferită mai înainte şi’n al doilea rând, ca să mai adaoge ceva vechilor atacuri.

1) II Tim. IV, 2.

2) Luca XI, 24.

I se părea doar lucru nedemn şi urât ca el, cel ce domnea peste atâtea popoare, după ce dobân­dise mare glorie, după ce isbutise a supune cu forţa la erezie pe toţi cei dimprejur şi pusese mâna pe tot ce’ntâlnea în cale, la urmă să se lase biruit de un singur om şi de o singură cetate, încât să se facă de râs, nu numai în faţa patronilor ereziei, de care se lăsa condus, dar chiar şi’n faţa tuturor muritorilor.

45. Se povesteşte despre un rege al Perşilor că atunci când pornise cu răsboi împotriva Greciei, târând cu dânsul o armată alcătuită din oameni de toate neamurile şi ferbea de mânie şi semeţie, nu se mulţămea numai cu ameninţări exagerate; ci, pentru ca să înspăimânte şi mai tare pe Greci, se arăta straşnic şi printr’o purtare neobişnuită cu elementele naturii. A lăsat dar să se răspândească vestea că acest nou stăpân al mării şi al uscatului, face ca armata să plutească pe uscat şi să umble în picioare pe luciul mării, că ia cu forţa insulele, că biciueşte valurile şi alte multe prăpăstii, care erau dovadă de nebunia ar­matei şi a comandantului ei şi care, ce-i drept, puteau să înspăimânte pe nişte fricoşi, dar erau ridicole pen­tru nişte oameni viteji şi tari de înger. Valens însă, în lupta împotriva noastră, n’avea nevoe de astfel de mijloace de intimidare şi cu toate acestea se spunea şi eşise vestea că el face lucruri şi mai îngrozitoare, „îndreptase împotriva cerului gura sa, grăia hule asupra celui înalt şi limba lui a străbătut pământul”1). Foarte bine a caracterisat dumnezeescul David, cu mult înainte de noi, pe cel ce voia să scoboare cerul pe pământ şi număra în rândul creaturilor fiinţa cea mai presus de lume2), pe care creatura nici n’o poate pricepe, cu toate că, din dragoste, s’a făcut întrucâtva asemenea nouă, pentru că să ne înalţe până la sine, pe noi, cel ce zăceam la pământ.

46. Pe cât de faimoase au fost isprăvile din prima lui tinereţă, pe atât mai celebre au ajuns atacurile lui de mai târziu împotriva noastră. Ce’nţelegem prin cele dintăi? Exiluri, surghiuniri, confiscări şi tot felul de curse, făţişe sau ascunse. Momeala, unde se putea; siluirea, unde nu mergea cu convingerea. Unii, cei ce urmau învăţătura cea adevărată (ortodoxii) erau isgoniţi din bisericile lor. Alţii, dimpotrivă, erau intro­duşi în biserici, anume cei ce se ţineau de învăţătura cea perzătoare de suflet a împăratului, cei care ce­reau ortodoxilor declaraţii de apostasie şi care ştiau lucruri şi mai rele. Preoţii erau arşi cu tot cu cora­bie în mijlocul mării. Generalii lipsiţi de pietate nu se interesau să’nvingă pe Perşi, să supună pe Sciţi sau să pună pe fugă alte seminţii barbare, ci duceau răsboi împotriva bisericii, jucau prin altare, ameste­cau sângele oamenilor şi al victimilor cu jertfa cea fără de sânge, violau pe fecioare. Şi cu ce scop? Ca doar ar isgoni pe patriarhul Iacob şi ar pune în locul lui pe Esav, cel urât încă dinainte de a fi născut2). Aceasta-i descrierea primelor lui crime; numai po­menirea lor stoarce şi acum lacrimi multora.

47. După toate aceste isprăvi s’a năpustit să pună stăpânire şi asupra bisericii noastre, maica cea neclătitâ şi statornică a bisericilor, căutând să stângă singura scântee a adevărului, care mai rămăsese vie.

1) Valens era arian, deci susţinea învăţătura că Fiul lui Dum­nezeu nu-i deofiinţă cu Tatăl, ci o creatură.

2) Vezi Romani IX, 13.

Dar abia atunci şi-a dat sama că şi-a greşit planul, întocmai cum săgeata aruncată asupra unui corp tare, este respinsă şi cade jos ruptă, tot aşa s’a brodit ca el să dea acum peste episcopul puternic al acestei bi­serici, peste o stâncă tare, de care s’a sdrobit. Întru­cât s’au spus şi s’au povestit multe altele, de cei care au suferit atunci, face să mai ascultăm, căci nu este om care să nu povestească aceasta. Se minunează toţi cei care cunosc prigonirile de atunci, atacurile, făgăduinţile, ameninţările; pe judecătorii trimişi de el ca să’ncerce să momească pe ortodoxi; pe militari, pe eunuci, bărbaţi între femei şi femei între bărbaţi, care n’au altă bărbăţie decât cea a nelegiurii, care neputând păcătui trupeşte, făceau singurul lucru ce puteau, păcătuiau cu limba; pe Nabuzardan, şeful bucătarilor, care ameninţa cu cuţitele lui de bucătărie şi cu focul, cu care era familiarisat 1). Dar ceea ce ce admir eu mai mult la Vasile şi chiar de-aş vrea, nu pot trece cu vederea voi expune, cât mai pe scurt, în cele ce urmează.

1) A fost trimis de Nabucodonosor să incendieze Ierusalimul. Aici se’nţelege un oarecare Demonstene, om de încredere a lui Valens.

48. Cine nu ştie pe guvernatorul de atunci (Modest), care se purta cu noi cu cea mai mare asprime? Fu­sese doar botezat de Arieni, sau mai degrabă fusese scufundat în pieire. Acesta îndeplinea cu vârf şi’ndesat poruncile împăratului, ca să-i facă plăcere şi prin aceasta să-şi consolideze şi să-şi asigure puterea pen­tru totdeauna. înaintea acestui guvernator, care tuna împotriva bisericii, care avea înfăţişare şi ameninţa cu dinţii, ca un leu, de care gloata nici nu se putea apropia, a fost adus şi nobilul Vasile. Dar s’a’nfăţişat nu ca şi cum ar fi fost chemat la judecată, ci ca la un ospăţ. Cum voi putea descrie oare cum se cuvine atât furia prefectului, cât şi purtarea demnă a lui Vasile în faţa lui!

– Cum se face asta, tu, cutare – chemându-l pe nume, căci nu voia să-i facă cinstea de a-l numi episcop – că îndrăsneşti să te’mpotriveşti unei puteri aşa de mari (a împăratului) şi singur, între toţi (epis­copii) te îndărătniceşti aşa?

– Ce anume şi de care îndărătnicie-i vorba, zise Vasile, căci eu nu pot să te’nţeleg?

– Că nu dai cinstea cuvenită împăratului, zise, în timp ce toţi ceialalţi s’au plecat şi s’au supus.

– Aceasta n’o îngădue împăratul meu (Dumnezeu); căci, fiind şi eu făptură a lui Dumnezeu, nu pot numi Dumnezeu şi nu pot admite închinare la o făptură.

– Atunci, dar, ce părere ai tu despre noi (Arienii)?

– Niciuna, când ne porunciţi aşa ceva.

– Cum? Pentru tine nu-i o onoare să fii în rând cu noi şi să ne ai de tovarăşi?

– Voi sunteţi demnitari şi încă iluştri, nu tăgăduesc – răspunse Vasile – dar nu sunteţi vrednici de o cinste mai mare decât ceea ce se cuvine lui Dum­nezeu. A fi tovarăş cu voi, ce-i drept, este mare lucru, cum să nu fie? Doar sunteţi şi voi făpturi ale lui Dumnezeu şi nu vă pot considera altfel, decât pe cei ce-mi sunt încredinţaţi spre conducere. Pentru că nu persoana, ci credinţa caracterisază pe creştin.

49. Atunci prefectul, înfuriat de cele spuse, ferbând şi mai tare la mânie, s’a sculat de pe tron şi a’nceput a-i adresa cuvinte şi mai aspre.

– Cum? Nu te temi tu de atâta putere?

– De ce să mă tem? Ce-aş putea să păţesc?

– La ce te expui? La una din multele pedepse ce-mi stau la’ndămână.

– Şi care sunt acestea, zise Vasile, n’ai putea să mi le spui?

– Confiscarea averilor, surghiunul, tortura şi chiar moartea.

– Dacă poate ai altceva, atunci ameninţă-mă, zise Vasile; cât despre cele pe care mi le-ai pomenit, ele nu mă pot atinge de loc.

– Cum se poate asta? întrebă prefectul.

– Apoi de confiscarea averii n’are a se teme cel ce nu posedă nimic; afară de cazul când ai în vedere aceste cârpe de lână şi câteva cărţi, singura mea avere. De exil nu-mi pasă întrucât nu-s legat de o anumită localitate; nu-i doar al meu nici pământul pe care locuesc acum, ci al meu este tot pământul unde aş fi aruncat, Sau, mai bine zis, al lui Dumnezeu este tot pământul, pe care eu nu sunt decât un că­lător în trecere. Apoi, la ce chinuri pot fi supus eu, care aproape că n’am trup, afară de cazul când te gândeşti să mă dobori dintr’o singură lovitură; atâta-ţi stă în putere. Cât despre moarte, ea este pen­tru mine o binefacere, căci m’ar duce mai curând la Dumnezeu, prin care trăesc şi căruia-i slujesc, pentru care sunt aproape mort şi de care de mult doresc să m’apropii.

50. Prefectul, încremenit de mirare, a zis: Până acum, mie – şi aici şi-a spus numele – încă nu mi-a vorbit nimeni aşa şi cu atâta îndrăsneală. Iar Vasile a răspuns: Probabil pentru că n’ai dat încă peste un episcop. Acela, desigur, ţi-ar fi vorbit tot aşa, în îm­prejurări asămănătoare. De altfel, Prefecte, noi sun­tem blânzi şi mult mai umiliţi decât alţi oameni, după cum ne şi porunceşte legea noastră, încât nu ne’ncreţim măcar sprîncenile, nici chiar în faţa unui om de rând, necum în faţa unui mare demnitar, ca tine. Dar atunci când este atacat sau defăimat Dumnezeu, atunci dispreţuim totul, nu ne gândim decât la jignirea adusă lui şi chiar focul, chiar sabia, chiar fiarele sălbatice şi chiar unghiile de fer, cu care ni se sfâşie trupul, mai degrabă ne fac plăcere, decât să ne îngrozască. Încât, ocărăşte-ne, ameninţă-ne, fă în sfârşit tot ce-ţi place, folosindu-te de puterea cu care eşti înzestrat – poate să ajungă aceasta chiar până la urechile împăratului – fii sigur, însă, că nu ne vei putea birui nici n’ai să ne poţi convinge să adoptăm rătăcirea, chiar de ne-ai ameninţa şi cu alte pedepse mai grele.

51. După ce a grăit aşa şi a primit acest răspuns, prefectul, văzând firea atât de neînfricoşată şi nebi­ruită a acestui bărbat, i-a dat drumul, concediindu-l nu cu ameninţări, ci cu oarecare respect şi sfială. Apoi s’a dus repede la împărat şi i-a spus : Împărate, suntem biruiţi de acest conducător al bisericii. El este mai presus de ameninţări, nu poate fi înduplecat prin vorbe şi prea statornic pentru a fi sedus cu momeli. Putem încerca cu altcineva, dintre oamenii de rând; cât despre acesta, ori trebue să întrebuinţăm făţiş forţa, ori să renunţăm a-l câştiga prin ameninţări. De aceea împăratul a cedat şi fiind biruit de laudele aduse lui Vasile – pentru că chiar vrăjmaşul admiră în cele din urmă virtutea – a poruncit să nu mai fie întrebuinţată faţă de el violenţa, pentiuc ă se va’n-tâmpla ca şi cu ferul, care chiar dacă-i muet în foc, tot fer rămâne; ci a schimbat ameninţarea în admi­raţie şi cu toate că n’a mai mers până acolo, încât să primească şi credinţa ortodoxă a lui Vasile, fiindu-i ruşine de această convertire, căută totuşi motive de scuză, ceea ce-i face mare cinste. Cuvântarea noastră va arăta şi aceasta.

52. Aşadar, mergând cândva împăratul la biserică, dimpreună cu toată suita lui – şi aceasta la sărbă­toarea Epifaniei, când în biserică era mare aglomera­ţie – s’a aşezat în rândul mirenilor şi astfel s’a să­vârşit împăcarea. Şi alt lucru nu trebue trecut cu vederea. După ce împăratul a intrat înlăuntru şi cânta­rea psalmilor i-a lovit auzul întocmai ca un glas de tunet, după ce a văzut acea mare de capete şi ordi­nea desăvârşită din biserică şi din altar, încât se pă­rea mai degrabă ceva îngeresc decât omenesc; după ce a văzut şi pe Vasile, cu trupul nemişcat, cu pri­virea şi cu sufletul liniştit, ca şi cum prin venirea împăratului nu s’a’ntâmplat nimic neobişnuit, ci stând drept, cum spune Sfânta Scriptură despre Samuel, ca o columnă, înaintea lui Dumnezeu şi a altarului, pe când toţi cei din jurul lui stăteau cu frică şi cu sfi­ală; după ce a văzut acestea – ceea ce nu mai văzuse niciodată – împăratul s’a simţit cuprins de un fel de sfială sau de frică, mintea a’nceput a-i fi învăluită ca de un fel de ceaţă şi a i se învârti pământul înain­tea ochilor. Dar mulţimea n’a băgat de seamă. Iar când a trebuit să aducă la sfânta masă darurile, pe care anume le pregătise, şi nu putea, după obicei, să le trimită prin altcineva, întrucât nu era sigur dacă vor fi primite, atunci deodată i s’a trădat suferinţa, pentru că şovăia şi dacă unul dintre slujitorii altarului n’ar fi întins mâna să-l sprijine, s’ar fi putut întâmpla să cadă, ceea ce ar fi fost o mare nenorocire.

53. Şi ce frumos a vorbit Vasile împăratului şi cu câtă înţelepciune! – când acesta, altădată, nu ştiu cum se face, a venit iar la biserica noastră şi a păşit dincolo de catapiteasmă, pentru o întrevedere şi o convorbire, pe care de multă vreme o dorea. Nu putem spune altceva de cât că glasul lui era întocmai ca glasul lui Dumnezeu, pe care şi cei din jurul îm­păratului şi noi, care intrasem odată cu el, l-am auzit. Aceasta este, de altfel, originea bunei voinţi de mai târziu a împăratului faţă de noi şi cauza potolirii pri­goanei. Această întrevedere, întocmai ca un torent a spălat cea mai mare parte a defăimărilor ce ni se aduceau.

54. Acum iată şi altceva, nu de mai mică impor­tanţă, decât cele povestite. Ereticii erau biruitori (în lupta dusă împotriva ortodoxilor) şi lucrurile au ajuns până acolo, încât Vasile să fie exilat. Se făcuseră deja toate pregătirile necesare. Sosise noapte, căruţa era gata; vrăjmaşii lui Vasile aplaudau, pe când credincioşii boceau; noi eram in jurul celui gata de plecare; toate formalităţile pentru această ticăloşie erau înde­plinite. Şi atunci? Atunci Dumnezeu a zădărnicit pla­nul ereticilor; El, care altădată a lovit pe întâii năs­cuţi ai Egiptenilor, care apăsau pe Israel (Exod XII, 29), a lovit şi acum cu boală pe fiul împăratului şi încă pe neaşteptate. Odată cu decretul de exil i s’a adus împăratului şi vestea acestei boale şi atunci mâna lui a fost împedecată să semneze decretul, sfântul a scăpat de primejdie, bărbatul pios a fost graţiat datorită frigurilor fiului, care au muiat aspri­mea tiranului. Poate fi ceva mai drept şi mai minun! În vremea aceasta fiul împăratului suferea, cu trupul chinuit de boală şi împreună cu el suferea şi tatăl său. Ce să facă tatăl? Căuta pretutindeni leacul boalei şi pe cei mai buni medici; făcea nenumărate rugăciuni şi se prosterna cu faţa la pământ; pentru că suferinţa umileşte până şi pe împăraţi şi aceasta nu-i deloc de mirare, căci, după cum ne spune Scriptura, şi David, în alte vremuri, a suferit la fel, din cauza boalei fiului său. (II Regi, XII, 16).

Negăsind niciun leac pentru boală, împăratul a făcut apel la credinţa lui Vasile, dar deoarece se ruşina, din cauza nedreptăţii ce-i făcuse de curând şi nu’ndrăsnea să-l cheme chiar el, a’nsărcinat cu acest lucru pe alţii, dintre prietenii cei mai iubiţi ai lui. Atunci Vasile s’a înfăţişat fără întârziere şi fără nici o obiecţiune şi îndată după venirea lui boala s’a rnai uşurat şi tatăl a’nceput să aibă nădejdi mai bune. Şi desi­gur, dacă nu s’ar fi adăugat oarecum sare în apă – chemând odată cu Vasile şi pe eretici, în care credea mai mult – copilul s’ar fi vindecat imediat şi ar fi fost dat sănătos în braţele tatălui său, Aşa credeau cei ce-au fost de faţă.

55. Se spune că, nu mult timp după aceasta, ace­laş lucru s’a’ntâmplat şi cu însuşi prefectul. Căci, fiind lovit de-o boală, şi acesta s’a plecat sub manile acestui bărbat sfânt. Negreşit, pentru oameni cu inima curată, o boală este prilej de înţelepţire şi adeseori suferinţa ne foloseşte mai mult chiar de cât sănăta­tea. Prefectul însă suferea, plângea, se sbătea; de aceea a trimes după Vasile şi-l conjura, strigând: iată, acum ai căpătat satisfacţie; isbăveşte-mă de această boală! Acest lucru s’a şi întâmplat, după cum a recunoscut-o chiar prefectul şi a spus-o la mulţi care nu ştiau, căci după această întâmplare nu mai înceta de a lăuda pe Vasile şi a-i admira virtuţile. Iată în ce chip s’au petrecut lucrurile şi la ce resultat bun au dus.

Dar oare cu alţii s’a purtat altfel? A luptat el, oare, pentru lucruri mici sau cu mijloace josnice, dând dovadă de mai puţină nobleţă, în cât să fim nevoiţi a păstra tăcerea, pentru că purtarea lui n’ar fi fost vrednică de lăudat? Nicidecum.

Numai că, cel ce înteţia altădată pe nelegiuitul Adad împotriva lui Israel 1), tot acela a aţăţat şi îm­potriva lui Vasile pe prefectul provinciei Pontice, care, sub pretext că era supărat din causa unei mueri, în realitate lupta în favoarea nelegiuirii şi se ridicare îm­potriva pietăţii (ortodoxiei). Trec sub tăcere toate ce­lelalte ocări ale prefectului, adresate lui Vasile, sau, ca să vorbim mai drept, adresate însuşi lui Dumne­zeu, căruia de fapt prefectul îi şi declarase răsboi. În cele ce urmează voi povesti însă cum ocărâtorul s’a acoperit de ruşine, pe când prigonitul-Vasile – a eşit înălţat şi din această încercare; doar se ştie că mare şi înalt lucru este filosofia, iar cel ce-i stăpân pe dânsa ese totdeauna în evidenţă.

1) III Regi XI, 14.

56. Asesorul judecătorului luase cu forţa pe o femee de neam bun, căreia-i murise bărbatul cu puţin timp mai înainte, şi acum, fără consimţimântul ei, voia s’o ia în căsătorie. Atunci femeia, neavând alt chip să scape de această constrângere tiranică, a luat o hotărîre, pe cât de îndrăsneaţă, pe atât de cuminte. S’a refugiat la Sf. Masă şi şi-a luat pe Dumnezeu ca apărător împotriva acestei nedreptăţi. Pentru numele Sfintei Treimi! – pentru că să’ntrebuinţez aici şi o expresie de barou – ce trebuia să facă în această împrejurare, nu marele Vasile, care, de altfel, decre­tase prin legi cu caracter general cum să se proce­deze în astfel de împrejurări, dar chiar oricare din inferiorii lui, dacă era preot? Oare nu s’o primească, s’o adăpostească şi să-i poarte de grijă? Oare nu s’o protejeze în virtutea îndurării lui Dumnezeu şi’n baza legii, care dă dreptul de azil altarelor? Oare nu să facă şi să sufere mai degrabă orice, decât să se arate neomenos faţă de biata femee, încât şi Sfânta Masă să fie hulită şi credinţa, cu care se ruga femeea, să fie nesocotită?

Nu, zicea semeţul judecător, ci toţi trebue să se supună poruncilor mele; în cazuri de acestea creşti­nii trebue să treacă peste propriile lor legi.

Judecătorul deci cerea să i se dea femeea, care se adăpostise în biserică, pe când Vasile o apăra din toate puterile. Atunci judecătorul a înebunit de fu­rie, în cele din urmă trimise pe câţiva subalterni ai săi, care să perchesiţioneze apartamentele sfântului, nu doar că socotea necesară această percheziţie, ci numai ca să facă de ruşine pe Vasile. Ce vi se pare? Casa acelui, care era cu totul lipsit de pofte, pe care îngerii îl încunjurau cu respect, pe care femeile nici n’aveau curajul să-l privească! Dar nu s’a mulţămit cu atât, ci a poruncit chiar ca Vasile să se’nfăţişeze înaintea lui şi să dea socoteală; apoi nu l-a tratat cu blândeţe şi omenie, ci i-a vorbit întocmai cum ar fi vorbit unui condamnat la moarte. Când Vasile s’a’nfăţişat, judecătorul şedea în fotoliul său, arogant şi plin de mânie, pe când Vasile sta înaintea lui ca şi Iisus înaintea lui Pilat, când fusese adus la judecată. Şi cu toate acestea, fulgereleîntârziau, sabia lui Dum­nezeu cea ascuţită şi strălucitoare întârzia; arcul era încordat, dar tot mai aşteptă, poate că tiranul se va pocăi, pentru că aşa-i legea dumnezeiască.

57. Să privim mai departe lupta între prigonitor şi cel prigonit. Judecătorul porunci să-i smulgă lui Va­sile haina de pe umeri; acesta însă zise: dacă vrei, n’am decât să scot şi cămaşa. Juducătorul ameninţă cu bătaia pe cel ce parcă nici n’avea trup; acesta se plecă singur. Judecătorul ameninţă că Vasile va fi supus torturii cu unghii de fer; Vasile răspunse; prin această sfâşiere îmi vei aduce vindecare inimii, care, după cum vezi, mă apasă destul de tare. Iată până unde au ajuns lucrurile.

Dar oraşul, când a aflat de această pacoste şi de această insultă comună – pentru că fiecare se socotea ultragiat în persoana episcopului său – s’a umplut de furie, s’a aprins; şi întocmai cum se agită albinele unui roi când li se dă fum, aşa şi cetăţenii, indiferent de neam sau de vârstă, se îndemnau şi se aţîţau unii pe alţii, mai ales fabricanţii de arme şi ţesătorii, care erau în slujba împăratului; pentrucă aceştia mai ales, din cauza solidarităţii lor, în astfel de împrejurări, sunt mai aprinşi şi mai îndrăsneţi. Toate obiectele se transformau în arme; toţi se înarmau, fie cu instru­mentele meseriei lor, fie cu ce apuca fiecare, la în­tâmplare, în mijlocul acestui tumult. Cu torţi în mâni, cu petre gata de aruncat, cu ciomegile ridicate, toată lumea părea un singur om; nu se auzea decât un singur strigăt; toţi aveau unul şi acelaş gând. Până şi femeile nu rămăseseră desarmate; transformaseră furcile în lănci, încât nu mai sămănau a femei; aşa de tare se aprinseseră de mânie, încât dădeau do­vadă de curaj bărbătesc.

Într’un cuvânt, toată lumea socotea că este ame­ninţată ortodoxia, dacă nu s’ar solidariza cu toţii; ba încă li se părea că acela este cel mai pios, care va pune dintăi mâna pe cel ce avusese aşa de mare îndrăsneală.

Ce credeţi c’a făcut atunci judecătorul cel îndrăsneţ şi obrasnic? A’nceput a se ruga şi a se milogi, ne­norocit şi mai umilit decât toţi, până când a inter­venit Vasile -martirul, fără să i se fi vărsat sângele şi încununatul, fără să fi fost rănit–şi a îndepărtat cu forţa poporul, care abia în faţa lui s’a dat la o parte cu respect, scăpând astfel pe cel care-l batjo­corise, iar acum îl implora. Iată ce face pentru sfinţi Dumnezeu, care face şi întoarce toate spre bine, care se împotriveşte celor mândri, dar celor smeriţi le dă har 1). Căci, ar fi fost oare cu putinţă ca cel ce despi­case marea, oprise în loc fluviul, schimbase mersul stihiilor şi numai prin ridicarea mânilor lui Moise dă­duse biruinţă şi mântuise pe poporul cel fugar, ar fi fost cu putinţă, zic, să nu scape şi pe Vasile din această primejdie?

1) Iacob IV, 6.

58. Dar abia se terminase acest răsboi lumesc şi Vasile scăpase cu bine, datorită ajutorului dumnezeesc şi marei sale credinţi, când se’ncepe alt răsboi cu episcopii şi cu aliaţii lor, răsboi nu numai lipsit de glo­rie, dar care a adus şi foarte mare pagubă păstori­ţilor. Căci, cine ar mai fi putut să convingă pe alţii să fie paşnici, când însuşi păstorii se răsboiau între dânşii? Episcopii, de altfel, nici mai înainte nu se arătaseră prea binevoitori faţă de Vasile şi aceasta din trei motive. Întăi, pentru că nu erau de acord în pri­vinţa credinţii, decât doar de nevoe şi anume con­strânşi de popor; al doilea nu le trecuse deloc su­părarea pentru alegerea lui ca episcop; în fine, ma­rele prestigiu de care se bucura Vasile şi care le era mai greu de suportat, deşi le venea foarte greu s’o şi mărturisască.

S’a mai iscat apoi şi altă ceartă, care a turnat gaz peste foc. Când patria noastră (Capadocia) a fost des­părţită în două provincii, cu două metropole, multe cetăţi, care se ţineau de mitropolia cea veche, au fost date celei noui, de unde s’a şi iscat discordia între mitropoliţi. Unul (Antim) pretindea ca eparhiile sl corespundă circonscripţiunilor politice, resultate din noua împărţire; de aceea socotea că parohiile care cădeau în raza provinciei de curând înfiinţate fac parte de drept din eparhia lui şi depind de dânsul. Celălalt însă (Vasile) se ţinea de vechea tradiţie şi de delimitarea făcută din vechime de Părinţi. Şi de aici şi-au luat naştere multe certuri, pe lângă altele, care se iscase mai înainte. Noul mitropolit provoca adu­nări, iar veniturile (lui Vasile) erau confiscate; cât despre preoţii bisericilor din teritorul în litigiu), ori se lăsam convinşi, ori erau schimbaţi.

Din cauza aceasta treburile bisericii mergeau din ce în ce mai rău, fiindcă era împărţită şi desbinată, mai ales că se găseau şi oameni care simt o deosebită plăcere la orice schimbări şi caută să tragă folos de pe urma nedreptăţii; căci, se ştie, este mult mai uşor a tulbura ordinea de cât a o restabili. Dar ceea ce înfuria mai tare pe Antim, erau veniturile din Taurus, care treceau pe sub ochii lui, dar erau destinate lui Vasile şi veniturile de la Sf. Orest, socotite destul de mari; din cauza lor a ajuns până acolo, încât, cu ajutorul unei cete de bandiţi, a pus mâna şi a oprit caravana de catâri a lui Vasile, care (recea în inte­res particular. Vai, şi cât de slab era motivul. Se vorbea de „fiii duhovniceşti, sufletele lor, învăţătura de credinţă”, dar acestea nu erau decât pretexte, uşor de inventat, în dosul cărora se ascundea lăcomia ba încă şi „ca să nu dea tribut ereticilor”, căci pen­tru Antim, oricine-i făcea vr’o supărare, era socotit eretic.

59. Atunci sfântul lui Dumnezeu şi adevăratul mi­tropolit al Ierusalimului ceresc, nici nu s’a asociat cu cei răi, nici n’a crezut că acest lucru trebue trecut cu vederea, dar nici n’a socotit că soluţia problemei este uşoară. Să vedem acum ce soluţie bună şi mi­nunată, sau mai bine zis, vrednică de sufletul lui mare, a găsit. El a întors lucrurile aşa, ca cearta să se’ntoarcă în folosul bisericii şi a resolvit de minune pro­blema, întărind patria prin sporirea numărului episcopilor. Şi ce-a resultat de aici? Trei foloase mari: o mai bună îngrijire a sufletelor, autonomia bisericească a fiecărui oraş şi în plus şi curmarea răsboiului. La această soluţie mi se pare că am contribuit şi eu, ca un accesoriu, sau, nu ştiu dacă mă exprim bine aşa. Căci, deşi admir toate actele acestui bărbat, mai mult chiar decât se poate exprima prin cuvinte, în împrejurarea aceasta n’am de ce-l lăuda – şi voi povesti aici supărarea mea, cu toate că multora le este cunoscută – pentru că a’ntrebuinţat faţă de mine un procedeu nou şi perfid, a cărui neplăcere timpul încă n’a isbutit s’o şteargă de tot. De aici doar se trage nestatornicia şi tulburarea vieţii mele, şi imposibilita­tea de a mă deda vieţii contemplative sau a fi soco­tit ascet, deşi aceasta din urmă nu prezintă prea mare importanţă. Afară de cazul când am admite ca justificare a procedeului lui, că el cugeta la lucruri mai presus de cele omeneşti şi era deslegat de pă­mânt, chiar mai înainte de a se muta din această viaţă, încât se supunea în totul Duhului Sfânt; sau că, deşi ştia să respecte prietenia, a nesocotit-o numai în împrejurarea de faţă, când trebuia să fie cinstit în primul loc Dumnezeu şi când, lăsând la o parte cele văzute, trebuiau luate în consideraţie numai cele sperate.

60. Acum mă tem că, silindu-mă a scăpa de în­vinuirea de neglijenţă, din partea celor ce doresc să ştie totul, cu de-amănuntul, cu privire la viaţa lui Va­sile, să nu cad în păcatul banalităţii, faţă de cei ce apreciază mai bine moderaţia, pe care nici Vasile n’o nesocotea, întrucât lăuda foarte mult maxima: „per­fecţiunea este măsura în toate” 1) şi s’a ţinut de dânsa toată viaţa, De aceea, ferindu-mă deopotrivă de am­bele extreme, şi de a fi prea laconic, dar şi de a fi prea vorbăreţ, iată cam ce voi spune. Unii au o ca­litate, alţii alta; dintre mai multe virtuţi, fiecare prac­tică în special pe una din ele. Nimeni – cel puţin dintre cei pe care-i cunoaştem-nu le-a practicat pe toate până’n cel mai înalt grad; pentru noi, virtuos este cel ce posedă cât mai multe virtuţi, sau cel ce practică pe una în gradul cel mai înalt.

1) „To pan metron ariston”, macsima lui Cleobul, unul din cei 7 înţelepţi ai lumii.

Vasile însă le-a practicat pe toate, încât natura se poate mândri cu el. Acum să vedem cum.

Este mult apreciată sărăcia, viaţa simplă şi lipsită de confort? Ce avere a posedat el cândva, afară de trupul său şi veşmintele cele de neapărată trebuinţă, cu care să-l acopere? Pentru dânsul bogăţia constă în a nu avea nimic, decât doar crucea, cu care-şi petrecea viaţa şi pe care o socotea mai de preţ decât toate bogăţiile din lume. Nimeni, oricât s’ar sforţa, nu poate să câştige toate bogăţiile; dar când ştii să le dispreţueşti pe toate, însamnă că te arăţi mai presus de toate. Cugetând şi trăind astfel, el n’a avut nevoe de niciun piedestal, n’a avut nevoe de glorie deşartă şi nici să proclame în public: Crates dă li­bertatea lui Crates Tebanul 1). De aici se vede că Vasile nu era preocupat să pară, ci chiar să şi fie în realitate virtuos. Nici n’a locuit în butoi, în mijlocul pieţii2), pentru că, plecând de aici, să petreacă în des­fătări pe la cei ce-l invitau, transformând astfel sără­cia într’un nou mijloc de trai în bogăţie, ci, lipsit de orice ambiţie, Vasile era sărac şi fără nici-o preten­ţie, pentru că, după ce-a aruncat toate avuţiile pe care Ie poseda, plutea foarte uşor pe marea vieţii.

1) Filosoful Crates, din Teba, părăsindu-şi toate avuţiile, s’a suit intr’un loc înalt, strigând în public: Crates dă libertate lui Crates Tebanul, adecă încetează de a mai fi sclavul avuţiilor sale.

2) Ca Diogene.

61. Minunat lucru este cumpătarea şi mulţămirea cu puţin; minunat lucru este a nu te lăsa robit de plăceri, nici a fi dominat de pântece, ca de un stă­pân crud şi tiran. Cine oare a fost mai cumpătat la mâncare, încât se părea că nici n’are trup? Pentru că el lăsa lăcomia şi îmbuibarea pe sama celor ce se asamănă cu dobitoacele necuvântătoare, a căror viaţă este ca un fel de roabă şi care nu caută decât în jos, spre pământ. El nu punea niciun preţ pe acele lucruri, care după ce trec prin gâtlej, ajung toate de aceiaş valoare, ci-şi ţinea viaţa numai cu cele de neapărată trebuinţă, fără să cunoască alt lux, decât a nu se arăta luxos; el n’avea nevoe de multe, ci se uita la crini şi la paseri, a căror frumuseţe este lipsită de artificii şi care au hrana la’ndămână, după cuvân­tul lui Hristos, care a fost sărac cu trupul, pentru ca noi să ne îmbogăţim în dumnezeire. EI n’avea dar decât o singură tunică, o singură manta; patul lui era pe pământ, iar podoabele lui erau vegherea şi chiar privarea de bae; ospăţul lui cel mai plăcut era pâne şi sare, o invenţie nouă, iar băutura lui era trează şi nevătămătoare, cea pe care ne-o pun la’ndămână isvoarele fără nici-o trudă, din care sau cu care se fac medicamente şi leacuri pentru boale, lucru de care ne-am ocupat amândoi. Căci se cădea ca eu, pe care el mă’ntrecea în multe, să fiu egal cu dânsul măcar în privinţa abstinenţii.

62. Mare lucru este fecioria şi celibatul, faptul de a fi socotit în rând cu îngerii sau cu natura simplă; mă sfiesc a zice în rând cu Hristos, care, întrucât a voit a se naşte pentru noi, cei născuţi, s’a născut dintr’o fecioară, valorificând astfel fecioria, ca ceea ce ne înalţă mai presus de lume sau mai degrabă ne transportă dintr’o lume în alta, din viaţa prezentă în cea viitoare.

Cine, mai mult ca Vasile, a preţuit fecioria şi a pus legi trupului, nu numai prin propriul său exemplu, dar şi prin toate orânduelile sale? Cui se datoresc mănăstirile şi acele reguli scrise, prin care recomandă înfrânarea tuturor simţurilor, pune armonie între membre şi îndeamnă la adevărata feciorie, apreciind frumuseţa interioară, care nu se vede, în locul celei exterioare şi veştejind pe cea exterioară, care con­sumă materia flăcării, pe când pe cea ascunsă o arată lui Dumnezeu, care singur este mirele sufletelor curate şi atrage la el sufletele treze, dacă-l vor întâmpina cu candele strălucitoare şi aprovizionate din belşug cu untdelemn? Apoi, întrucât viaţa solitară se ia la’ntrecere şi se luptă cu cea din mijlocul lumii, dar fireşte, niciuna din ele nu posedă numai binele sau numai răul, ci una are mai multă linişte şi pace, care duc la Dumnezeu, dar nu-i cu totul lipsită de semeţie, pe când cealaltă este mai practică şi mai fo­lositoare, dar nu-i scutită de tulburări de tot felul, el a amestecat şi a împăcat de minune amândouă aceste feluri de trai, zidind mănăstirile şi schiturile nu prea departe de cei ce duc viaţa obştească şi trăesc în mijlocul lumii; cu alte cuvinte, nici nu le-a izolat şi separat ca printr’un zid tras la mijloc, ci le-a apro­piat, ca să fie aproape unite, dar le-a şi separat, aşa fel, ca nici contemplaţia să nu fie lipsită de comuni­care cu lumea, nici viaţa practică total izolată de viaţa contemplativă, ci ambele aceste feluri de viaţă să comunice între ele, cum comunică uscatul cu ma­rea, numai că fiecare din ele trebue să tindă spre gloria lui Dumnezeu.

63. Ce să mai adaog? Frumos lucru este bunăta­tea şi mila de săraci, precum şi ajutorarea semenilor în vreme de necazuri. Eşi deci puţin afară din oraş şi priveşte acel nou oraş, monumentul evlaviei, tesaurul comun al tuturor, în care se adună nu numai prisosurile bogăţiilor, dar din îndemnul lui Vasile se depun în el chiar unele din cele de neapărată trebu­inţă, pentru că acolo sunt ferite de molii şi apărate de hoţi, neatinse de pismă şi scutite de stricare prin în­vechire; priveşte locaşul în care boala se sufere cu răbdare, nenorocirile sunt ades binecuvântate, iar mi­lostivirea se găseşte din belşug 1).

1) E vorba de lazaretul pentru leproşi, opera Sf. Vasile.

În comparaţie cu acest edificiu, ce’nsămnătate poate avea pentru noi: Teba, cu cele 7 porţi ale sale sau Teba cea din Egipt, zidurile Babilonului cele mari şi frumoase, care acum nu mai există, cavoul lui Mausol din Caria, piramidele, colosul de aramă (din Rodos) sau templele cele mari şi frumoase 1), care acum nu mai există şi multe al­tele, pe care lumea le admiră şi despre care ne vor­beşte istoria, dar care n’au adus alt folos celor ce le-au zidit, decât doar puţină glorie? Cât despre mine, minune mai mare nu este decât calea ce duce repede la mântuire, urcarea cea mai lesnicioasă la cer.

1) Monumentele, care erau socotite cele 7 minuni ale lumii.

Ochii noştri sunt scutiţi acum de priveliştea tristă şi plină de înduioşare a oamenilor morţi înainte de moarte, adecă cu multe din membrele corpului lor moarte, din care cauză erau alungaţi din oraşe, din case, din piaţă, de la băi, din mijlocul celcr mai iubiţi ai lor, bieţi oameni cunoscuţi mai degrabă după nume, decât după figură; nu-i mai vedem în cete sau grupaţi în tabere, nu atât compătimiţi pen­tru boală, cât mai degrabă urâţi, nişte bieţi artişti, care cânt! melodii ce-ţi sfâşie inima, dacă le-a mai rămas măcar vocea! Dar ce să mai continui a vorbi despre aceste lucruri tragice, când nu există cuvinte prin care să se poată exprima o aşa suferinţă? Şi Vasile este acela, care ne-a convins pe toţi, că, fiind, oameni, să nu dispreţuim pe oamenii aceştia şi să nu necinstim pe Hristos, singurul cap al nostru, al tutu­ror, prin neomenia ce-am arăta-o faţă de dânşii; ci când vedem nenorociri străine, să ne silim a plasa bine avuţiile noastre, să împrumutăm lui Dumnezeu mila, de care şi noi vom avea nevoe cândva. Apoi acest bărbat nobil şi de bună familie, cu aşa de stră­lucit renume, nu se sfia de a cinsti chiar cu buzele sale această boală, ci săruta pe bolnavi, ca pe nişte fraţi şi nu – cum ar crede poate unii – din dorinţa de slavă deşartă; căci cine, mai mult ca dânsul era scutit de această patimă? Ci pentru că prin purtarea sa să înlăture şi altora teama de a se apropria de cor­purile acestor bolnavi, în interesul vindecării lor; cu alte cuvinte el îi încuraja nu numai cu vorba, ci şi cu fapta. Apoi el nu se purta într’un fel în oraş şi altfel la ţară sau prin împrejurimi, ci dimpotrivă el impunea tuturor conducătorilor poporului una şi aceiaş purtare, anume dragostea şi mărinimia faţă de cei nenorociţi; şi în vreme ce alţii se’ngrijeau de bucătari meşteri şi mese îmbelşugate, de prăjituri tot felul de capodopere gastronomice, de trăsuri elegante şi de îmbrăcăminte cât mai luxoasă şi mai moale, Vasile n’avea altă grijă decât de vindecarea bolnavilor şi a rănilor şi imită pe Hristos, care nu numai cu vorba, ci şi cu fapta, a vindecat lepra.

64. Aşa stând lucrul, ce mai pot zice cei ce-l în­vinuiau de mândrie şi de dorinţă de slavă deşartă, ce mai pot zice acei judecători aspri, care pretind de la alţii plinirea legii, fără ca să facă acest lucru şi ei? Este cu putinţă oare, ca cel ce sărută pe leproşi şi se umileşte aşa de mult, să dispreţuiască pe cei să­nătoşi? Sau ca cel ce-şi ucide trupul cu înfrânarea, să-şi murdărească sufletul cu păcatul slavei deşarte? Sau să osândească pe fariseu şi să povestească cum acesta, din cauza mândriei a fost umilit, să ştie că Hristos s’a înjosit până acolo, încât să ia chip de rob, să stea la masă cu vameşii şi să spele picioarele apostolilor, să nu se sfiască chiar de răstignirea pe cruce, numai ca doar ar ţintui pe ea păcatul meu – ceva mai mult încă, să vadă pe Domnul răstignit şi încă între doi tâlhari şi batjocorit de trecători, să vadă în aşa stare pe cel mai presus de suferinţă, – iar el să se înalţe pe sine până în nouri, şi să se socotească pe sine fără de egal, cum pretind defăimă­torii lui? Mie-mi vine să cred mai degrabă că aceşti defăimători iau drept mândrie, tăria virtuţii şi inocenţa lui. Căci tot aşa de uşor defăimătorii ar putea să numească: pe cel curajos, semeţ; pe cel prudent, fricos; pe cel înfrânat, misantrop; pe cel drept, în­căpăţînat. Doar nu fără temei au afirmat unii 1) că virtuţile şi viţiile se asamănă în unele puncte, întrucât au acelaş isvor, şi de aceea nu-i de mirare că cei ce nu-şi dau samă de aceasta le confundă adeseori.

1) Menandru, Aristobul.

Cine, mai mult ca Vasile, a preamărit virtutea şi a urgisit viţiul, s’a arătat bun cu cei ce merg pe calea cea dreaptă şi aspru cu cei ce păcătuesc, când un surâs al lui era o laudă, iar tăcerea era adeseori o mus­trare, pentru cel ce avea conştiinţa încărcată? Căci, deşi nu era cine ştie ce glumeţ, vorbăreţ sau om de so­cietate, care caută să placă mulţimii şi care pentru a fi pe placul lumii se face toate tuturor, ce are a face? Oare nu merită mai degrabă laudă, decât mustrare, din partea tuturor oamenilor cuminţi? Afară de cazul când cineva socoteşte că are dreptul să acuze pe leu, pentru că nu are apucături de momită, ci un aer îm­părătesc, care-ţi impune şi nişte sărituri nobile, care te umplu de admiraţie; sau să nu admire pe actori, ca fiind plăcuţi şi simpatici, pentru că înveselesc poporul şi-i provoacă râsul prin loviturile ce-şi dau peste obraz şi prin alte ghiduşii ale lor. Căci dac’am lua sama bine, cine era mai plăcut în adunări, după cât cunosc eu, care, de altfel, l-am cunoscut destul de bine? Cine avea mai mult farmec la povestit? Cine chiar glumind, ştia să educe pe alţii? Cine mustra cu mai multă blândeţă? El doar, nu ducea nici mustrarea până la sălbătăcie, nici indulgenţa până la slăbi­ciune, ci se ferea de ambele extreme, folosindu-se de amândouă după timp şi cu socoteală, după prescripţiunea lui Solomon, care a orânduit timp anume, pentru fiecare lucru 1).

1) Ecles. III, 1.

65. Dar ce sunt acestea, în raport cu talentul ora­toric al acestui bărbat şi cu puterea învăţăturii sale, care isbutea să împace extremele? Să ne scoborâm deci la poalele munţilor, părăsind culmile. Să străba­tem acum strâmtoarea, lăsând la o parte marea cea largă şi adâncă. Eu socotesc că, dacă a fost sau ar fi vr’odată o trâmbiţă care să străbată aerul până la mare depărtare, sau o voce a lui Dumnezeu, care să pătrundă toată lumea, sau un cutremur de pământ universal, ca urmare a unei catastrofe oarecare sau a unei minuni, apoi aşa ceva a fost inteligenţa şi eloquenţa Iui, lăsând în urmă pe toţi oamenii şi întrecându-i, în măsura în care noi oamenii suntem mai presus de firea cea necuvântătoare. Cine, mai mult ca dânsul, s’a curăţit pentru a fi vrednic de a primi Du­hul Sfânt şi de a tălmăci scrierile sfinte? Cine, mai mult ca dânsul, a fost luminat cu lumina ştiinţii, a pătruns adâncurile Duhului Sfânt şi a cercetat, cu ajutor dumnezeesc, lucrurile Iui Dumnezeu? Cine a găsit mai bine cuvintele, care să corespundă exact ideilor, fie că nu s’ar fi găsit cuvânt potrivit pentru exprimarea unei idei, fie că s’ar fi găsit o idee greu de exprimat prin cuvinte?

El, din amândouă aceste puncte de vedere este vrednic de laudă, pentru că s’a dovedit neîntrecut în această privinţă, ba chiar desăvârşit. A pătrunde toate, până şi adâncurile Dumnezeirii, se atribue de regulă Duhului, nu că doar ar fi neştiutor, ci pentru că-i face plăcere această cercetare. Vasile a cercetat toate cele ale Duhului Sfânt, cu care prilej şi-a şi făcut toată educaţia morală, a’nvăţat să vorbească plăcut, s’a în­depărtat de cele prezente şi s’a îndreptat spre cele viitoare.

66. În psalmii Iui David soarele este lăudat pentru frumuseţea şi mărimea lui, precum şi pentru iuţala mersului şi forţa lui; el străluceşte ca un mire, este mare ca un gigant, are aşa de mare putere că stră­bate întinsurile, luminând deopotrivă lumea dela o margine până la cealaltă, iar căldura lui nu se’mpuţinează cu nimic din cauza acestei distanţe. Tot aşa şi frumuseţa lui Vasile a fost virtutea, mărimea lui a fost teologia, mersul său a fost înaintarea continuă, care, prin urcări treptate, l-a înălţat până la Dumne­zeu, iar puterea lui a constat în sămănarea şi împrăştierea învăţăturii. De aceea nu mă sfiesc deloc să afirm că „în tot pământul a eşit vestirea lui şi până la marginile lumii tăria cuvintelor lui” 1), cum a zis Pavel despre apostoli, imitând cuvintele lui David.

1) Psalm 18, 5 şi Rom. X, 18.

Care este astăzi bucuria oricărei adunări, plăcerea celor ce ospătează împreună, a celor din pieţe şi din adunări? Care este astăzi desfătarea celor nobili, ca şi a celor de rând, a celor ce trăesc retraşi, ca şi a celor ce trăesc în societate, a celor ce stau fără de lucru, ca şi a celor ce muncesc, a celor ce se ocupă cu filosofia profană, ca şi a celor ce se ocupă cu doctrina noastră?

Singura plăcere şi desfătare, mai presus de toate şi pentru toţi, o formează scrierile şi operile lui. Iar pentru scriitorii de la dânsul încoace n’au importanţă alte isvoare decât scrierile lui. În faţa lui se eclipsază cele vechi, cele scrise de alţii cu privire la Sfin­tele Scripturi; astăzi au mare vază cele noi ; astăzi trece drept cel mai erudit, numai cel care cunoaşte foarte bine operile lui, citează mereu din ele şi ni le tălmăceşte. El, unul singur, a fost în stare să ia locul tuturor, ca model pentru cei sîrguincioşi la învăţătură.

67. Acum n’am să mai povestesc despre el decât un singur lucru. Când pun mâna pe Exaimeron-ul lui şi citesc cu glas tare, mă simt aproape de Creatorul, încep a pricepe motivele creaţiunii, admir pe creator mult mai mult decât mai înainte, folosindu-mă de privire, ca de un profesor. Când citesc scrierile sale polemice, parcă văd cu ochii focul de la Sodoma, care preface în cenuşă limbile rele şi nelegiuite (ale ereticilor) sau turnul Babilonului, pe cât de rău construit de eretici, pe atât de bine dărâmat de Vasile. Când citesc lucrările cu privire la Duhul Sfânt, aflu în ele pe Dumnezeul, pe care-l am şi eu şi prind curaj să grăesc adevărul, sprijinindu-mă pe teologia şi inter­pretarea lui. Când citesc celelalte interpretări, menite pentru cei greoi la minte şi pe care le scrie în trei chipuri (istoric, moral, mistic) pe tablele cele solide ale inimii sale 1), mă conving că nu trebue să mă opresc la literă, nici să nu privesc lucrurile numai superficial ci să pătrund mai departe, să mă scobor din adânc în adânc, – căci abisul abis chiamă 2)-, să trec din lumină în lumină, până ce voi ajunge la punctul cul­minant.

1) Vezi II. Cor. III, 3.

2) Ps. 41, 8.

Când citesc laudele în onoarea martirilor, îmi dispreţuesc trupul, mă simt solidar cu cei lăudaţi şi mi se trezeşte şi mie dorul de luptă. În fine, când citesc cuvântările lui de cuprins moral şi practic, îmi curăţ (prin ele) sufletul şi trupul, devin un templu gata să primească pe Dumnezeu, devin un instrument musical pus în mişcare de Duhul Sfânt, care cântă glo­ria şi puterea lui Dumnezeu. In chipul acesta devin mai bun şi mă desăvârşesc, parc’aş fi alt om şi simt în mine un fel de transformare dumnezeiască.

68. Întrucât am amintit mai sus de teologie şi de marele talent al acestui bărbat în acest domeniu, voi mai adăoga ceva la cele spuse. Aceasta, de altfel, va fi de mare folos pentru mulţime, ca nu cumva să se’nşele şi să-şi formeze o părere rea despre dânsul. De aceea cuvântarea mea se adresează aici numai cătră cei răi, care-şi apără propriile lor viţii, în vreme ce calomniază pe alţii. Pentru credinţa cea adevărată şi’n special pentru deofiinţimea şi inseparabilitatea ipostasurilor Sfintei Treimi – căci nu mă pricep cum aş putea exprima mai bine şi mai lămurit aceasta – era gata nu numai să fie alungat de pe tronul, la care de la’nceput nu se prea îmbulzise, dar chiar şi pentru exil şi pentru moarte, ar fi primit bucuros chinurile care l-ar fi dus sigur la moarte, întrucât socotea moartea mai degrabă câştig, decât pagubă. Aceasta se dovedeşte prin cele ce a făcut şi a sufe­rit; căci fiind condamnat la exil, pentru adevăr, n’a făcut nimic altceva decât să zică cuiva din suita sa să ia tăbliţele de scris şi să-l urmeze. De altfel, so­cotea necesar să-şi alcătuiască cuvântările cu prudenţă, folosindu-se în această privinţă de sfatul lui David 1) şi să se resemneze în vreme de răsboi, supunându-se forţei ereticilor, până când avea să vie timpul liber­tăţii şi vreme senină, care să îngădue limbii mai multă libertate.

1) Ps. 111, 5.

Căci ereticii căutau, doar l-ar prinde că spune răspicat, că Sfântul Duh este Dumnezeu; şi cu toate că această afirmaţie este adevărată, atât ereticilor cât şi căpiteniei celei rele a nelegiuirii, li se părea o adevărată blasfemie, numai ca doar l-ar putea alunga din oraş, ca să scape de limba lui de teolog, iar ei să pună stăpânire pe biserică, să facă din ea un punct de sprijin pentru crimele lor şi de aici, ca dintr’o cetăţue, să distrugă tot ce mai rămăsese (din ortodoxie). Vasile însă, folosindu-se de alte dovezi scripturistice, de mărturii mai presus de orice îndo­ială şi destul de puternice, apoi şi de-o argumentare solidă, domină aşa de tare pe adversari, în cât nu mai puteau să-i obiecteze nimic, ci se găseau încătu­şaţi cu propriile lor argumente, ceea ce este cea mai bună dovadă de marea putere şi forţă a eloquenţii lui. Aceasta o dovedeşte, de altfel, şi cartea scrisă de dânsul asupra acestui subiect, mânuind condeiul ca şi cum ar fi fost muiat în cerneala Duhului Sfânt. Cât despre cuvinte luate în înţeles propriu, el mergea până acolo, încât cerea Duhului Sfânt, cât şi since­rilor tovarăşi de luptă, să nu se supere din cauza acomodării şi să nu susţină cu tărie un singur înţeles, pentru ca nu cumva, din cauza acestei intrasigenţi, să piardă totul, tocmai atunci când ortodoxia era aşa de straşnic ameninţată. Căci ei nu vor suferi cine ştie ce pagubă, dacă se vor abate puţin de la înţelesul li­teral şi vor învăţa acelaş lucru, doar cu alte cuvinte. Pentru că mântuirea noastră nu depinde aşa de mult de vorbe, cât mai ales de fapte. După cum, de altfel, nici poporul ebreesc nu trebue îndepărtat, dacă pentru câtva timp preferă, în locul numelui Hristos, cuvântul Uns, dar cu această condiţie consimt să intre în comunitatea noastră. Căci altă pagubă mai mare nu există pentru comunitate, decât dacă ar fi biserica cotropită (de eretici).

69. Se vede limpede că Vasile cunoştea mai bine ca oricine Dumnezeirea Sfântului Duh din faptul că a declarat adeseori acest lucru, şi’n public, când se ivea ocazie, dar o mărturisea bucuros şi celor ce-l în­trebau în intimitate. A făcut apoi acest lucru şi mai limpede în convorbirile avute cu mine, deoarece faţă de mine n’avea niciun secret, când discutam astfel de chestiuni. Pe urmă, nu numai că afirma aceasta, dar încă – lucru care rar se’ntâmplâ mai înainte – o n-tărea cu jurăminte straşnice, de pildă: Lepădat să fiu de Duhul Sfânt, dacă nu-l voi adora ca fiind deofiinţă şi vrednic de aceiaşi cinste cu Tatăl şi cu Fiul! Dacă cineva mă consideră tovarăş cu Vasile în această pri­vinţă, voi mai spune încă ceva, până acum necunos­cut de mulţi. Când eram în vreme de mare stâmtorare, el îşi reserva pentru sine rolul de moderat, iar nouă ne revenea vorbirea cu îndrăsneală, pentru care n’avea cine să ne condamne sau să ne exileze din patrie, întrucât eram socotiţi de oameni fără im­portanţă, şi’n chipul acesta evanghelia era propoveduită de noi cu putere din două părţi.

Am povestit aceasta, nu pentru ca să apăr reputaţia lui Vasile, întrucât acest bărbat este mult mai presus de acuzatorii săi, oricine ar fi ei, ci pentru ca unii să nu creadă cumva că apogeul evlaviei (ortodoxiei) îl constitue argumentele isolate, care se găsesc în scrie­rile acestui bărbat, să nu slăbească astfel credinţa lor şi să nu se folosească, ca argumente pentru răutatea lor, de scrierile lor teologice, care sunt opera timpu­lui şi a Sfântului Duh; pe urmă, ca să explic sensul adevărat al celor scrise şi scopul ce s’a urmărit, ca astfel să se simtă mai mult atraşi spre adevăr şi să se astupe gurile necredincioşilor. Cât despre mine şi toţi prietenii mei, numai de-am avea şi noi teologia lui! Aşa de multă încredere am în curăţia credinţii acestui bărbat, încât, în faţa tuturor mă declar to­varăş cu dânsul; socotească-se părerile lui ca ale mele şi ale mele ca ale lui, atât înaintea lui Dumne­zeu, cât şi a oamenilor de bună credinţă. Doar nici despre evanghelişti nu putem afirma că se contrazic, dacă unii se ocupă mai pe larg de viaţa pămân­tească a lui Hristos, pe când alţii mai mult de dum­nezeirea lui; întrucât unii au plecat de la lucruri po­trivite cu mintea noastră, pe când ceialalţi de la lucruri mai presus de minte. Astfel şi-au împărţit între ei propoveduirea, desigur, spre folosul celor ce primeau învăţătura şi după cum i-a îndemnat Însuşi Duhul Sfânt, care-i inspiră.

70. În sfârşit, deoarece atât în Vechiul cât şi în Noul Testament se găsesc descrişi mulţi bărbaţi renu­miţi pentru evlavia lor, legiuitori, generali, profeţi, în­văţători, care au mers cu bărbăţia până la vărsarea sângelui lor pentru credinţă, să comparăm pe Vasile al nostru cu dânşii şi din această comparaţie ne vom da samă şi mai bine cine a fost el.

Adam s’a’nvrednicit să fie zidit de mâna lui Dum­nezeu, apoi de fericirea paradisului, precum şi de a primi cea dintăi lege; cu toate acestea, pentru ca să nu spun ceva necuviincios, din respect pentru protopărintele nostru, n’a păzit porunca primită1). Vasile, dimpotrivă, a primit porunca, a păzit-o, nu s’a atins de pomul cunoştinţii şi de aceea, desigur, trecând pe lângă sabia de foc, a pătruns în rai.

1) Facere I, 27.

Enos, cel dintăi a nădăjduit să invoace pe Domnul1), pe când Vasile nu numai că l-a invocat, dar l-a şi propoveduit altora, ceea ce este mult mai de preţ decât simpla invocare.

Enoh a fost luat la cer, dobândind ca premiu pen­tru puţină credinţă – pentru că pe atunci credinţa era încă în umbră – înălţarea sa la cer 2), scăpând astfel de primejdia prelungirii vieţii, pe când viaţa întreagă a lui Vasile n’a fost decât o înălţare spre cer, dovedindu-se a fi om desăvârşit într’o viaţă desăvârşită.

Noe s’a încrezut într’o corabie şi a încredinţat unui vas mic de lemn sămânţa lumii a doua şi ea a fost salvată în mijlocul apelor3), pe când Vasile a scăpat de potopul împietăţii şi a făcut din propriul său oraş o corabie a mântuirii, care a plutit uşor printre va­lurile ereziei şi din care a rechemat la credinţă pe toată lumea.

71. Mare a fost Abraam, patriarh şi jertfitor al unei noi jertfe, aducând ca sacrificiu pe ce-l dobândit prin făgăduinţă, victimă gata de a merge singură la junghiere. Dar nu mai mică este şi jertfa lui Vasile, care s’a jertfit pe sine însuşi lui Dumnezeu, fără să i se fi substituit ceva – şi cam ce i s’ar fi putut substitui? – încât jertfa cea mai desăvârşită s’a şi consumat.

Isaac a fost făgăduit încă înainte de naştere 4), pe când Vasile s’a oferit singur, luând ca soţie pe Rebeca – prin aceasta se înţelege biserica – nu de departe, ci de aproape şi nu printr’o solie dusă de un sclav, ci ea i-a fost dată şi încredinţată de Însuşi Dumnezeu. Apoi Vasile nu s’a lăsat înşelat în pri­vinţa dreptului de întăi-născut al fiilor săi (duhovni­ceşti), ci a dat fără părtinire fiecăruia ceea ce i se cuvenea, după hotărîrea Sfântului Duh.

1) Facere IV, 26.

2)Facere V, 21.

3) Facere VI, 13.

4) Facere XVIII, 10.

Laud scara lui Iacov şi stâlpul, pe care l-a uns lui Dumnezeu, precum şi lupta dusă împotriva Lui, ori de ce natură ar fi fost aceasta1); căci, după părerea mea, ea a fost un fel de comparaţie şi împotrivire a micimii omeneşti faţă de înălţimea dumnezeirii, din care cauză şi poartă sigiliul făpturii biruite. Laud şi norocul şi isteţimea acestui bărbat, când era vorba de înmulţirea turmelor, pe cei doisprezece patriarhi născuţi din sămânţa lui, precum şi împărţirea binecuvântărilor, împreunată de o frumoasă prezicere a vi­itorului. La Vasile, însă, laud şi mai mult o scară, pe care nu numai a văzut-o, ci pe care s’a şi urcat până sus, pe treptele progresului în virtute; apoi columna, pe care nu numai că a uns-o, ci chiar a şi înălţat-o lui Dumnezeu, ţintuind pe ea nelegiuirea; mai laud şi lupta pe care-a dus-o, nu împotrivă, ci spre gloria lui Dumnezeu, adecă nimicirea învăţăturilor rătăcite; de asemenea mai laud şi arta lui de a păstori, prin care a îmbogăţit biserica, câştigând mai multe oi cu semn, decât de cele fără semn; în fine laud belşu­gul de copii, pe care i-a născut lui Dumnezeu şi bi­necuvântarea lui, prin care a întărit pe mulţi.

72. Iosif a fost distribuitor de grâu, dar numai pen­tru Egipt, pentru puţin timp şi numai de grâu trupesc 2).

1) Facere XXXII, 24.

2) Facere XLI, 40.

Vasile însă a fost împărţitor de grâu duhovnicesc, pentru toţi şi totdeauna, din care pauză împărţirea lui de grâu mi se pare mult mai vrednică de laudă.

La fel cu Iov Chuşitul, şi Vasile a fost supus la în­cercări, dar a şi biruit, încât, la sfârşitul luptelor a fost proclamat învingător strălucit; el n’a fost sguduit de loc de aceste atacuri – şi au fost multe – ci a biruit în multe rânduri pe ispititor, ştiind să astupe şi gura amicilor săi lipsiţi de minte, care nu pricepeau taina suferinţilor venite asupra lui.

Moise şi Aaron între preoţii lui1). Mare a fost şi Moise, care a adus plăgi asupra Egiptului, a mântuit de robie poporul israilitean prin mari semne şi mi­nuni, a intrat în nour (când a primit legea pe munte), a proclamat o lege dublă, adecă pe cea sprijinită pe literă – cea externă – şi pe cea basată pe spirit – cea internă.

De asemenea şi Aaron, fratele Iui Moise, atât după trup, cât şi după suflet, a adus lui Dumnezeu jertfe şi rugăciuni pentru mântuirea poporului, fiind mare preot al cortului celui mare şi sfânt 2), care a fost ri­dicat de Domnul, iar nu de om3). Vasile i-a imitat pe amândoi, pedepsind poporul egiptean, adecă pe cel eretic, nu cu bice trupeşti, ci cu biciul duhovni­cesc al cuvântului, conducând Ia pământul făgăduinţii un popor „care să fie a lui, râvnitor spre fapte bune” 4), scriindu-i legi pe table, care nu se pot sfă­râma, ci care se păstrează şi care nu se asamănă cu umbra, ci sunt cu totul duhovniceşti.

1) Ps. 98, 6,

2) Exod VII, 22.

3) Evrei VIII, 2.

4) Tit II, 14.

Iar în sfânta sfintelor intra, nu odată pe an, ci adeseori, ba chiar în fiecare zi – dacă pot să mă exprim aşa – ca să ne descopere de acolo Sfânta Treime şi să curăţe poporul, nu cu stropiri trecătoare, ci cu spălări care rămân în veac.

Prin ce s’a distins mai mult Iosua? Prin faptul că a fost comandant militar, a luat în stăpânire pământul sfânt şi apoi l-a împărţit seminţiilor. Dar oare, Va­sile n’a fost tot un comandant? N’a fost şi el un ge­neral al celor ce se mântuesc prin credinţă? N’a fost şi el un împărţitor de diferite moşteniri şi locuinţi, ce ne vin de la Dumnezeu, pe care le-a împăr­ţit celor de sub comanda lui? De aceea şi el ar fi putut foarte bine să zică: „moştenire mi-a căzut între cei puternici”1) şi: ,,în mânile tale este sorţul meu” 2), adecă sorţul unui bun mult mai preţios decât bu­nurile pământeşti, care ne pot fi răpite.

73. Acum, trecând sub tăcere pe unii judecători şi încă dintre cei mai de samă, venim la „Samuel,care a fost dintre cei care chemau numele lui” 3), dăruit lui Dumnezeu încă dinainte de naştere şi sfinţit imediat după naştere, care a uns din cornul său împăraţi şi arhierei.

1) Ps. XV, 6.

2) Ps. XXX, 16.

3) Ps. 98, 6.

Dar şi Vasile, oare n’a fost consfinţit lui Dumnezeu încă din copilărie, chiar din pântecele maicii sale şi prezentat la altar îmbrăcat în veşmânt preoţesc, privind la cele cereşti, fiind unsul Domnului şi totodată şi ungător al celor care erau desăvârşiţi prin Duhul Sfânt?

David a fost cel mai de samă rege; se povestesc multe biruinţi împotriva vrăjmaşilor şi triumfuri ale lui; a fost apoi o adevărată podoabă a blândeţii şi înainte de a fi rege avea darul de a cânta din harpă şi a alunga duhul cel rău.

Solomon, apoi, a cerut de la Dumnezeu inima în­ţeleaptă l), a dobândit-o, a progresat mult în înţelep­ciune şi ştiinţă, încât era cel mai renumit om din vremea lui. Mie mi se pare însă că nici Vasile n’a rămas deloc mai prejos – sau poate foarte puţin – atât în privinţa blândeţii celui dintăi, cât şi înţe­lepciunii celui de-al doilea, întrucât şi el a’mblânzit furia împăraţilor celor învrăjbiţi de diavolul; pe urmă, la el n’a venit numai împărăteasa de la apus sau câţiva oameni de la marginea pământului, până la care a ajuns faima înţelepciunii lui, ci înţelepciunea lui s’a făcut cunoscută până la marginile lumii. Voi trece cu vederea cele ce mai ştim despre Solomon, întrucât sunt cunoscute tuturor, chiar dacă nu le-am mai povesti noi.

74. Lauzi poate curajul lui Ilie în faţa tiranilor2) şi răpirea lui în carul cel de foc? Sau lauzi poate moş­tenirea frumoasă primită de Elisei, adecă cojocul, odată cu care a primit şl duhul (profetic) al lui Ilie3)? Atunci laudă şi viaţa lui Vasile în mijlocul focului, adecă în noianul ispitelor, precum şi isbăvirea lui din focul care-l ardea, dar nu-l mistuia, întocmai ca şi rugul cel minunat4) şi încă şi blana cea frumoasă, dată de sus, adecă înfrânarea.

Las la o parte pe celelalte; pe tinerii care au fost apăraţi de rouă în cuptorul de foc5) şi pe profetul fugar, care s’a rugat în pântecele chitului şi apoi a eşit din pântecele fiarei ca dintr’o cămară 6).

1) III Regi IV, 29.

2) IV Regi III, 1.

3) IV Regi II, 9.

4) Exod III, 2.

5) Dan III, 5.

6) Iona II, 1.

Tot aşa şi pe dreptul, care a îmblânzit furia leilor în groapă1), ca şi lupta celor şapte Macabei, care au murit vărsându-şi sângele dimpreună cu mama şi cu preotul lor, după ce-au suferit tot felul de chinuri groaznice. Vasile a imitat curajul tuturor, dar în schimb a do­bândit şi gloria lor.

75. Trec acum la Noul Testament şi comparând faptele lui Vasile cu ale celor mai renumiţi de aici, voi cinsti pe elev cu meritele profesorilor.

Cine a fost înaintemergătorul lui Iisus? Ioan, glasul Cuvântului 2), sfeşnicul Luminii, care încă din pânte­cele maicii sale a săltat înaintea Lui şi apoi a mers înaintea Lui şi în iad, unde l-a trimes furia lui Irod, pentru ca şi aici să predice pe „Cel ce vine”. Iar dacă acest fel de vorbire i s’ar părea cuiva prea îndrăsneţ, acela să ia aminte că’n cele spuse eu fac această comparaţie, nu ca să opun pe Vasile lui Ioan, său să arăt că Vasile este egal cu „cel mai mare dintre toţi cei născuţi din femee” 3), ci ca să arăt că Vasile a călcat pe urmele lui Ioan şi avea ceva din caracterul acestuia.

1) Dan VI, 16.

2) l.uca III, 41.

3) Luca VII, 28.

Pentru că-i destulă laudă pentru cei drepţi, dacă imitează cât de cât pe cei ce-au atins culmea. Sau credeţi, poate, că Vasile nu-i icoana clară a fe­lului de trai a lui Ioan? Doar şi el a locuit în pus­tie; şi el purta haină de peri de cămilă în timpul nopţii, pentru ca acest lucru să rămână ascuns, iar nu vădit; şi el iubea aceeaşi hrană, curăţindu-se lui Dumnezeu prin înfrânare. Şi el s’a învrednicit a fi vestitor al lui Hristos, deşi nu înaintemergător, atrăgând la Hristos nu numai pe cei din toată regiunea de primprejur, dar chiar şi pe cei din regiuni înde­părtate; apoi tot el, în vreme când se’ncrucişau cele două Testamente, a înlăturat litera şi a popularisat spiritul, făcând să se răspândească legea cea ascunsă, în locul celei văzute, care s’a desfiinţat.

76. Vasile a imitat râvna lui Petru, statornicia lui Pavel şi credinţa amânduror acestor bărbaţi, deopo­trivă renumiţi prin numele, cât şi prin schimbarea nu­melui lor. A imitat apoi şi glasul fiilor lui Zevedei, ca şi modestia şi înfrânarea tuturor apostolilor; de aceea i s’au încredinţat şi lui cheile împărăţiei ceru­rilor 1) şi a cucerit pentru evanghelie un cerc mult mai mare decât cel de la Ierusalim şi până la Iliric 2); el n’a purtat numai numele, ci a fost şi în realitate fiul tunetului şi a stat aplecat pe peptul Iui Iisus, de unde a şi luat puterea cuvântului şi adâncimea cu­getărilor sale.

1) Mat. XVI, 19.

2) Rom. XV, 19.

A fost împedecat să devină un Ştefan, deşi ar fi dorit să fie, numai pentru că cei ce voiau să-l ucidă cu petre au fost cuprinşi de ruşine. Ba chiar, pentru că să nu vorbesc pe rând despre toate, voi spune ceva şi mai de samă: acest Vasile a scos la iveală chiar virtuţi noi, pe altele le-a imitat, iar pe altele le-a şi întrecut. Un singur lucru voi mai povesti şi încă pe scurt.

77. Aşa de mult strălucea virtutea acestui bărbat şi aşa de răspândită era faima lui, încât multe lucruri neînsemnate – şi chiar defecte corporale – erau so­cotite de alţii ca mijloace de a dobândi glorie, de pildă: paliditatea, barba, mersul, felul lui de a vorbi, fără grabă şi rar, cu aer gânditor şi meditativ; dar întrucât mulţi nu-l puteau imita bine, deveneau cara­ghioşi. Căutau să-i imiteze până şi tăetura îmbrăcă­mintei, forma patului, felul lui de a mânca, toate lucruri, cărora el nu le dădea vr’o importanţă, ci erau simple, aşa cum se’ntâmplă. De aceea se puteau ve­dea mulţi Vasili, după înfăţişarea exterioară, dar aceştia erau ca nişte statui în umbră, sau mai bine zis, ca nişte ecouri care repetă vorbele. Numai că, ecoul, deşi repetă numai sfârşitul cuvântului, îl redă însă clar, pe cândimitatorii lui Vasile, cu cât doreau să se asamene mai bine cu dânsul, pe atât de mult se deosebeau. Apoi nu puţină importanţă – ci foarte mare – se dădea faptului de a se fi apropiat cineva de dânsul, de a-l fi servit cu ceva, sau dacă i-ar fi făcut sau zis ceva, fie în serios, fie chiar în glumă, ceea ce era apoi păstrat ca o amintire, cum, nu mai departe, ştiu bine că şi eu m’am fălit adeseori cu aşa ceva; pentru că chiar cele mai neînsemnate lucruri ale acestui bărbat erau preţuite mai mult decât cele, pe care alţii le făceau cu multă trudă.

78. Iar după ce şi-a isprăvit alergarea şi a păzit cre­dinţa 1), când dorea să fie eliberat (din cătuşile trupu­lui) şi venise timpul să fie încununat, cu toate că el nu auzise zicându-i-se: „sue-te pe munte şi mori” 2), ci numai: „mori şi te înalţă la noi”, a făcut şi cu acest prilej o minune, nu mai mică decât cele amintite.

1) I Tim. IV, 7.

2) Devt. XXXII, 49.

Era mai mort, lipsit de suflare şi părăsit de cele mai multe semne ale vieţii, când deodată, la cele mai din urmă cuvinte, a căpătat deodată vigoarea, ca să poată rosti cuvinte pline de evlavie şi să hirotonească pe cei mai credincioşi servitori ai săi, cărora odată cu punerea mânilor le-a dat şi Duhul, pentru ca altarul să nu rămână lipsit de discipolii şi de colabo­ratorii din vremea sacerdoţiului său.Despre celece au urmat, cu greu aş putea vorbi; cu toate acestea voi vorbi, de şi ar fi mai bine ca aceasta s’o facă alţii. Pentru că aşa, cum sunt pătruns de durere, nu pot să filosofez, deşi-mi dau cea mai mare silinţă, când mi-aduc aminte de această mare perdere generală şi de nenorocirea ce s’a abătut atunci asupra lumii întregi.

79. Zăcea deci Vasile, aproape să-şi dea cea din urmă suflare, aşteptat să fie luat în primire de corul ceresc, cătră care de multă vreme îşi aţintise privirea, împrejurul lui era adunat tot oraşul, care nu se putea deprinde cu ideea acestei perderi, blestema moartea, ca pe un tiran, voind parcă să-i apere sufletul, ca şi cum, fie cu mânile, fie cu puterea rugăciunilor, ar fi putut săi constrângă sufletul să rămână în trup. Erau, de altfel, aproape nebuni de durere şi fiecare ar fi fost bucuros să-şi dea viaţa în locul lui, numai dacă aceasta ar fi fost cu putinţă. La urmă s’au văzut bi­ruiţi – căci trebuia să se vădească odată că şi el nu-i decât un om – căci Vasile, rostind cuvintele: „În mânile tale depun sufletul meu” şi-a dat sufletul în mânile îngerilor, care aveau să-l conducă (spre cer), dar aceasta după ce mai întăi a dat celor pre­zenţi învăţături asupra credinţii şi prin sfaturile lui i-a determinat să devină mai buni. Apoi s’a văzut un lucru, mai mare decât toate cele ce s’au văzut vreodată.

80. Acest bărbat sfânt a fost purtat pe braţele sfin­ţilor; care mai de care se silea ca să pună mâna sau măcar să atingă, unul poala veşmântului, altul umbra altul năsăliile pe care era purtat sfântul, căci ce putea fi mai sfânt şi mai curat decât trupul lui? Alţii se’mbulzeau, ca să s’apropie măcar de cei ce-l purtau, alţii ca măcar să-l privească, în credinţa că şi aceasta le poate fi de folos. Se umpluseră pieţile, porticele, etajul al doilea şi al treilea, de cei ce-l petreceau, unii mergând înainte, alţii în urmă sau alături de el, înghesuiţi unii în alţii; erau multe zeci de mii, de toate neamurile, de toată vârsta, unii chiar necunos­cuţi. Cântările de psalmi erau înăbuşite de planşete, iar tăria de suflet a tuturor era biruită de durere. Era o adevărată întrecere chiar între necreştini, pă­gâni, evrei sau străini. Căci şi ei se’ntreceau cu noi în plâns, ca şi cum cel care-ar fi plâns mai tare, ar fi dobândit şi un folos mai mare. Contrar aşteptări­lor, durerea s’a încheiat la urmă cu nenorociri, în­trucât, cu prilejul acestei înmormântări, din cauza grozavei îngrămădiri şi îmbulzeli, şi-au dat obştescul sfârşit multe persoane şi totuşi erau socotite fericite că şi-au găsit sfârşitul aşa, întrucât îl întovărăşeau astfel pe Vasile la plecarea din viaţă, sau, cum ar putea spune un îndrăsneţ, erau un fel de jertfe pe mormântul lui. Cu greu trupul a fost smuls din îmbulzala, care aproape strivise pe cei ce-l duceau, şi astfel a fost redat mormântului părinţilor săi, adăugându-se preoţilor arhiereul, predicatorilor glasul cel puternic, care răsună încă în urechile mele, în fine adăugându-se martirilor un nou martir. Iar acum, el este desigur în cer, unde aduce jertfe pentru noi şi se roagă pentru popor, căci deşi ne-a părăsit, nu ne-a părăsit doar de tot. Pe când eu, Grigorie, pe jumătate mort sau redus la jumătate – despărţit adecă de acel mare tovarăş şi ducând o viaţă îndurerată şi amărâtă, cum este şi firesc după aşa perdere – nu ştiu la ce sfârşit voi ajunge, fără sfaturile lui, cu care eram deprins, cu toate că el şi acum încă mă’ndeamnă şi mă mustră prin vis, noaptea, când sunt abătut mai mult decât trebue. Iar dacă amestec aşa de mult lacrimile cu laudele şi zugrăvesc viaţa acestui bărbat, prezentând-o ca un model comun al virtuţii pentru timpurile noastre şi ca o pildă mântuitoare pentru toate bisericile şi toate sufletele, cătră care privind, ca la o lege vie, să-şi îndrepte viaţa, apoi fac aceasta pentru ca şi voi, care sunteţi crescuţi în şcoala lui, să aveţi privirea totdeauna aţintită spre el şi, ca şi cum l-aţi vedea sau aţi fi văzuţi de el, să vă desăvârşiţi în Duhul.

81. Aşadar, voi toţi cei din jurul meu, toţi cei ce alcătuiţi corul lui, fie că sunteţi de-ai noştri, fie că sunteţi străini, atât cei din preajma altarului, cât şi cei de pe treptele mai de jos, asociaţi-vă cu mine să lăudăm pe Vasile, fiecare povestind şi imitând vre­una din virtuţile lui; cei de pe tronuri, lăudaţi-l şi imitaţi-l pe legiuitor; cei ce guvernaţi oraşul ca pe un stâlp al acestui oraş; cetăţenii de rând ca pe un om de ordine, oratorii ca pe un profesor, fecioarele ca pe un conducător de mireasă, cele căsătorite ca pe un profesor al înfrânării, monahii ca pe cel ce vă în­traripează, cei ce trăiţi în lume ca pe un judecător, cei simpli ca pe cei ce vă arată calea, cei iubitori de şti­inţă ca pe un teolog, cei fericiţi ca pe un frâu, cei nenorociţi ca pe un mângâitor, bătrânii ca pe un toiag, tinerii ca pe o şcoală, săracii ca pe un milostiv, bo­gaţii ca pe un bun administrator. Mi se pare chiar că şi văduvele ar trebui să laude pe patronul lor, orfanii pe părintele lor, săracii pe amicul sărăciei, bolnavii pe medicul tuturor boalelor şi cunoscătorul tuturor leacurilor, în sfârşit cei sănătoşi pe păzitorul sănătăţii lor; cu alte cuvinte toţi să lăudăm pe cel ce s’a făcut toate tuturor, ca să dobândească pe toţi 1), sau măcar pe cât mai mulţi.

82. Iar tu, Vasile, primeşte de la noi această (cuvân­tare de laudă), de la glasul care altădată îţi era foarte plăcut, de la cel de aceiaşi vârstă şi de aceiaşi treaptă cu tine. Dacă aceste laude sunt la înălţimea meritelor tale, aceasta ţi se datoreşte ţie, întrucât cu sprijinul tău am alcătuit cuvântarea, iar dacă dimpotrivă, sunt departe de a corespunde meritelor tale şi mult mai prejos de aşteptare, gândeşte-te, cum putem face ceva mai bun, apăsat, cum sunt de bătrâneţă, de boală şi de dorul de tine! Doar şi lui Dumnezeu îi place ce­eace este făcut după puterea omului. Tu însă, fiinţă sfântă şi dumnezeiască, priveşte de sus spre noi; pe îmbolditorul trupului 2), care ne este dat de la Dum­nezeu pentru înţelepţirea noastră, potoleşte-l prin rugăciunile tale sau dă-ne curaj ca să-l suportăm şi îndreaptă viaţa noastră spre ceea ce ne este mai fo­lositor, iar după ce ne vom muta din această viaţă, primeşte-ne şi pe noi acolo, în corturile tale, pentru ca trăind şi contemplând împreună, sfânta şi fericita Treime, mai desăvârşit şi mai clar decât acum, când numai într’o slabă măsură putem pătrunde de reflexul ei, să ne oprim acolo cu dorinţele noastre, după ce am dobândit această fericire ca răsplată pentru luptele pe care le-am dat, sau atacurile pe care le-am respins.

1) Cor. IX, 22.

2) II Cor. XII, 7.

Primeşte din parte-ne această cuvântare; cât despre noi, cine oare ne va lăuda, atunci când vom părăsi viaţa aceasta în urma ta? Dar, măcar de-am avea şi noi ceva merite vrednice de a forma subiectul unei cuvântări de laudă, în Hristos Iisus Domnul nostru, căruia i se cuvine slavă în veci. Amin.

Sursa: http://www.sfgrigoriedenazianz.ro/45/cuvantarea-43-elogiul-sfantului-vasile/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Ateism, Ortodoxie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

56 de răspunsuri la Sfântul Grigorie Teologul (de Nazianz) – Cuvântarea 43 – Elogiul Sfântului Vasile (sau cum Sfintii Parinti indeamna la educatie si cultura).

  1. Ana Elisabeta zice:

    Ce frumos…

    Apropo de afirmatia din titlu: da, noua ne cam plac exemplele de sfinti cu doua clase, cu patru clase, si nu ne gandim ca e o mare obraznicie sa ne gandim ca nu e nevoie sa citim si sa ne cultivam, ca vine Harul si ne invata toate, ca pe ei. Nu ne gandim ca Harul implineste ceea ce omul nu poate sa implineasca singur.

    Asta ma face sa ma gandesc la un fenomen interesant. Se zice, nu fara temei, ca oamenii cu educatie intelectuala sunt mai vulnerabili la slava desarta si mandrie. Aparent, unii raman cu impresia ca ar trebui sa se fereasca de citit pentru ca asta ii fereste de slava desarta. Doar ca nu functioneaza asa. Sf. Ioan Scararul spune de exemplu ca sunt luptati de slava desarta si cei care se imbraca luxos si la moda, si cei care se imbraca cu haine proaste si ponosite ca, iata ce grozavi sunt ei, nu se imbraca ca sa placa oamenilor! Mai mult, se ajunge la situatii de tot rasul, in care oamenii se mandresc cu ignoranta lor si fac dovada de un anti-intelectualism care l-ar face mandru si pe Stalin.

    Da, avem sfinti foarte mari care poate ca nu erau in stare sa-si scrie nici numele. Pe de alta parte, IPS Hierotheos Vlachos spunea intr-o conferinta ca la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, la care Sfantul Ierarh Nicolae l-a palmuit pe Arie pentru blasfemie, iar Sfantul Ierarh Spiridon a facut minunea cu caramida, Sfantul Atanasie cel Mare, pe atunci un tanar diacon, a fost cel care a formulat dogma de-o-fiintimii Fiului cu Tatal si a scris Simbolul credintei (completat la Sinodul urmator care a avut loc la Constantinopol). Ce avea in plus acest tanar diacon fata de ceilalti doi mari sfinti? O capacitate intelectuala deosebita, cultivata printr-o educatie pe masura, care i-a permis sa se lupte cu Arie pe terenul acestuia, adica filosofia, si sa-l faca knockout.

    • Apropo de cei care se feresc de cultura ca sa se fereasca de slava desarta. Am avut o discutie acum ceva timp cu o persoana care se considera undeva deasupra mea la nivel de „traire” prin simplul fapt ca nu era „invatat” ca mine. Din pacate asta e exact slava desarta manifestata asimetric fata de consensul oficial pietist. Si pe acest site, la unele articole, argumentul era acelasi: cei „puri” sunt neinvatati. Bine ca a fost descoperit acest text al Sfantului Grigorie (si ii multumesc lui Marian Maricaru pentru asta) cu toate ca deja se stia ca sfinti ca: Grigorie Teologul, Vasile cel Mare, Maxim Marturisitorul, Atanasie cel Mare si altii erau oameni invatati si scoliti.

      • Ana Elisabeta zice:

        Si Sfantul Pavel…

        Pai, daca ne mandrim cu ignoranta noastra suntem de doua ori mai pagubiti (ca-n vorba populara: si …violati si cu banii luati) decat daca ne mandrim cu cultura noastra. Adica nici cunostintele nu le dobandim, nici simplitatea care sa mearga mana-n mana cu smerenia n-o pastram. Si daca n-avem smerenie, cum sa vina Duhul Sfant sa ne invete toate…? (cf. Ioan 14, 26: http://bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=35&cap=14#26 )

  2. kalinix zice:

    „Iar daca fiica faraonului, cea stearpa si fara copii (pe care eu o inleleg ca fiind filosofia din afara) va lua ca pe un copil al ei pe tanar, ca sa fie numita mama lui, acesta sa nu respinga mincinoasa infiere, pana cand va ingadui Cuvantul, adica pana ce va vedea in sine nedeplinatatea varstei. Dar odata ajuns la inaltime, dupa cum aflam despre Moise, sa socoteasca lucru de rusine sa se mai numeasca copil al celei din fire stearpa. Caci e stearpa cu adevarat cultura din afara, fiind mereu in durerile nasterii, dar nedand niciodata viata pruncului. Caci ce fruct a dat filosofia in cursul lungilor dureri ale nasterii, vrednic de atatea opintiri si osteneli? Nu sint toti lepadati ca slabi si neimpliniti, inainte de a veni la lumina prin nastere? Dar pot oare sa se nasca daca sunt acoperiti cu totul in sanurile sterpe ale intelepciunii neroditoare?

    Deci sa traiasca cineva impreuna cu imparateasa Egiptului atata cat sa nu para ca e lipsit de foloasele ei. Dar apoi sa se intoarca la maica sa dupa fire, de la al carei lapte nu a fost oprit sa fie hranit de catre imparateasa, cum spune istoria. Iar acest lucru ne invata ca in timpul in care zabovim in stiintele din afara, facandu-ne cultura trebuincioasa, sa nu ne despartim de laptele Bisercii, care ne hraneste pe noi. Iar aceasta inseamna sa tinem legile si moravurile Bisericii, cu care sufletul hranindu-se si intarindu-se isi la puterile sa urce spre inaltime. Dar cat timp priveste si la dogmele din afara si nu numai la cele parintesti, va fi ca intre doi insi ce se razboiesc. Caci cel de alta credinta se impotriveste cuvintului evreului, vrand sa para mai puteric decat izraelitul. Si multora dintre cei mai usuratici li s-a parut asa, cei ce parasind credinta parinteasca au trecut de partea vrajmasului, facandu-se astfel calcatori ai invataturii parintesti.

    Dar cel ce este asemenea lui Moise, mare si puternic la suflet, omoara prin lovitura lui pe cel ce se opune cuvintului dreptei credinte.”

    Sfantul Grigore de Nyssa, Despre Viata lui Moise

    Zice staretul Varsanufie de la Optina foarte frumos: „cine nu stie sa citeasca, invatand numai din experienta sa, urca scara cate o treapta o data. Cine este invatat, invatand din experienta altora, urca scara cate trei trepte o data”.

  3. Ana Elisabeta zice:

    P.s. Precizez ca in raspunsul meu am avut in vedere ca unii se feresc sa citeasca chiar si carti duhovnicesti ortodoxe, insa mai ales (oh, the horror!) pe cele dogmatice. Exista ideea ca cunoasterea dogmelor duce la parere de sine si inaltare cu mintea, deci e incompatibila cu smerenia (in timp ce a a astepta invatatura de la Duhul Sfant e foaaarte compatibil cu smerenia), idee asumata pana la a ramane intr-o stare de ne-catehizare. Dar unii se feresc de toate, just for being on the safe side.

    • kalinix zice:

      Ceea ce dovedeste inca o data ca prostia e un pacat.

      • De ce ar citi carti de dogmatica daca ele sunt adresate exclusiv preotilor si studentilor la teologie? :))). Lasand gluma la o parte, dintr-o astfel de gandire s-a dezvoltat si la noi clericalismul: teologia e un atribut al clerului, iar restul trebuie sa asculte. Ca un surogat de clericalism, s-a nascut si curentul „parintele x a spus”. Parintele x despre care toti sunt siguri ca are Duhul Sfant si ca Duhul Sfant vorbeste prin el, fara sa cerceteze daca invatatura este cea corecta.

      • Ana Elisabeta zice:

        Mai era o vorba, prostul daca nu-i fudul, parca nu e prost destul.

        Si mai e o problema cu cei care nefiind prosti, fac pe prostii si li se pare ca e mai bine asa. Cam ca omul care a ingropat talantul, pentru ca i se parea ca e mai bine asa.

      • Ana Elisabeta zice:

        Apropo de parinti „prin care vorbeste Duhul Sfant”, e o doamna sau domnisoara care a comentat pe blog la pr. Matei Vulcanescu si care il tine de infailibil pe pr. Ilarion Argatu.

      • Ana Elisabeta zice:

        Aici:

        https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2015/02/04/crestinii-ortodocsi-arabi-striga-anaxios-nevrednic-este-in-timpul-pomenirii-patriarhului-teofil-al-ierusalimului-la-sfanta-liturghie/#comments

        E si un personaj stilist pe-acolo, dar care evita sa spuna din ce grupare face parte, ca pe urma se face de ras cu tot cu bisericutza lui.

      • Am observat…i-am si raspuns o data. Asta e tactica noua stilista: acuze fara a spune din ce bisericuta faci parte. Acuza erezia de parca schisma e vreun pacat mai mititel…

      • kalinix zice:

        acum nu ma astept ca toata lumea sa citeasca Ascetica si Mistica, sau Dogmatica Ortodoxa ale parintelui Staniloae. Dar trebuie totusi sa te intereseze credinta ta. Si iar ajungem la catehizarea din biserica, care este sublima, minunata, dar lipseste cu desavarsire.

      • Ana Elisabeta zice:

        Da, fiecare sa citeasca la masura lui. Si, da, lipsa catehezei e o problema gigantica…

      • Ana Elisabeta zice:

        Apropo de raportul dintre schisma si erezie, invechirea si incapatanarea in schisma duce in cele din urma si la erezie. Argumenta cineva la un moment dat ca toti stilistii (in care ii includem, fiind in acelasi duh, si pe cei desprinsi din bisericile canonice de pe calendarul vechi) au eclesiologii eretice. Din pacate, nu stiu daca a si scris acele observatii foarte pertinente si foarte folositoare.

      • Gruparile care considera calendarul dogma din start sunt eretice. Iar cei care nu il cred dogma au alte teorii cu privire la transmiterea harului sau au probleme intr-adevar, pe partea de eclesiologie. Tocmai datorita faptului ca au eclesiologii eretice au ajuns sa fie enshpe mii de grupari, pentru ca fiecare grupare crede despre Biserica, har si preotie altceva. Si asa avem adevarati ortodocsi, ortdocsi mai adevarati ca primii, ortodocsi adevarati cu Biserica adevarata, ortodocsi neadevarati etc. etc.

  4. Ana Elisabeta zice:

    Ia uite, din cauza nazdravaniilor astora stiliste am ratat cursul de limba greaca…

    • kalinix zice:

      ce curs, ce curs?

      • Ana Elisabeta zice:

        M-am inscris la un curs de limba (neo)greaca la Fundatia Culturala Greaca (in Bucuresti) si am uitat ca ieri era primul curs :))

        Dar am primit materialele, acum am terminat de exersat. Nu stiu daca stapanesc pronuntia corecta, dar e mai bine decat inainte…

  5. doktoru zice:

    Salut.Vream sa intreb si eu cum a fost cu stilistii.Ei au rupt comuniunea cu BOR primii? Si cam dupa cat timp?Am inteles ca in 1924 s-a schimbat calendarul ,deci de aproape 90 de ani;dar efectiv cand au aparut primii stilisti?Am gasit pe wiki,dar nu stiu cat sunt de reale :

    În anul 1947, a fost trimisă la București o delegație a credincioșilor ortodocși de stil vechi de la nou-înființatul așezământ monahal din Slătioara care l-a contactat pe Prea Sfințitul Galaction Cordun, Secretarul Sfântului Sinod, cerându-i să devină întâistătător al Bisericii Ortodoxe Tradiționale de Răsărit, denumirea oficială de atunci a cultului …Arhiereul pensionar Galaction Cordun a anunțat trecerea sa la vechiul calendar, făcându-și publică intenția printr-un act legalizat la Notariatul de stat din București la 5 aprilie 1955, document ce a fost trimis atât Patriarhiei Române, cât și foștilor colegi de la Academia Teologică, Patriarhii Alexei al Moscovei și Kiril al Bulgariei. El «a fost proclamat, la 5 aprilie 1955, conducătorul Mișcării stiliste, întitulat: Arhiepiscop și Mitropolit al Bisericii dreptslăvitoare de stil vechi din R.P.R.» cu sediul la Mănăstirea Slătioara din Moldova.

    PS Galaction a acceptat să devină conducătorul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi și, la 13 aprilie 1955, a făcut o mărturisire de credință publică, anunțând întoarcerea sa la calendarul iulian. Mărturisirea sa a fost adusă la cunoștința Patriarhiilor Rusiei și Bulgariei și, prin reprezentant legal, remisă Bisericii oficiale. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române avea să-l declare ca „neascultător și nesupus”, apoi să-l caterisească și să-l depună din treaptă pe PS Galaction în cadrul ședinței din 14 aprilie 1955, în Joia Mare, iar numele său a fost șters din istoriografia bisericească.

    PS Galaction a dat un răspuns ferm Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române: „Nu mă voi supune unor francmasoni, îmbrăcați în redingotă neagră, care vânează câștigul fără muncă, ci mă voi supune canoanelor Sfinților Părinți, insuflați de Duhul Sfânt”.

    Mitropolitul Galaction, văzând că nu reușește să ia legătura cu un episcop din afara României, fiind în permanență supravegheat, și nereușind să convingă vreun alt episcop din cadrul Patriarhiei Române să adere la mișcarea de rezistență, a luat decizia de a hirotoni singur un episcop. Astfel, la Mănăstirea Copăceni, el a hirotonit noaptea primii doi arhierei, arhimandritul Evloghie Oța († 1979) și părintele Meftodie Marinache († 1977), precum și alți mulți preoți și diaconi.
    Merci in avans prietene Andrei !!!…eram curios.- ca o parere personala cred ca cei care au rupt primii comuniunea (cu BOR)…este cei vinovati !!!

    • Primul care a rupt comuniunea e Glicherie (pentru stilisti „Sfantul” Glicherie), un ieromonah de la Manastirea Neamt. Timp de 30 de ani au stat fara episcop, dupa care li s-a alaturat Galaction Cordun, dupa cum scrie si in sursa citata de tine. Atunci au devenit brusc „Mitropolie”, adica Slatioara de astazi.

      • preot-duhovnic zice:

        Arhiereul nu poate sa devina niciodata schizmatic, el fiind si singur biserica intreaga si purtator al deplinatatii Harului. Arhiereul poate sa devina doar eretic. (dar asta-i alta treaba)

  6. preot-duhovnic zice:

    Arhiereul poate sa hirotoneasca si singur, alt arhiereu:
    – ca posesor al deplinatatii harului
    – din iconomie dumnezeiasca
    – asa cum si maslu se poate oficia de un singur preot (tot din iconomie si cu binecuvantare arhiereasca)
    – asa cum si Liturghia se poate oficia fara niciun credincios in biserica (parintele Staniloae cand savarsea Liturghie in temnita, la izolare, credeti ca avea multi enoriasi acolo? Sau credeti ca avea la mana patalama de la arhiereu ca sa savarseasca Liturghie la izolare in temnita?)

    • Arhiereul nu poate sa devina niciodata schizmatic, el fiind si singur biserica intreaga si purtator al deplinatatii Harului. Arhiereul poate sa devina doar eretic. (dar asta-i alta treaba)

      Arhiereul reprezinta intr-adevar biserica locala. Dar daca o biserica locala devine schismatica, automat ca devine astfel prin arhiereul locului. Ca exemplu avem schisma lui Ipolit, schisma meletiana sau schisma bulgara. Galaction Cordun nu a fost schismatic?

      Arhiereul poate sa hirotoneasca si singur, alt arhiereu

      Episcopul să se hirotonească de către doi sau trei episcopi (Canonul 1 apostolic). Singurele situatii in care un singur episcop poate hirotoni un alt episcop sunt situatii speciale cum ar fi persecutia. Cand Biserica era in catacombe in primele trei secole, se practica o astfel de hirotonie. In rest…nu se pune.

  7. doktoru zice:

    Salut.M-am mai gandit la stilisti si la separarea lor ultra rapida de BOR.Si ma tot gandeam ,si ma tot gandeam…pana mi-am adus aminte de separarea apusenilor,aka catolicilor, de rasariteni la anul de gratie 1054(separare care mi-am explicat-o dupa modelul din VT a celor doua regate ,Israel cel de nord si Iuda cel de sud ,dupa aproape 300 de ani de existenta comuna iar dupa alti vreo 200 caderea definitiva si iremediabila a regatului de nord).La fel si la kakatolici.Stii de cand a fost luat in considerare filioque de catre kakatolici si afirmat ca atare? De pe la 586,cam asa ceva.Stii cat i-a lasat Dumnezeu sa-si indrepte propria prostie?Pana in 1054 cand s-au autoseparat de dreapta credinta singuri(desi erau de mai multe sute de ani departati de ortodoxie).
    O mica recapitulare ,de pa la wiki :

    „Filioque” …este asumat de biserica latină prin Conciliul de la Toledo, din 589, apoi în Italia, prin Conciliul de la Aquileia, în 796, iar în Europa Centrală, în 809, prin Conciliul de la Aachen.

    Conciliul de la Toledo din 589 era unul local, prin care se voia întărirea poziției antiariene și afirmarea clară a credinței că Iisus Hristos este Dumnezeu, de aceeași substanță cu Tatăl… Astfel, Filioque avea drept menire afirmarea divinității Fiului. Astfel, Filioque a fost introdus de latini-in mod gresit – în contextul luptei împotriva arianismului.

    Papa Leon al III-lea (795-816), pus în fața alegerii, a afirmat că formula Crezului trebuie rostită fără Filioque și ordonă imprimarea versiunii Orientale a Crezului, pe două plăci de argint, puse pe porțile Palatului Lateran. Pe ele, sub textul Simbolului credinței stă scris, Haec Leo posui amore et cautela ortodoxe fidei, adică Eu, Leon, am pus (acestea) din dragoste și purtare de grijă față de credința ortodoxă. Plăcile au fost depozitate ulterior la San Pietro. Prin acest gest Papa se opunea poziției împăraților franci, favorabili iconoclasmului și lui Filioque.

    Papa Benedict al VIII-lea (1012-1024) determină introducerea termenului Filioque în crezul latin, în anul 1014, cu prilejul încoronării solemne a împăratului Henric al III-lea (973-1024).

    Sfântul Toma de Aquino în Summa Theologica că „trebuie spus că este necesar să afirmăm că Sfântul Duh este de la Fiul ”.
    ––––––––––––––-
    Vezi ,Dumnezeu lucreaza incet,nu se grabeste.Are timp.Pe cand dracul este putin mai grabit ,nu are atat de mult timp la dispozitie.Dracul dezbina rapid,Dumnezeu vrea pocainta pacatosului si sa se intoarca inapoi sa fie viu dpdv duhovnicesc,nu trupesc.De aceea am zis mai sus ca cei care au rupt primii comuniunea cu BOR erau in greseala,vorba aia daca esti in duhul lui Hristos nu dai cu barda in capul celuilalt daca greseste,fie chiar si in dogme.Doar dracul procedeaza asa,da cu parul si nu gandeste,are gandire pripita cum s-ar zice.La fel a fost si la evrei.Tribul lui nea Dan a fost primul care cazuse in idolatrie inca de pe vremea lui Isus Navi(cand inca isi mai imparteau teritoriile),iar mai apoi au influentat restul triburilor.Prima masura luata de Dumnezeu a fost ca sa-i bage la izolare poate,poate si-or reveni.Dar ei nu si nu. Apoi Dumnezeu a fost nevoit sa renunte la ei din cauza ca ei nu s-au lasat de prostii ,fiind chiar si in aceea carantina .Asa ca dusi au ramas forever.
    Tot asa si la catolici.Dumnezeu i-a ingaduit cateva sute de ani cazuti in greseala filioque-ului ,dar in momentul cat l-au afirmat si introdus in Crez la 1014,si-au primit termenul final pana la 1054 cand au fost lasati sa se autosepare de dreapta credinta.
    La fel si toti stilistii astia,desi am vazut ca unii sunt foarte isteti si priceputi in tot felul de canoane si poate si in altele,nu s-au prins ca graba e treaba dracului.Pacat de ei.Dar stilismul asta e o erezie atat de rea?Intreb si eu…desi daca s-au separat de Biserica intrebarea mea e cam fara rost ,nu-i asa !!!?

    PS-Stii la ce ma mai gandeam?,prietene Andrei.De fapt a fost oleaca mai in urma ,nu de curand. Acum ceva vreme ma tot gandeam cum va putea nea antihasul sa reuseasca si sa aiba atata putere pe pamant si in asa scurta vreme.Si ,tot asa,ma gandeam si ma tot gandeam.Pana mi-am dat seama ca dracul e duh si nu trup si el nu poate oricum sa faca nimic de la el.Deci are nevoie de ingaduinta lui Dumnezeu plus unii care sa lucreze dupa voia lui,unii care sa-i faca toate cacaturile.
    Lumea stie varianta asta:

    Dar vrajmasul nu va veni asa. Se va naste cu adevarat dintr-o femeie spurcata, care va fi unealta a lui. Deci nu se va intrupa diavolul, ci in acest fel va veni ca sa insele pe toti. Fiind smerit, linistit, urand cele nedrepte, spre iudei intorcandu-se, bun, iubitor de saraci, peste masura de frumos, cu buna asezare, lin catre toti, cinstind in mod special pe evrei (caci ei asteapta venirea lui). Iar intru toate acestea se vor face semne, aratari si infricosari cu multa stapanire, si se va mestesugi cu viclesug ca sa placa tuturor, si sa fie iubit de multi. Si daruri nu va lua, cu manie nu va grai, mahnit nu se va arata, si cu chipul bunei randuieli va amagi lumea, pana ce se va face imparat. Si dupa ce vor vedea multe popoare niste fapte bune ca acestea, toti impreuna cu o socoteala se vor face, si cu bucurie mare il vor propovadui pe el imparat, zicand unii catre altii: Au doara se mai afla vreun om ca acesta bun si drept? Si mai mult poporul cel ucigas al evreilor il vor cinsti si se vor bucura de imparatia lui. Pentru aceea si ca unul ce va cinsti mai mult locul si templul, va arata tuturor ca are grija de ei.-adica varianta aia cu antihasul bun si milos ca bunul samaritean(Sf.Ioan Gura de Aur ne-a avertizat sa nu o credem!!!)

    Totusi varianta asta se cam bate in cap cu aia in care se zice ca antihasul va aparea dupa un mare razboi unde toti vor zice sa-si aleaga doar un imparat/conducator.
    In varianta de mai inainte, conditiile alea par a fi mai mult de pace nu de razboi.Iar antihasul ca sa obtina conducerea lumii intregi are doua variante:ori pleaca la razboi cu toata lumea,varianta in care pica faza cu toti aia care il aleg de bun ce este.Iar varianta a doua de cucerire a lumii e mai mult din umbra ,in care antihasul obtine controlul asupra lumii fara forta prea mare ci doar prin cumpararea conducatorilor natiunilor.Varianta care oricum are nevoie de mult mai mult timp ,dar mult mai avantajoasa dpdv.
    Si apoi mi-am amintit ca am tot citit pe net paralelisme facute intre evrei si crestini pe baza istoriei.Si am zis ca asa este .Crestinii reitereaza unele fapte ale evreilor de-a lungul istoriei.Adica unele chestii intamplate pe la ei se regasesc si in istoria crestinilor.Din aceasta cauza poti gasi raspunsuri la multe chestii in biblie.Si ma gandeam la cele 42 de luni ale antihasului din Apocalipsa.Si mai ma gandeam si la faza cu anul ca luna si restul.Dar am zis ca este fizic imposibil ca in 42 de ani antihasul sa obtina un control total in lume.Dar apoi mi-am adus aminte ca evreii au intrat in promise-land dupa aproape 430 de ani de la promisiunea lui Avraam.Si ma gandeam ca si crestinii asteapta acum tot un fel de promise-land ,dar un pic mai sus.la inaltime.In ceruri.Singura problema ma gandeam ca mai ramasese sa stiu de unde au inceput cei 420 de ani.Ceea ce nu ar trebui sa fie prea greu cautand prin istorie de cand au inceput evreii sa miste mai bine si mai mult.
    Dar asta este o treaba pt cei pasionati de istorie si nu de chip-uri chipulizante !!!

    • Ana Elisabeta zice:

      Erezia lor cea mai mare e ca neaga prezenta Harului in Biserica pe care ei o numesc oficiala/mainstream, ba ca e pe noul calendar (sau doar in comuniune cu, in cazul rusilor), ba ca e cate-un ierarh ecumenist, ba ca, ba ca… Cert e ca avem dovezi concrete ca lucreaza Harul chiar si in BOR, care este cea mai varza dintre toate Bisericile nationale la capitolul asta (ai nostri au semnat toate documentele dubioase cu catolicii si monofizitii, Corneanu s-a impartasit la eretici, suntem in CMB…) Suntem intr-o situatie de iconomie, ca aceea care a precedat despartirea papistasilor de noi. Dar si cand va veni despartirea… Sa ne fereasca Dumnezeu!

    • doktoru zice:

      Nu am inteles,ei neaga prezenta harului in propria lor biserica?In mod normal BOR are har iar stilistii ar trebui sa duca lipsa de toate.Cat despre popi ca nea Corneanu si altii care or mai fi,banuiesc ca este treaba lor,doar sunt majori.Noi,vorba aia,sa stam bine,sa stam cu frica. Si intelepciune.
      Despre ce despartire mai este vorba?…caci nici pe asta nu am inteles-o…cat despre timp,nu prea mai pare a mai fi prea mult !!!
      Oricum,personal,nu prea ma intereseaza de stilisti,treaba lor ce fac,ei o sa vada.Dar eram doar curios, ca am intrat pe unele site-uri stiliste, iar unii dintre indivizii de prin zona erau destul de agitati in argumentatiile lor care pareau si destul de sofisticate si dpmdv greu de contra-argumentat.De aceea am incercat sa gasesc un argument mai usor si mai logic contra.Dar chiar,stilistii cu cine mai sunt in comuniune? Ii mai recunoaste cineva?Sau toti ii considera eretici?

      • Stilistii au intr-adevar cateva argumente bune, iar in unele privinte chiar au dreptate. In BOR lumea doarme. Cat timp noi stam cu un document semnat de unire cu monofizitii spre exemplu, e normal ca stilistii sa aibe dreptate. Poti sa zici ca nu e apostazie in BOR? Pai nu prea! Si nici interes. De cate ori a fost vazut prea nefericitul dand declaratii contra ateilor? Niciodata. Si exemplele sunt multe. Stilistii nu sunt Biserica, dar eu cred ca ei sunt pietrele de striga pe cand aia care trebuie sa strige dorm sau sunt ocupati cu alte prostii.

      • Ana Elisabeta zice:

        Eventual, ei intre ei se recunosc, desi nici asta nu e neaparat adevarat, ca cei care nu cred ca e Har in Bisericile oficiale ii considera eretici pe cei care cred ca totusi ar putea fi Har si acolo.

        Era o situatie cand exista ROCOR-ul, pentru ca ROCOR-ul era in comuniune cu Biserica Sarba, iar pe de alta parte in comuniune cu stilistii cei blanzi. Acum insa ROCOR-ul s-a reunit cu Biserica Rusa, iar cei care nu s-au unit (au fost unii care au refuzat) s-au radicalizat si sunt, bineinteles, in comuniune cu stilistii cei mai radicali.

        Asta am inteles eu din povestiri de la oameni care au rabdare sa citeasca despre asa ceva. Sper ca am inteles bine.

        Da, pun niste probleme serioase, semnul de intrebare este la reactia pe care o au la aceste probleme. Oamenii se pot sminti grav, cum s-a intamplat acum cativa cu preotul si maicutele care au trecut la un grup stilist grec.

      • Ana Elisabeta zice:

        „Nu am inteles,ei neaga prezenta harului in propria lor biserica?”

        M-am exprimat eu gresit. Neaga prezenta Harului in ceea ce numesc ei „biserici oficiale”, iar noi numim Biserica.

    • doktoru zice:

      Salut,prietene Andrei.Dar nu mi-ai zis daca stilistii sunt izolati de toata lumea sau mai au legatura cu cineva?Eram curios.
      Dar sa stii ca eu nu consider ca in BOR este apostazie,de absolut nici o culoare. Seamana mai mult cu o stare de letargie,de delasare,de neincredere,de neluare in seama a credintei si a Bisericii.Parerea mea este ca e aceiasi stare de indoiala pe care o eveau vechii evreii pe vremuri,in urma cu vreo 2000 si ceva de ani.Atunci cand de vreo 400-500 de ani nu mai avusera nici un proroc,nici o minune evidenta,doar in vechile povestiri din batrani.Si nici nu prea mai credeau in Dumnezeu.Asa si pe la noi,cu ceva exceptii totusi care pesemne ca or fi asa cum zici tu .
      Dar vezi ca termenul de apostazie a intrat in vocabularul zilelor noastre dar pe o directie cam gresita.Asa cum s-a impamantenit si cuvantul apocalipsa (Descoperirea lui Iisus Hristos),anatema si altele pesemne.Si toti le cam folosesc nestiind prea exact la ce se refera. Apostazia asta ,parca in ultima perioada , multa lume foloseste cuvantul pe ici-colo cam aiurea si foarte lejer(asa cum pisiul maus arunca de colo-colo anateme ca la ma-sa acasa!!!), deoarece este vorba ,parerea mea,de fapt de lepadarea aia de credinta de la Sf.Pavel.Ori aia sa stii ca nu se aplica oricui.Sf.Pavel a spus-o cu o dedicatie mai mult decat clara.Apostazia aia,adica lepadarea de credinta este insotita de multa hula si ura,nu doar o simpla neincredere in Dumnezeu-Iisus Hristos.Si nu genul de hula ca Duhul Sfant si filioque.Nu,asta cu filioque e in liga mica de juniori.Apostazia aia are hule cu muuuuult mai urate si mai nasoale.Pt un crestin de nepovestit.Si astea le intalnesti doar intr-un singur loc.De vreo 2000 de ani.Aproape.
      Aah,si vezi ca daca stilistii au iesit din Biserica si s-au separat ,ei nu mai pot fi pietre.Si deci nici nu pot striga(ei pot striga la fel cum sectantii deodata nu mai fumeaza,beau etc) .Parerea mea este ca popii sunt vinovati de starea poporului ca ei stau pe scaunul invatatorilor,asa cum fariseii stateau pe scaunul lui Moise si ii durea in bașcheți si li se rupea de tot poporul numai ca sa faca ei gusa groasa.Lasa-i ca ei o sa vada.Ei uita ca sunt popi ai veacului al optulea (mie mi-ar fi groaza sa fiu popa acum deoarece am citit ca astia-s cei mai de groaza popi,iar ei toti cred ca sunt exceptia aia care intareste regula,niciunul macar nu se vede cat de slab pregatit este si zici ca nici nu au citit ce au zis Sf.Parinti de cei din veacul al optulea; dar treaba lor,lor le-a placut locurile din fata!!!).

      Dau mai jos un mic pasaj in care se arata cum era starea de spirit a evreilor,cand la fel ca si crestinii,erau cam cazuti/slabiti din credinta in Dumnezeu (dar nu in apostazie),poate si din faptul ca trecusera de la Moise si minunile lui Dumnezeu cam vreo 1500 de ani si totul parea ca este in defavoarea lor si ,tot la fel, Hristos parea ca intarzie ca sa-i salveze si sa le refaca/redea imparatia cazuta/pierduta.

  8. doktoru zice:

    Cum Templul fusese lăsat în paragină, Domnul Dumnezeu i-a trimis pe Prorocii Agheu şi Zaharia să îndemne poporul să ducă lucrările la bun sfârşit. Atunci, Prorocii Agheu şi Zaharia şi, ulterior, Maleahi, au înţeles că poporul iudeu suferise o seamă de schimbări profunde: iudeii din vremea lor ajunseseră să se deosebească foarte mult de iudeii care au trăit înainte de exilul babilonian. Iudeii din vechime se bizuiau mai mult pe împlinirea ritualurilor şi a ceremoniilor de la Templu, care erau definitorii pentru ei; în acelaşi timp, ei nu socoteau de maximă importanţă ascultarea şi supunerea faţă de Dumnezeu. Dar, de cealaltă parte, iudeii contemporani cu aceşti proroci erau apatici, lipsiţi de voinţă. Erau ispitiţi să creadă că, orice ar fi făcut ei, efortul lor nu avea nici un sens din punct de vedere religios. Distrugerea Ierusalimului reprezentase pentru ei o profundă umilinţă. Mai mult decât atât, erau în mod evident influenţaţi de concepţia persană conform căreia toate religiile şi toate credinţele erau în egală măsură bune. În aceste condiţii, iudeii reveniţi în patrie nu găseau nici un motiv suficient de întemeiat pentru a-şi relua Legea, pentru a împlini din nou, aşa ca pe vremuri, rânduielile mozaice şi pentru a reconstrui Templul. În mod evident, asimilarea lor în culturile păgâne în mijlocul cărora trăiau era numai o chestiune de timp.

    Pe lângă acestea, perspectiva revenirii într-o ţară dominată de sărăcie nu era deloc atractivă pentru cei mai mulţi dintre iudeii aflaţi în exil, şi mai cu seamă pentru aceia dintre ei a căror credinţă fusese puternic încercată de rigorile şi umilinţele captivităţii. Apoi, a reface ruinele trecutului nu-i atrăgea nici pe aceia dintre iudei care izbutiseră să-şi construiască printre babilonieni o viaţă prosperă, bazată pe diverse .Întreprinderi comerciale sau pe diverse alte activităţi lucrative. Dar aceia dintre iudei care totuşi au luat hotărârea de a se întoarce erau animaţi nu doar de dorul libertăţii personale, ci şi de acela de a se pune în slujba lui Dumnezeu. Însă aceste aşteptări au fost ajustate la adevărata lor măsură, prin conştientizarea faptului că acasă vor avea de întâmpinat greutăţi serioase, din toate punctele de vedere. în cea mai mare parte, cei întorşi din robie erau animaţi în primul rând de fervoarea unor idealuri religioase, şi mai puţin de atingerea unor obiective de natură materială. Cu toate acestea, încetul cu încetul, cei repatriaţi au fost copleşiţi de grijile pământeşti, efortul lor de a-şi asigura subzistenţa consumându-le toată energia. Înainte de sosirea Profetului Agheu este posibil să nu se fi făcut nimic altceva decât că s-au săpat fundaţiile Templului şi s-a ridicat structura de rezistenţă. Se pare că altarul fusese şi el înălţat pentru jertfele de ardere de tot; dar lucrarea de restaurare a fost oprită la stadiul acesta pentru nu mai puţin de 16 ani.

    În fapt, perspectiva revenirii în patrie nu stârnise prea mult entuziasm nici în rândurile preoţimii. La Ezdra 2:36-39 aflăm că, dintre cele 24 de ordine, s-au întors reprezentanţi a doar patru dintre acestea. Dintre leviţi s-au întors numai 74, iar dintre slujitorii de la Templu, 392 [cf. Ezdra 2:40, 58]. De altfel, la început nu s-a întors nici un levit [cf. Ezdra 8:15-20]; doar când au fost îndemnaţi, de-abia atunci au răspuns pozitiv 37, dimpreună cu alţi 220 de slujitori ai Templului. Astfel, prorocii postexil au avut şi menirea aceasta, de a-i ajuta pe iudei să realizeze deosebirea dintre credinţa lor şi rătăcirile idolatre ale popoarelor cu care se învecinau, precum şi de a-i îndemna şi a-i întări în acţiu¬nea de reconstruire a Templului şi de restaurare a rânduielilor mozaice.

    Construcţia Templului a fost încheiată după patru ani şi jumătate, adică în cel de-al şaselea an al domniei lui Darius [cf. Ezdra 6:14-l5]. Dar, când s-a făcut târnosirea, norul cel luminos al slavei lui Dumnezeu nu a mai umplut Templul. Chivotul, cu obiectele păstrate înlăuntru spre aducere aminte, precum şi Tablele Legii erau, de asemenea, lipsă. Vechiul Legământ nu mai avea să fie refăcut în forma lui sinaitică, ci potrivit cu făgăduinţă făcută către Ieremia, anume că Domnul va încheia un Legământ Nou cu casa lui Israel şi a lui Iuda; Domnul va sădi Legea în inimile lor şi o va scrie în cugetele lor. Totuşi se pare că poporul nu era încă îndeajuns de pregătit pentru aceasta. Iudeii s-au întors din Babilon, dar au continuat să trăiască sub stăpânire păgână şi să se conducă după preceptele acestei lumi, până când se va plini vremea pentru Legământul cel Nou, când Domnul va veni şi va intra în Templul Său.

    • zcalin zice:

      Salut. Intamplator, am dat de o carte a lui Maurice Pinay – „Complotul împotriva Bisericii”, de fapt un rezumat al acestei carti. Acum, legat de taina faradelegii si ce anume o opreste (sau a oprit-o pana in 1917), am gasit o scrisoare adresata de Baruch Levy lui Karl Marx. E foarte interesant cum acesta zice ca stapanirea evreilor asupra universului e obtinuta prin suprimarea granitelor si a monarhiilor, care sunt intarituri pentru particularitati si impiedica aparitia unei republici mondiale unde cetatenia evreilor este pretutindeni recunoscuta. Extraordinar!!! Ce sa mai zici, uite cum apar una cate una piesele din acest puzzle al destinului uman. Mai jos e textul scrisorii:

      „Poporul evreu ca întreg îşi este propriul Mesia. Stãpânirea lui asupra universului este obţinutã prin unirea altor rase umane, prin suprimarea graniţelor si a monarhiilor, care sunt întãrituri pentru particularitãţi şi împiedicã apariţia unei republici mondiale unde cetãţenia evreilor este pretutindeni recunoscutã. În aceastã nouã formã de organizare a umanitãţii, fiii lui Israel care, în prezent sunt risipiţi pe întreaga suprafaţã a pãmântului, vor fi de aceeaşi rasã şi de aceeaşi tradiţie culturalã, fãrã a forma o altã naţionalitate şi vor fi, fãrã putinţã de tãgadã, elementul conducãtor în toate pãrţile, în mod particular dacã reuşeşte sã aşeze deasupra maselor de muncitori o conducere
      permanentã evreiascã. Guvernarea popoarelor trece toatã, cu formarea republicii universale, fãrã nici un efort, în mâinile israeliţilor, favorabili victoriei proletariatului. Apoi, proprietãţile private ale conducãtorilor vor putea fi suprimate
      de capii poporului evreu ce vor guverna pretutindeni asupra proprietãţii popoarelor. Apoi se va împlini promisiunea Talmudului, cã atunci când timpul lui Mesia va veni, evreii vor avea în posesia lor toate bunurile tuturor popoarelor lumii.”

    • doktoru zice:

      Salut.Ma mir ca mai misca cineva !!!
      Uite,cartea asta nu o stiam!!! Dar partea din ea care nu se refera la politica o stiam de cativa ani,asa ca nu am gasit nimic nou in ea care sa ma puna pe ganduri sau sa-mi dea noi idei.Puzzle-ul ala de care zici ,nu-i chiar asa de nepatruns zilele astea,de fapt daca ai prins un colt dintr-un puzzle,restul vine ca efectul de domino.Si daca nu crezi in conspiratiile theoriei alcatuite de maestrii internationali ai conspiratiilor si nu te lasi atat de usor influentat de ei chiar poti vedea ceea ce nu se vede la o prima vedere.Dar pt cei care citesc prima oara asa ceva intradevar ea arata /dezvaluie niste chestii picante si pt mine atat de suparatoare incat mie sila sa le recitesc sa vad cum a decazut lumea asta de cand evreii au iesit la scara internationala.
      Chiar vazusem ieri un film cu si despre evrei:Munich…ei bine au reusit evreii sa ma scarbeasca si mai mult de natia lor nenorocita care din pacate inca exista.Nu recomand nimanui filmul,mai ales ca are si vreo 160 de minute inutile si este regizat si de nea Spielberg…mare porcarie de jeg evreiesc.M-a bucurat faptul sa constat ca si intre ei nu se inteleg atat de bine pe cat lasa ei sa se intrevada din cauza faptului ca sunt adunati din diferite popoare si evident nu pot fi decat deosebiti unul de altul.Ei se unesc doar pt cauze comune si pe perioade limitate de timp.
      Cat despre mesia evreilor,sau cel pe care il socotesc ei a fi,as mai vrea sa redau din VT,Iesirea 4:

      21. Şi a zis Domnul către Moise: „Când vei merge şi vei ajunge în ţara Egiptului, … tu să zici lui Faraon: Aşa zice Domnul Dumnezeul Evreilor: Israel este fiul Meu, întâi-născutul Meu.Îţi zic dar: Lasă pe fiul Meu să Mi se închine;….
      Sunt vorbele care le-a zis Dumnezeu lui Moise,iar eu nu il contrazic pe Dumnezeu ci le i-au ca informatie sigura(iar pe de alta parte inteleg ca expresia fiul Meu, întâi-născutul Meu,reprezinta o expresie alegorica ce indica clar poporul evreu.)Iar evreii ne confirma si ei prin mai multe surse ca nu ne inselam in pronosticurile noastre…nu ca am avea nevoie de confirmarea belitilor de evrei,ei sunt fiii diavolului sa nu uitam.In mod normal daca citim Biblia si Sf.Parinti gasim gramezi de indicii super-relevante.
      Din aceasta cauza am si zis ca aceiasi expresie alegorica a Sf.Pavel de la II Tesaloniceni ,adica fiul pierzarii,indica acelasi lucru.Diferenta este ca o face mai voalat nu din cauza ca ar fi vrut sa nu spuna numele spurcat al antihasului(ceea ce de fapt este o teorie pe cat de hazlie pe atat de idioata)ci dimpotriva pt a le da din partea lui Hristos o noua sansa,ultimatuma,pt a-si putea reveni,asta in caz ca si-ar fi dorit vreodata.Ceea ce de fapt vedem cu ochii nostri ca nu prea s-a intamplat.

      Pe de alta parte ma mai gandeam si la faptul ca :
      27. Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului.

      Iar cateva versete mai incolo pare a se repeta aproximativ aceiasi informatie cu venirea Fiului Omului numai ca intervine aluzia la Noe si zilele lui:
      36. Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.
      37. Şi precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi venirea Fiului Omului.
      38. Căci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie,
      39. Şi n-au ştiut până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi, la fel va fi şi venirea Fiului Omului.

      Tocmai spusese Iisus ca venirea lui nu o stie decat Tatal,ca va fi ca fulgerul pe cer,cand hopa ca mai arunca inca un indiciu suplimentar,dupa faza cu smochinul si cu zilele de stramtoare cu soarele ,luna si stelutele,vine cum s-ar zice in plus semnul lui Noe.Ori Iisus nu se repeta decat pt a sublinia ceva important sau pt a arata mai voalat inca ceva,pt cei mai insistenti si care vor sa afle mai multe.Ca asa este cam toata Biblia ,mai ascunsa,ca sa nu cada in derizoriu,si dovada ca multi si-au prins urechile in ea sau si-au scrantit palida inteligenta si asta incepand chiar cu evreii,primii trecatori-posesori ai ei.Asta in plus ca o dovada ca Biblia nu a fost niciodata pt evrei,ci doar pt o mica parte a lor.Biblia a fost si este si evident va si ramane a crestinilor ortodocsi.Ma rog, a celor care vor sa cunoasca adevarul si isi dau si toata silinta in aceasta directie !!!
      Semnul lui Noe pana a intrat in aceea barcuta nu a fost decat unul,din ce stiu eu.Dar poate ca zice vreun baiat mai istet ca mine!!!…asta ca sa mai putem conversa on the line !!!(si la Marcu este aceeasi poveste numai ca acolo apare si chestia cu Lot care arata altceva)

      PS-Prietene zcalin,daca ai inteles(sper!!!) ca taina faradelegii a fost indepartata de pe la 1917,mai departe ce-ti spune gandul,acum dupa ce ai citit atatea despre antihrist ,mai ales cele de la Sf.Parinti?

      PPS-Vream sa va zic si de unde vine ideea asta,destul de proasta,cu acel antihas baiat bun,la inceput.Cititi la VT,povestea lui David si a lui Abesalom si cum a incercat cel din urma sa fure imparatia lui David si cum se comporta la inceput.Acolo David personifica pe Hristos iar Abesalom-ul pa potrivnic.

      PPS4-Cautand cartea aia cu complotul contra bisericii am dat si de link-ul asta
      http://www.miscarea.net/evreii3.htm …poate fi destul de interesant ,desi pt mine nu aduce absolut nimic nou; de fapt este destul de incomplet si nu explica mai nimic,pt mine vream sa zic.

      • zcalin zice:

        Salut!
        E un parinte, care mie mi-e foarte drag si anume Cuviosul Parinte Serafim Rose, care spune:
        „Cu adevarat ca este chiar mai tîrziu decît credeam cu totii: Apocalipsa se întîmpla chiar acum.” […]
        Nici macar nu mai este vorba de cine este un „bun” crestin-ortodox, sau unul „prost”; întrebarea care se pune acum este aceasta: va mai supravietui macar credinta noastra? Pentru multi, nu va mai supravietui; Antihristul care va veni va fi mult prea atragator, mult prea în spiritul preocuparilor lumesti dupa care tînjim, pentru ca majoritatea oamenilor sa-si dea macar seama ca si-au pierdut crestinismul înclinîndu-se în fata lui.

      • zcalin zice:

        … referitor la ce am zis mai inainte … mai explicit. Apostazia (lepadarea) e antihristul. O zice Sfantul Ioan Gura de Aur, Sf. Teofilact al Bulgariei si alti Sfinti Parinti. Acum probabil ne intereseaza unde ne aflam noi, dpdv cronologic … aici ma refer la Ortodocsi (la Biserica, corabie), fiindca cele ce sunt scrise in Biblie sunt pentru ortodocsi. Apocalipsa cuprinde „cele ce trebuie sa se petreaca in curand.” si ne destainuie cele 7 perioade / Biserici ale Erei Crestine. Acum … odata ce taina faradelegii a fost indepartata, iar smochinul a inflorit de-a binelea …ce sa mai zic … suntem la ultima pecete, taina (cea de-a saptea). Iar asta nu o zic eu … ci o zice parintele Mina Dobzeu.Talcuieste si descrie foarte bine aceste 7 etape ale planului lui Dumnezeu de mantuire a omului si a lumii.

        Redau mai jos:
        „Confruntarea cu Antihristul la nivel de pamantean are loc la nivelul relatiei noastre cu ceilalti – cu ei, persoane, natiuni, guvernari. In construirea acestei relatii, rostul nostru este acela de a pastra nestirbit Cuvantul lasat spre folosul si izbavirea noastra de catre Dumnezeu.
        […]
        Tot la nivelul istoriei, lupta cu Antihristul se transforma intr-o lupta cu ideologiile ce propovaduiesc ateismul. Acestea nu pot fi biruite prin tacere, ci prin puterea Cuvantului, lasata norma de Dumnezeu, pentru a ne folosi de ea spre lucrul bun. Dar, supus ispitelor si rautatilor, omul poate folosi aceasta mare putere a cuvantului si spre pierzanie”
        .

        Cronologic, parintele ne arata astfel:
        Biserica intaia – Efes – perioada apostolica – de la invierea lui Hristos la moartea Sf. Ioan, anii 33-100;
        Biserica a doua – Smirna – perioada persecutiilor – de la Nero la Iulian Apostatul, anii 64-363;
        Biserica a treia – Pergam – perioada Sinoadelor Ecumenice si a islamului, anii 325-1054, (Biserica unita – parga lui Dumnezeu si a Mielului);
        Biserica a patra – Tiatira – perioada scolastica si a reformelor, anii 855-1555;
        Biserica a cincea – Sardes – perioada otomana si a ocultismului, anii 1453-1877;
        Biserica a sasea – Filadelfia – perioada ateismului si materialismului, anii 1789-1989;
        Biserica a saptea – Laodiceea – perioada globalismului si venirea Imparatiei lui Hristos pe pamant, anii 1945-?.
        (sursa: Arhimandrit Mina Dobzeu – Apocalipsa: Planul de salvare a lumii în 7 etape)

        Acum, pentru cei care cred ca pecetea e cip-ul, nanocip-ul, marele parinte si duhovnic Mina Dobzeu spune: „numărul 666, semnul fiarei, imprimat pe frunte înseamnă acceptarea ideologiei comuniste şi a oricărei ideologii atee, iar pe mâna dreaptă înseamnă a acţiona conform acestei ideologii. Ne surprind, continuă părintele, interpretările hazardate pe care le dau unii acestui număr,
        încercând să-i sperie pe oameni, cum ar fi pe buletinele de identitate sau pe alte acte sau produse unde este imprimată cifra 666. Acest număr, am spus, reprezintă o interpretare pur simbolică, iar încercările de a semăna frica în sufletele oamenilor simpli şi evlavioşi sunt răuvoitoare, cu interese obscure”.
        Doamne, ajuta!

      • doktoru zice:

        Nu cred ca am citit aceasta impartire in etape/perioade in functie de cele 7 Biserici din Apocalipsa,dar posibil sa fie asa .Nu contrazic,de fapt sunt interesante dpdv…Posibil sa se mai poata umbla la cativa ani ,cu mici aproximatii.
        Nu stiu la ce te-ai referit cu pecetea/taina a saptea:pecetea a 7 a din Apocalipsa sau la aceea periodizare a parintelui Mina?
        Cat despre chip ca pecete lepadatoare,asa este…este o teorie fara nici o sustinere ortodoxa.Iar dpdv cronologic al Apocalipsei parerea mea este ca batem ,chiar,spre 99 la 100.Fiind si anul 7523,cred.Stiu ca am mai zis,dar ,Apocalipsa nu este scrisa intr-o ordine cronologica.Si cred ca cea de-a 6 a pecete a fost la rastignirea lui Hristos.Iar trambitele se aud din era crestineasca,deci in ultimii 2000 de ani.Iar prima trambita a fost inceputul ereziilor intre crestini.Samd.Iar cea de a 6 a trambita arata dezlegarea imperiului potrivnic crestinilor de la sfarsitul vremurilor.Care stim cine este.Sau ar trebui.
        Iar cat despre cele 7 cupe ale maniei lui Dumnezeu,sau mai bine 7 rani de moarte ,cum zice la 1795-Blaj,toate sunt ale ovreilor.Lor le apartin.Cea de a 6 a cupa este turnata peste Eufrat,care atunci seaca.Dar la a 6 a trambita vedem ca inapoi Eufratul este dezlegat.Poate chiar ar trebui sa spun cine este Eufratul !!!…dar ar trebui sa se subinteleaga…oare nu spune ingerul la Apoc.17 despre fiara care era,apoi nu mai era si apoi iar apare la sfarsit.Nu stiu cum a fost posibil ca sa se inteleaga ca ar fi vorba despre un om !!!!(chiar nu stiu !!!)
        Unii au zis ca Eufratul va fi sorbit de chinezi cu linguritele si va seca!!!!!!!!!!!!!wtf…Si stiu ca am mai zis de micutul intermezzo dintre cupa 6 si 7, si am zis ca este o perioada de timp intre 70 si 47/48(aproape 1900).Iar Armaghedonul este adunarea ovreiasilor in vechea lor matca,ceea ce ar trebui sa fie si gogul din pamantul lui magog(adica una si aceiasi chestia).Iar daca tinem cont si de faptul ca am gasit pe la Sf.Parinti parerea ca Tirul il reprezinta pe antihrist,atunci Isaia ne spune si cat are acesta la dispozitie(a se vedea Isaia 23).
        Aah,si mai vream sa mai zic de Damasc(am mai zis parca la un post mainainte)ca tot geme internetul de profetia distrugerii Siriei si Damascului.La Isaia 17 Dumnezeu zice ca evreii,fii celei robite,adica Damascul va fi alungat si parasit pt totdeauna si va fi scos din mostenire pt ca si-a abandonat Mantuitorul ,adica Hristosul,dar ii zice :

        în ziua’n care vei sădi, te vei înşela;dar dacă semeni dimineaţa, sămânţa va răsări a seceriş;e ziua’n care vei dobândi o moştenire şi, ca un părinte, vei dobândi moştenire pentru fiii tăi…..curând asupra serii, şi plângere va fi;
        ‘nainte de-a fi ziuă, nimic nu va mai fi.(Aceasta va fi partea celor ce v’au jefuit
        şi moştenirea celor ce v’au moştenit.-aceata este speranta pt crestini)

        Deci Dumnezeu ii avertizeaza ca daca iarasi se vor sadi,in acelasi loc de unde au fost alungati,se vor fi inselat singuri.Si spune de dimineata si seara,iar dupa-amiaza este automat subinteleasa,iar acestea pot fi trei varste sau trei generatii de oameni,echivalentul a 75 de ani,desi Isaia zice 70(iar eu il cred pe Isaia)-astea tot in legatura cu revenirea evreilor si faptul ca a fost aratata de mult de catre Isaia,desi usor codificata.
        Vream sa mai dau un mic text dar il redau separat ca asta s-a lungit destul .

  9. doktoru zice:

    Zic ei mai departe: Se prea poate să-şi înceapă lucrarea în împrejurările unei conflagraţii mondiale când umanitatea, după ce a suferit toate urâciunile războiului, nu va mai vedea nici o cale de ieşire din dezastruoasa sa fundătură, fiindcă toate mijloacele de rezolvare se vor afla în mâinile unei societăţi secrete care va coopera cu Antihrist. El va oferi un plan pentru rezolvarea reuşită a crizei mondiale, întemeiat pe înţelepciune politică şi socială – anume statornicirea unei structuri politice şi sociale uniforme în întreaga lume.
    Ostenită de grozăviile războiului şi fiind oarbă duhovniceşte, omenirea nu va recunoaşte acest proiect ca fiind o cursă vicleană şi astfel va fi ademenită în cea mai nemiloasă şi mai necurmată robie. Dimpotrivă, oamenii vor întâmpina cu osanale manifestările de înaltă erudiţie, înţelepciune şi geniu ale lui Antihrist.

    Mica explicatiune:

    Primul Război Mondial( 28 iulie 1914 – 11 noiembrie 1918 )s-a dovedit a fi o ruptură decisivă cu vechea ordine mondială(a se observa ca daca vechea ordine mondiala a fost inlaturata,va incepe automat o noua ordine mondiala), marcând încetarea finală a absolutismului monarhic în Europa. Patru imperii au fost doborâte: German, Austro-Ungar, Rus și Otoman. Cele patru dinastii ale lor, Hohenzollern, Habsburg, Otoman și Romanov, care au avut rădăcini ale puterii încă din timpul cruciadelor,au căzut după război.
    Eșecul de a rezolva crizele postbelice a contribuit la ascendența fascismului în Italia, a nazismului în Germania și la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Războiul a catalizat Revoluția bolșevică, cea care avea să inspire ulterior revoluții comuniste în diferite țări, precum China sau Cuba. În est, căderea Imperiului Otoman a pavat calea spre democrația modernă și laicizarea statului succesor, Turcia. În Europa Centrală au fost înființate state noi, precum Cehoslovacia sau Iugoslavia, iar Polonia a fost redefinită.

    Ce s-a intamplat dupa cel de al doilea razboi mondial,consecinte(wikipedia citire):

    Organizația Națiunilor Unite
    Organizația Națiunilor Unite a fost fondată ca un rezultat direct al celui de-al Doilea Război Mondial(care banuiesc ca a fost ca o a doua etapa din noua ordine mondiala)
    De vreme ce Liga Națiunilor a eșuat, în mod evident, să prevină războiul, a fost pusă la cale o nouă ordine internațională. În 1945 a fost fondată Organizația Națiunilor Unite. Pentru a preveni izbucnirea unui nou război, la fel de devastator ca a doua conflagrație mondială, și pentru a asigura o pace durabilă în Europa, în 1951, a fost înființată Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, (Tratatul de la Paris), predecesoara Uniunii Europene. ONU este responsabilă și pentru crearea statului modern Israel, în 1948, în parte, ca răspuns la Holocaust.
    Bineinteles ca si cea de a doua organizatie care promitea pacea,prosperitatea,intelegerea intre popoare etc a esuat la fel de bine ca si prima,totul ramanand la stadiul de promisiuni.Adica vorbe ,nu fapte.Adica democratia mincinoasa.

    Acestea se incadrau la cea de a doua perioada a lui antihrist.Prima perioada consta in cresterea si pregatirea lui in ascuns pana la iesirea la rampa internationala a acestuia.Aceasta trebuia sa fie o perioada de 30 de ani,care trecea neobservata pt intreaga lume.Si intradevar asa a si fost ,deoarece intre anii 1917/18 si intre 1947/48 sunt exact 30 de ani.

    El – spune Vladimir Soloviov –
    „va arunca vălul strălucitor al binelui şi adevărului(lor) peste taina fărădelegii”.Si intradevar de la celebra lozinca,,Libertate,Egalitate,Fraternitate,,toata istoria ultimilor 200 si ceva de ani a fost in slujba drepturilor omului si a egalitatii intre popoare si a democratiei,doar pana cand a fost inlaturata monarhia din lume si apoi instaurata deja celebra democratie ,cu toate drepturile aferente ;iar apoi omenirea lovindu-se de toate drepturile garantate de democratie nu a stiut cum sa mai scape de ea si de restul obligatiilor ce decurgeau din ea. Libertate,egalitate,fraternitate…da,dar nu pentru toti la fel.Pt.unii mai mult decat pt altii.Adica a fost cu dedicatie!!!

    Adica cum s-ar zice,ca un fel de concluzie intermediara, revolutionarii evrei au acoperit taina faradelegii cu un voal stralucitor numit: ,,Libertate, Fraternitate, Egalitate,,…iar fraierii au crezut.

    Banuiesc ca cea cea a treia perioada a antihristului incepe din 1987,de cand a inceput sa cada comunismul si s-a urmarit nivelarea si apropierea celor doua sisteme principale din lume:comunismul si capitalismul.S-a trecut la stergerea demarcatiei dintre cele doua ,si din pacate stim ce a urmat.Totul s-a stricat si mai mult.Banuiesc ca aici se poate aplica semnul lui Noe,ca sa stim cand se va termina dominatia mondiala a antihristului.Semnul lui Noe este ,printre altele,celebra suta de ani.Asta pentru cei care citesc mot-a-mot Biblia.

    Si vream sa spun separat ca aparitia antihristului trebuie neaparat sa coincida cu daramarea/distrugerea a trei imparatii asa cum este scris la Daniel 7.Sa-mi zica si mie cineva pe unde mai este azi 3 imparatii care pot cadea/pot fi umilite,tinand cont ca asa cum ne spunea Sf.Ioan Gura de Aur monarhia era cea care bloca aparitia antihasului.Ori noi astazi traim in plina republica/democratie.Cam atat…deocamdata!!!

    • zcalin zice:

      Acum inteleg ce vrei sa spui despre semnul lui Noe. Timp de 100 de ani li s-au tot spus oamenilor ca va fi potop, dar acestia nu au crezut si nu s-au pocait traind tot in dezmat… Si revenind la zilele noastre … de o buna bucata de vreme ni se tot vorbeste ca antihrist e aici deja, pe pamant. Am inteles si aluzia cu „Israel este fiul Meu, intai-nascutul Meu”, pe cine indica si ca e acelasi lucru
      cu „fiul pierzarii.” E foarte interesanta alegoria. Am inteles si cele 3 perioade ale lui antihrist, care apare dupa ce „taina faradelegii” a fost inlaturata. Prima perioada cand i se pregatea venirea in ascuns …nu-i asa? „Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte” (aici e o mostra despre cum se lucreaza aceasta taina: discursul lui Benjamin Freedman de la Willard Hotel din Washington, vezi: https://www.youtube.com/watch?v=pdlEjahpyDk#t=83), a II-a perioada cand a fost aratat lumii (1947/1948) si a treia perioada … aici ma opresc.
      Am 2 intrebari doktoru:
      1. Ce crezi despre marele Sinod Panortodox (“al optulea sinod”)?, care va avea loc anul viitor, in 2016. Ca are loc ca urmare a unor presiuni si pentru a impune o anumita agenda straina, asta se subintelege.
      2. „Semnul lui Noe”, cand crezi ca a aparut?
      Daca e ceva gresit in rezumatul de mai sus, te rog corecteaza-ma.
      Doamne, ajuta!

  10. doktoru zice:

    Salut.Ma bucur ca ai inteles pana aici.Cat despre sinodul ala panortodox ce sa cred,zic si doar ce a zis :
    • Ieromonahul Nectarie (Tihonov, †29 aprilie 1928) din Optina:

    La întrebarea: „Se vor uni oare Bisericile?” a răspuns: „Nu, aceasta ar fi putut-o face numai Sinodul Ecumenic, dar Sinodul nu se va mai întruni. Au fost 7 sinoade, asemeni celor 7 Taine, şapte Daruri ale Sfântul Duh. Pentru veacul nostru e suficientă cifra 7. Numărul secolului următor este 8…“-cred ca ar fi si destul de imposibil un al 8lea Sinod pt ca asta ar presupune ca mai avem in zilele noastre Sf.Parinti,lucru de care eu ma cam indoiesc,deoarece de abia mai este cate unu care cu chiu cu vai mai tine linia Sf.Parinti.(totusi se pot aduna unii care vor declara ca este al 8lea Sinod si vor face numai magarii,asta e posibil)
    Si acest lucru il confirma si Sf.Briancianinov :

    “Nu avem de unde aştepta restabilirea creştinismului” – scrie mai departe Episcopul Ignatie: “Vasele Sfântului Duh au secat definitiv pretutindeni, chiar şi în mănăstiri, aceste tezaure de evlavie şi daruri harice, or, substanţa Duhului dumnezeiesc poate fi suplinită şi restabilită numai prin uneltele Sale….Se cuvine să fim mai împăciuitori faţă de starea Bisericii şi totodată înţelegători. Această stare jalnică este îngăduită de Sus. Stareţul Isaia spunea: ‘Înţelege vremea! Nu aştepta buna orânduire în structura bisericească îndeobşte. Fii mulţumit că există posibilitatea mântuirii individuale a celor care vor să se mântuiască “….“Mântuieşte-te singur! Fii fericit, dacă vei afla măcar un colaborator adevărat în lucrarea de mântuire: acesta e cel mai mare şi mai de preţ dar al Domnului, în zilele noastre. Păzeşte-te, vrând să-ţi salvezi aproapele, să nu te tragă el în prăpastia pierzaniei. Acest din urmă lucru se întâmplă la tot pasul.”
    Deci :Vasele Sfântului Duh au secat definitiv pretutindeni, chiar şi în mănăstiri….mai asteptam ceva ?!!!

    Vream sa o arat si pe asta :
    Zic monahii Mănăstirii Solovăţ ca au transmis un răspuns pe care Sfântul Zosima l-a dat fiului său duhovnicesc care l-a întrebat cum să-l recunoască pe Antihrist când va veni. Sfântul călugăr i-a dat acest răspuns precis: „Când vei auzi că Hristos a venit sau S-a ivit pe pământ, atunci să ştii că acela e Antihristul“.

    Dar oare pe astea nu le-au auzit/vazut/citit chiar nici unul ???

    Iata ce ii spunea intr-o scrisoare, Baruch Levi lui Karl Marx în 1879(doi iudeo-masoni celebri)(scrisoare aparuta in “La revue de Paris”, pag. 574, 1 iunie 1928): “Poporul evreu va fi propriul sau Mesia.
    Întoarcerea la Hristos-Ioan Ianolide

    Poporul evreu L-a dat pe Hristos dar e incapabil să-L urmeze, căci el însuşi se consideră Hristos – iată culmea demonismului la care a ajuns!
    Evreii s-au declarat pe ei înşişi drept fiinţă sfântă, însuşi Mesia, deci rasismul lor este absolut.
    – Poporul evreu îşi dovedeşte mesianismul prin influenţa lui mondială şi prin crearea statului lsrael.
    – Dar Hristos a venit! zicea W.
    – Nu a venit. Acela a fost un fur şi un trădător al poporului ales.
    – De ce nu vine atunci Hristosul?
    – Însuşi poporul evreu este Hristosul!…
    Evreii, îmi spunea el, vor să stăpânească lumea. Ei cred că sunt aleşii lui Dumnezeu. Cred că fiinţa lor naţională este sfântă. Întrucât nu a apărut „Hristosul” pe care-l aşteaptă, au ajuns la teoria că însăşi fiinţa rasială a poporului evreu, deci evreii înşişi în totalitatea lor sunt „Hristosul”.

    Oare nu ne-a spus Sf.Damaschin ca Mesia Antihrist va veni la evrei si nu la crestini ?
    CUVANT DESPRE ANTIHRIST al Sfantului Ioan Damaschin
    “Se cuvine să se ştie că trebuie să vină Antihrist. Este antihrist tot cel care nu mărturiseşte că Fiul lui Dumnezeu a venit în trup că este Dumnezeu desăvârşit şi că S-a făcut om desăvârşit, fiind în acelaşi timp şi Dumnezeu. Dar în sens propriu şi special, Antihrist se numeşte acela care vine la sfârşitul veacului . Când spune Apostolul „în Biserica lui Dumnezeu”, nu vorbeşte de Biserica noastră, ci de cea veche, templul iudaic.- Căci Antihrist nu va veni la noi, ci la iudei.- Nu va veni pentru Hristos, ci contra lui Hristos; pentru acest motiv se şi numeşte Antihrist.

    Dar si peste asta s-a trecut cu vederea ffff repede.Desi cineva a avertizat,dar degeaba :
    Arhiepiscopul Teofan al Poltavei a rezumat astfel, în anii ’30, profetiile auzite de el de la diversi întelepti:
    „Ma întrebati despre viitorul apropiat si despre vremurile din urma. Eu nu vorbesc din capul meu, ci va repet dezvaluirile Înteleptilor: venirea Antihristului este iminenta si se apropie. Timpul care ne desparte de venirea lui se masoara cu anii, cel mult cu cîteva decenii.-deci asta in 1930 cu doar cativa ani inainte de momentul 47/48.

    M-am uitat la https://www.youtube.com/watch?v=pdlEjahpyDk#t=83) si printre comentarii zicea unul ca revenirea evreilor in cacatul ala pustiu si arid ca dracul de tara face parte din agenda.Da,dar face parte din agenda lui Dumnezeu nu a sionistilor.Ei sunt doar ingaduiti sa faca aceste magarii.Cat de tampit sa fii sa iti faci o tara la dracu-n praznic ca sa inghiti zilnic tone de praf?!!!Da,i-a lasat Dumnezeu pa nebuni ca sa-si faca damblaua!!!
    Zice la Apocalipsa 20:
    Şi va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, şi să le adune la război; iar numărul lor este ca nisipul mării.
    Dar neamurile de la Hristos au devenit evreii care dupa 70 si 135 au fost imprastiati in cele patru zari/vanturi/puncte cardinale etc;Gog e doar Gog ,nu si Magog(Iezechiel zice mai clar)si este adunat la razboi,Armaghedon,adica la ultima lupta duhovniceasca impotriva lui Dumnezeu si ca si o ultima sansa de mantuire(asta o zice Ieremia 51:Am voit să vindecăm Babilonul, dar nu s-a vindecat!).Iar cat despre nr ala ca nisipul marii,aduceti-va aminte ca prima data Dumnezeu i-a promis ca-i inmulteste neamul ca pulberea pamantului/nisipul marii-adica pe evreii ce dupa trup ai lui Avraam,iar a doua oara cand i s-a socotit lui Avraam credinta in cuvantul lui Dumnezeu ca fiind dreptate ,atunci a primit Avraam promisiunea ca urmasii lui vor fi multi ca stelele cerului,adica fiii duhovnicesti ai credintei.

    Apocalipsa:Şi s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor(crestinii) şi cetatea cea iubită(Biserica/credinta in Iisus Hristos Dumnezeu). Dar s-a pogorât foc din cer şi i-a mistuit(asta va fi pedeapsa lor gen Sodoma@Gomora).
    Iar Daniel zice cat ii este ingaduit antihristului,adica fiului faradelegii-ca nu mai are lege de mult-,ca sa-i chinuiasca pe crestini si ce poate sa le faca :
    Şi va grăi cuvinte de defăimare împotriva Celui Preaînalt şi va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt, şi îşi va pune în gând să schimbe sărbătorile şi legea, şi ei vor fi daţi în mâna lui o vreme şi vremuri şi jumătate de vreme.
    Adica il vor huli in primul rand pe Hristos,nu vor accepta sa se crestineze deloc,vor lucra pe toate caile impotriva Bisericii si a oranduielilor acesteia ,schimband si influentand o parte oarecare din ele si intr-un fel ii va birui pe crestinii mai slabi in credinta,evident.Dar nu va putea duce pana la capat deoarece Iisus a asigurat ca Biserica sa nu va fi biruita.

    Daniel:Şi judecata se va face şi i se va lua stăpânirea, ca să-l nimicească şi să-l prăbuşească pentru totdeauna.-aici pt totdeauna arata ca este o actiune care a mai avut loc dar se va face acum pt ultima data si definitiv. (de aceea spuneam ca in Apocalipsa sunt aratate 2 caderi ale Babilonului ,caci altfel nu s-ar putea explica unele pasaje ).

    Iar Isaia 23:Aceasta este, oare, cetatea voastră de petrecere, a cărei obârşie se urcă în vremuri vechi şi care îşi călăuzea paşii spre sălaşuri depărtate? Cine a poruncit acest lucru împotriva Tirului cel încercat, ai cărui neguţători erau prinţi şi ai cărui vânzători erau cei mari ai pământului?…El a întins mâna spre mare, a doborât regatele. …Şi va fi în ziua aceea că Tirul va fi uitat şaptezeci de ani, ca în zilele unui singur rege, şi la sfârşitul celor şaptezeci de ani Tirul va fi aşa cum se află în cântecul desfrânatei:Ia chitara, dă ocol cetăţii, tu, desfrânată! Cântă cât mai bine, reia cântările ca lumea să-şi aducă aminte de tine!Şi după cei şaptezeci de ani, Domnul va cerceta iarăşi cetatea Tirului şi ea va reîncepe să primească preţul desfrâului ei. Ea se va desfrâna pentru toate regatele lumii de pe faţa pământului.Dar tot câştigul, toate foloasele ei vor fi afierosite Domnului şi nu vor fi adunate, nici puse la păstrare; ci câştigul va fi pentru cei ce locuiesc înaintea Domnului, ca să aibă hrană din belşug şi haine strălucite.

    Aici Isaia vorbeste despre antihas si despre cetatea lui care este din vremuri vechi,Ierusalimul. Mai arata ca negutatorii/vanzatorii/cumparatorii Ierusalimului erau ca printii,stapanii lumii,care doborasera regate si le detineau de acum.Iar chestia cu curva care ia chitara si canta din ea Sf.Ambrozie a explicat ca este reluare vechilor obiceiuri ucigase care se vor face pt ca lumea sa-si aduca aminte de ei ca au mai fost ,si la fel de nenorociti ca si acum.Iar perioada de 70 de ani este perioada ingaduita de Dumnezeu pana la pedepsirea cetatii cu tot cu negustorii ei cu foc.Iar toate chinurile care le vor face crestinilor li se vor socoti acestora spre castig/mantuire.

    Sa nu uit de semnul lui nenea Noe:in mod normal ar trebui sa fie de la caderea celor trei monarhii principale de la 1918,adica Rusia,Germania,Austro-Ungaria.
    Asta o avem de aici:
    Si ,la fel,vedenia pustnicului Grigorie din 1868 din pustia Iordanului,scrisa catre staretul Schitului Prodromul din Muntele Athos:
    … ca semne ale apropierii zilei celei de- apoi, mi-au vestit şi mie acestea prin îngerul Său……..„Şi s-a spus: aproape este toamna, adică sfârşitul lumii, apoi s-au pregătit trei scaune.”……..
    Eram privind. S-a sculat un casap de la apus, având în mâna lui un cuţit mare şi cu dânsul alţi casapi, mulţi şi tari, având toţi cuţite în mâini. Şi au venit la întâiul scaun, care este în Viena şi, după cum eram şi priveam cele ce grăiesc, au început să taie şi să înjunghie şi era un ţipăt foarte mare; apoi răsturnară scaunul(Aici prin „apus” trebuie înţeles: cel căzut de la Dumnezeu, în necunoaştere de Dumnezeu şi care nici nu crede în Dumnezeu. Mi se pare că are să fie Antihrist, pentru că se zice că: „stătea de-a dreapta împăratului rusesc un evreu foarte semeţ.” Zic Sfinţii Părinţi, că va bate pe trei împăraţi mari şi, negreşit, Antihrist trebuie să fie acesta)…. Şi au trecut casapii la al doilea scaun, care este al Prusiei. Aşa îmi arăta mie cel ce-mi arătă acestea: Era un ţipăt foarte mare, de la dobitoacele care se junghiau (dobitoace sau eretici, care nu cinstesc pe Dumnezeu după adevăr). Apoi răsturnară scaunul…. Trecură acea căsăpie către al treilea scaun, care este al Rusiei (căci aşa mi se arătau, toate, pe rând). La această căsăpie, erau adunate numai dobitoace curate, dar foarte grase, adică în creştinătate. Se tăiau foarte, mari şi mici, şi erau trimişi casapii prin toţi munţii, ca să adune toţi berbecii la căsăpie, pentru tăiere, zicând, că altă grijă n-au iubitorii de argint decât să mănânce şi să bea, de la cei bătrâni până la cei tineri. Adică s-au abătut de la paşterea cea duhovnicească la iubirea de argint, la mâncări şi la băuturi fără saţiu. Şi îi aduceau în turme, turme, spre tăiere; şi eram privind când răsturnară al treilea scaun!… Mi s-a zis: priveşte în faţa împăratului. Şi era până la 60 de ani, în ziua când fugea el la munţi, în pustii, numai cu un soldat, de la faţa vrăjmaşilor săi. Şi iarăşi am văzut pe împăratul, şezând pe scaun,tânguindu-se că a pierdut toate moşiile pe care le-a avut. Iar un evreu stătea de-a dreapta lui cu sabia goală, foarte semeţ.

    Aceasta vedenie a pustnicului este si pt a se corobora cu prorocia lui Daniel despre cele patru fiare si despre cornul cel mic care rasare dintre cele zece coarne si care rupe, umileste, smereste, trei coarne din cele zece imparatii care urmeaza fiarei celei de a patra, care a fost imparatia romanilor.Dar aceasta este alta discutie,mai complicata,care necesita lamuriri suplimentare.Poate in alt material.

    Si despre cum se mantuiesc crestinii in zilele de apoi,adica la sfarsitul lumii:
    Într-o zi Sfinţii Părinţi din pustia Scetică vorbeau profetic referitor la neamul de pe urmă.
    “Ce-am făcut noi?“, se întrebau ei. Unul dintre ei, mare bătrân, avva Ishirion a răspuns: “Noi am împlinit poruncile lui Dumnezeu“. Ei l-au întrebat ce vor face cei ce vor după ei. Avva a răspuns: “Ei vor împlini pe jumătate ceea ce am făcut noi“. Apoi l-au întrebat din nou: “Şi ce vor face cei ce vor veni după ei?” Avva Ishirion a răspuns: “Ei nu vor împlini nici o lucrare călugărească, dar vor fi încercaţi de ispite(adica staruinta in credinta), şi aceia dintre ei care vor stărui până la sfârşit vor fi mai mari decât noi şi decât părinţii noştri“.
    Si :
    Sfântul Anatolie al Optinei(1855-1922)
    “Fiul meu, să ştii că în zilele de pe urmă vor veni vremuri grele, după cum spune Apostolul vei vedea că din pricina împuţinării credinţei, rătăcirile şi dezbinările vor apărea în biserici şi, cum mai dinainte au spus Sfinţii Părinţi, pe scaunele ierarhilor şi în mânăstiri nu va mai fi atunci nici un bărbat încercat în viaţa duhovnicească…. De vei trăi să vezi acel veac, bucură-te, căci în vremea aceea cei credincioşi care nu au alte virtuţi, vor primi cununi numai pentru stăruinţa în credinţă, după cuvântul Domnului: „Oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, mărturisi-l-voi şi Eu înaintea Tatălui Meu celui Ceresc” (Matei 10,32).

    Deci crestinii se vor mantui staruind/tinand credinta ortodoxa necazand in plasa antihristului,gen ateism,alte secte ,new-age etc.Si sa nu uit sa zic si despre perioadele antihristului.Antihasul are, per total, o perioada de lucru de 42 de luni,se zice,dar eu cred ca se pot lua ca 420 de ani.Eu personal am ajuns cu calculul la 1497(si din cauza lui M.Luther de la 1517care se stie ca a fost influentat de rabinii cei mincinosi ai evreilor) cand evreii au fost izgoniti din Portocalia.Acesti 420 de ani se regasesc si in cei 430 de ani de care au avut nevoie evreii ca sa intre in promise land-ul promis lui Avraam.Aceiasi chestie ar trebui sa fie si la crestini.Istoria se repeta.Dar noi avem ca principal inflorirea maslinului de la 1947/48 si caderea monarhiilor de la 1917/18. Acestea sunt principale,dupa ele ar trebui sa ne luam.
    Luand totusi de la 1917/18 caderea monarhiilor,apoi 30 de ani pana la 47/48 Israelul banuiesc ca ar fi prima etapa.A doua 47/48 pana la 1987 caderea comunismului.Iar cea de a treia ,parerea mea ca ar fi 87-2017/18,desi tind mai clar spre 18(da mai bine).Si fiind 7523 sau 24 si stiind ca Dumnezeu de obicei mai lasa cativa ani in plus si stiind ca 1992 pica parca 7500 banuiesc ca ne incadram aproape pe fix.Si or tot mai fi,dar deja i-am exagerat lungimea !!!
    Aah,si “Israel este fiul Meu, intai-nascutul Meu” este o alegorie nu o aluzie !!! Iar cand citesti Efraim sa stii ca este vorba de crestini,iar Manase sunt ovreiasii.Asta din cauza ca Dumnezeu tot pomeneste de Efraim,iar vechiul Efraim,adica Israelul cu cele 10 triburi de nord au 2700 de ani de cand au disparut .Si cei din tribul Dan de asemenea.Unii asteapta ca antihasul sa vie din Dan !!! Ce poanta buna …..

  11. Ana Elisabeta zice:

    Nu stiu daca e bine sau chiar daca e posibil sa punem semnul egal intre afirmatia acestui sfant Zosima: „Când vei auzi că Hristos a venit sau S-a ivit pe pământ, atunci să ştii că acela e Antihristul“ si conceptia sionista ca poporul evreu este Mesia. Doar se intelege din profetii, si cele din Scripturi si cele mai tarzii, ca Antihristul va incerca sa-i amageasca si pe crestini ca el este Hristos. Or crestinii n-au niciun motiv sa creada ca poporul evreu ar putea fi Hristos.

    • doktoru zice:

      Nu stiu daca nu e rau sa nu punem !!! Am aratat si mai sus la Sf.Damaschin care a zis ca antihristul vine la evrei si nu la crestini.Dar aceasta o arata Sf.Pavel la II Tesaloniceni unde zice :
      Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan,….pentru fiii pierzării, fiindcă ei n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască.Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni,Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea.-si iar spun intai iudeul apoi elinul !!!
      Deci antihasul vine in primul rand la evrei;iar apoi tinand seama si de veacul al 8 lea si de slabirea credintei,si o multime de ortodocsi o sa puna si ei botul la amagiri si minciuni si etc.Dar vorba parintelui A.Boca:doar putregaiul cade din Biserica Ortodoxa !!!
      Eh,vedeti aici intervine catehismul ala de care vorbeam mai devreme.Daca crestinii ar mai avea timp de citit si din Sf.Parintii si alte carti crestine poate nu ar mai fi coada la mall 3D !!! Oricum ,parerea mea,credinta ortodoxa a ajuns pana in mileniul 3 prin credinta populara simpla nu prin teologii isteti si discursuri tinute pt academicieni prin diferite aule universitare.De aceea Sf-ului Ioan Gura de Aur i s-a spus sa mai taie din funie,ca sa fie si pt aia mai simpli din popor si sfantul asta a si facut si inca extraordinar de bine(de fapt el este si preferatul meu).

      Dar revenind la Sf.Pavel,Apostolul,acesta a spus potrivnicul/fiul pierzarii/omul pacatului si nu a zis direct antihrist.De aici s-a tras concluzia ca acela il reprezenta pe antihrist.Si pana aici este bine.Dar mergand pe firul logicii se mai poate ajunge si prin fundaturi.Iar crestinii cititi nu merg pe nici o varianta sionista niciodata ci doar pe mana Sf.Parinti.Dar cateodata chiar si evreii ne pot confirma anumite banuieli/ipoteze etc.Dar asta nu-i va face niciodata o sursa sigura ci doar una de umplutura- just in case !!!
      Si crestinii ar fi trebuit sa realizeze ca poporul evreu,de fapt mai bine spus intoarcerea evreilor in vechiul loc dupa 2000 de ani,reprezinta ceva ffff suspect (bineinteles ca doar nu o sa creada crestinii ca evreii il reprezinta pe Hristos/Mesia ci mai repede pa antihrist,adica cel potrivnic lui Iisus Hristos).
      Dar tinand seama de tot concursul de imprejurari nefericite ale veacului al 8 lea banuiesc ca ar fi o prostie din parte mea sa mai cred ca ar putea exista si crestini si popi mai de doamne ajuta,in afara de prea putinele exceptii care din pacate nu intaresc nici o regula .-bineinteles ca persoanele de fata se autoexclud si nu sunt luate in considerare a fi vreo parte oarecare a celor spuse pe mai dinainte !!!
      O sa dau mai jos niste citate din Sf.Parinti,ca sa nu se zica ca am inventat eu. In special din Sf.Chiril al Alexandriei,Nicodim Aghioritul,Eftimie Zigabenie,Vasile cel Mare,Sf.Ioan Gura de Aur si posibil Maxim Marturisitorul si Grigorie Palama.
      O sa incerc sa iasa o compilatie cat mai citibila!!!-dar nu stiu cat o sa dureze.

      • Ana Elisabeta zice:

        N-am zis ca nu vine de la evrei antihristul! Ba e chiar foarte probabil sa fie asa, avand in vedere cati Sfinti Parinti si parinti duhovnicesti au scris asta.

        Spuneam doar ca ideea ca Mesia ar fi poporul evreu e din cate am inteles o idee sionista „de nisa”, pe care putini oameni o cunosc. Deci mi se pare extrem, extrem de improbabil (highly unlikely) ca diavolul sa incerce sa amageasca pe cineva ca poporul evreu ar fi Hristos/Mesia. Antihristul, prin definitie, este cel care i se substituie lui Hristos, e un impostor, un farseur. Nu pare o strategie eficienta de impostura sa incerci sa substitui un popor unei persoane 🙂

        Ca unii membri ai natiei respective au fost (si probabil mai sunt – nu prea am rabdare sa fiu la zi cu teoriile conspiratiei) manati de un duh antihristic e indubitabil, asa cum au fost si Nero, Iulian Apostatul, Lenin, Stalin, Mahomed si multi altii. Pe toti ii putem numi antihristi (in sensul de adversitate al prepozitiei anti-), dar numai unul va fi Antihristul (care va si incerca sa se dea drept Mesia/Hristos).

        Oricum, nu tin sa conving pe cineva; daca as incerca sa conving pe cineva de ceva ar fi ca profetiile au ca scop sa ne orienteze catre Hristos, sa ne determine sa ne unim cu Hristos si sa nu-i mai dam drumul. Iminenta venirii antihristului si a sfarsitului lumii (care poate fi intarziata, in continuare, de indelunga rabdare a lui Dumnezeu) este inca un lucru, pe langa iminenta propriei morti, care sa ne faca mai atenti, mai alerti. Aproape ca nici nu este importanta identitatea antihristului cata vreme noi, in orice moment ni s-ar cere sa ne lepadam de Hristos, indiferent de catre cine, suntem datori sa nu ne lepadam si sa-L marturisim pe Hristos.

  12. doktoru zice:

    Salut.Ce faci prietene Andrei,mai traiesti?!!!…sau ai fost printre examene(pt ca te dadusem disparut !!!)

    Vreau sa mai dau cateva mici citate ca sa imi mai sustin cu cate ceva unele chestii zise un pic mai sus.Si vreau sa zic din Florin Stuparu,care era un tip OK si banuiesc ca nimeni nu poate sa aiba ceva impotriva lui,pt ca si el se cam prinsese de unele idei.Pacat insa ca a murit ca poate isi ducea unele idei mai departe,pt ca cea la care ma refer mai avea cate ceva de adaugat,ca sa nu mi se zica ca bat campii cu gratie.Cred ca o sa impart in vreo 3 parti ca sa nu iasa ceva prea lung si greu de citit.-este un mic articol de prin 2010 si vreau sa spun ca nea Stuparu Florin a gandit-o cu ceva timp inaintea mea.

    Sub acest titlu – la fel de acoperitor precum „OMUL ŞI…”, „FEMEIA ŞI…”, „BANII ŞI…”, „MOARTEA ŞI…” – se poate scrie orice, dar faptele arată învederat că „problemele”, adică nenorocirile de nevindecat şi jalnice ale vremii noastre sînt întocmai acelea dinaintea potopului a toată lumea de acum vreo 5500 de ani şi acelea de mai tîrziu, dinaintea arderii cu foc ceresc a Sodomei şi Gomorei: şi anume lepădarea de credinţă a „fiilor lui Dumnezeu” şi împătimirea lor către cele trupeşti. Şi să vedem cum a fost atunci, ca să le înţelegem pe cele de acum.
    Necredinţa căderii în trup: pricina potopului a toată lumea.

    Aşadar, după alungarea strămoşilor Adam şi Eva din Rai, neamul omenesc s-a împărţit în două ramuri: una, aceea a răzvrătiţilor următori ai diavolului cel mare, coborîtori din răul Cain; a doua, cea a următorilor lui Dumnezeu, a căror începătură a fost dreptul Avel. Dar, murind Avel fără urmaşi, Domnul Dumnezeu dăruieşte lui Adam şi Evei un alt fiu bun, anume pe Sith: „Şi a cunoscut-o – zice Scriptura – Adam pe Eva, femeia lui; şi, zămislind, a născut fiu şi i-a pus numele «Sith», zicînd: Mi-a ridicat mie Dumnezeu altă sămînţă în locul lui Avel, pe care l-a omorît Cain. Şi lui Sith i s-a născut fiu şi i-a pus numele «Enos». Acesta a nădăjduit a chema numele Domnului Dumnezeu” (Facerea 4:26).

    Deci Sith a fost strămoşul „fiilor lui Dumnezeu”, de care se pomeneşte la Facerea 6:2, pentru care Sfîntul Ioan Hrisostomul zice aşa:
    „V-am mai spus că este obiceiul Scripturii să-i numească şi pe oameni «fii ai lui Dumnezeu». Aceştia se coborau din Sith şi din fiul lui, din Enos – «acesta a nădăjduit a chema numele Domnului Dumnezeu» – de aceea urmaşii aceluia au fost numiţi de Dumnezeiasca Scriptură «fii ai lui Dumnezeu», pentru că au mers pe urmele faptei bune a strămoşilor lor, pe cînd urmaşii lui Cain şi ai fiului acestuia au fost numiţi de Scriptură «fii ai oamenilor».”
    Iar la Hronograf citim încă şi acestea: „Din Sith şi din fiul său Enos, nepotul lui Adam şi tatăl lui Cainan, s-a început seminţia lui Hristos după trup, precum este arătat în evanghelia Sfîntului Luca (Luca 3:23-38). A murit în anul 1340 de la facerea lumii şi toţi anii vieţii lui au fost 905.”
    Ziditorul şi Legiuitorul a toate i-a osebit de la început pe urmaşii dreptului Sith de păcătoşii urmaşi ai lui Cain şi i-a oprit să se însoţească cu aceia. Dar mai bine să citim pentru aceasta tot la Hronograf:

    „Deci locuinţa lui Sith şi a întregii lui seminţii era în pămîntul cel înalt aproape de Rai şi avea poruncă de la tatăl său Adam [care o avea de la Dumnezeu] să-şi păzească seminţia cu de-adinsul, ca să nu se amestece ei cu seminţia cea urîtă de Dumnezeu a lui Cain. […] Deci seminţia dreptului Sith era dreaptă şi sfîntă, plăcîndu-I lui Dumnezeu, iar seminţia lui Cain era rea şi răzvrătită, mînietoare de Dumnezeu şi urîtoare de oameni. Pentru că, în ce fel era rădăcina, de acelaşi fel erau şi ramurile: precum le era tatăl, aşa erau şi fiii. Căci Cain era chip şi începătură a tuturor răutăţilor fiilor săi: el întîi şi seminţia sa a început a hotărnici pămîntul, şi a face război, şi a jefui şi a aduna bogăţie nu numai din osteneala mîinilor sale, ci şi din răpiri şi asupriri; iar din pricina acelora, se ridicară războaie între oameni. Seminţia lui Cain, ce era dată la prisosita desfătare trupească, a aflat încă şi feluri de meşteşuguri şi de măsuri. Iar Lameh, strănepotul lui, neîndestulîndu-se cu o muiere, a luat două: pe Ada şi pe Sela, şi a fost cel dintîi în lume cu două muieri. Încă s-a învăţat seminţia lui Cain şi vrăjitoriile, farmecele şi descîntecele şi împărtăşirea cu dracii. Şi era potrivnică lui Dumnezeu şi urîtă de Dumnezeu, încît pentru aceea s-a prăpădit de tot mai pe urmă cu potopul.

    Iar precum Cain era învăţător şi povăţuitor seminţiei sale a toată răutatea, aşa şi dreptul Sith era înainte-povăţuitor seminţiei sale spre viaţa cea îmbunătăţită. Pentru că el i-a învăţat pe fiii săi şi fiii pe ai lor fii să-L cunoască pe Dumnezeu, şi să creadă întru Dînsul, şi să petreacă în frica Aceluia, şi să-L iubească şi să-L cinstească pe Ziditorul lor cu jertfe şi să se roage Lui cu osîrdie. La fel, să-l cinstească şi să-l iubească şi pe aproapele lor precum pe sine şi să nu-i facă strîmbătate. Şi se scrie pentru seminţia lui Sith că se asemăna îngerilor cu viaţa lui cea dreaptă, cea deplin înţeleaptă, cea înfrînată, cea blîndă şi cinstită şi lungă pînă la o mie de ani. […] Şi încă, pentru viaţa lui cea sfîntă asemenea cu îngerii, era numit ca un dumnezeu, iar seminţia lui era numită «fiii lui Dumnezeu».”

    Neamul acesta ales al lui Dumnezeu s-a ţinut de rînduială atîta vreme cît au trăit strămoşii lor, care (precum ne putem închipui) îi povăţuiau amintindu-le hotărîrile dumnezeieşti. După aceea însă, s-au prăpăstuit şi ei în adîncul răutăţii, pricina fiind iarăşi călcarea poruncii dumnezeieşti din slăbiciunea bărbatului către femeie. Şi să vedem în ce chip, fiindcă astfel vom pricepe toată istoria ce a urmat:
    „Seminţia lui Sith, cea numită «fiii lui Dumnezeu», a trăit cu fapte bune şi cu dumnezeiască plăcere în toate zilele lui Adam, slujind Domnului întru cuvioşie şi dreptate pînă la o mie de ani. Şi – umblînd după învăţăturile şi poruncile strămoşilor lor celor drepţi, ale lui Adam şi ale lui Sith, ocîrmuindu-şi viaţa întru frica lui Dumnezeu – nu se amestecau cu seminţia lui Cain cea urîtă de Dumnezeu, care petrecea întru fărădelegi. Iar după sfîrşitul lui Adam au început pe încet a slăbi şi a se răzvrăti, iar după moartea lui Sith s-au răzvrătit cu totul.

    Pricina răzvrătirii «fiilor lui Dumnezeu» nu era alta decît însoţirea cu seminţia lui Cain cea neplăcută lui Dumnezeu. […] Căci, nu în lungă vreme după moartea dreptului Sith, seminţia lui ce era sfîntă şi dreaptă cu totul s-a răzvrătit în viaţa cea fără de lege şi spurcată, după 1200 de ani de la zidirea lumii. Zice Scriptura: «Au văzut fiii lui Dumnezeu pe fiicele oamenilor că sînt frumoase şi şi-au luat loru-şi dintr-însele femei de care şi-au ales» (Facerea 6:2). Adică seminţia lui Sith s-a amestecat cu fiicele seminţiei lui Cain, înşelîndu-se cu frumuseţea feţei fecioarelor şi a femeilor acelora. Şi au călcat porunca cea dată lor de strămoşi – de Adam, şi de Sith şi de Enos – ca adică să nu se împărtăşească seminţia cea iubitoare de Dumnezeu şi sfîntă a lui Sith cu seminţia cea lepădată de Dumnezeu a lui Cain.

    Iar după ce fiii lui Dumnezeu (seminţia lui Sith) au defăimat porunca lui Dumnezeu şi, lepădînd binecuvîntata însoţire cea legiuită în seminţia lor, au început prin prea-curvie a face fărădelege, slujind desfătărilor trupeşti întru neînfrînată aprindere trupească şi tăvălindu-se în spurcata tină a necurăţiei păcatelor – atunci şi Dumnezeu a început a-i trece cu vederea pe ei. Pentru că a zis: «Nu va petrece Duhul Meu întru oamenii aceştia, căci trup sînt» (Facerea 6:3); adică «cu totul s-au robit de desfătările păcatelor trupeşti», şi îndată le-a arătat asupra lor semnul mîniei Sale. Căci n-a binecuvîntat patul lor cel fără de lege, nedîndu-le lor să nască obişnuita roadă omenească, ci neobişnuit neam să iasă din ei. Şi aşa a slobozit la arătare mînia Sa, căci fiii ce se năşteau din ei erau ca nişte sluţi, nu cu chip cuviincios. Şi, cînd veneau la vîrsta bărbăţiei, nu erau la măsura creşterii omeneşti, ci îşi întreceau măsura cu creşterea, ca nişte copaci în dumbravă, a căror măsură a creşterii se spune că era de 18 coţi, şi de 20 şi mai mult. Iar la nărav erau mai răi decît toţi oamenii cei fără de lege, ca unii ce erau născuţi din fărădelege: ucigaşi asupritori, mînioşi, iuţi, iubitori de război şi de vărsare de sînge. Mîndri şi iubitori de stăpînire şi lacomi fiind, peste tot pămîntul îi alungau pe oameni, silindu-i, jefuindu-i şi ucigîndu-i. Iar la trupeasca poftă cît erau de neînfrînaţi şi de nelegiuitori nu este cu putinţă a da în scris, pentru că nesuferit este auzului celui cu întreagă minte, căci nu erau fărădelegi şi necurăţii pe care nu le săvîrşeau uriaşii.”

  13. doktoru zice:

    Continuare

    Să vedem ce scrie şi Înţeleptul Solomon pentru acele vremuri în care omenirea întrutotul stricată căzuse desăvîrşit întru cinstirea demonilor şi întru împătimire trupească: „Apoi, n-a fost destul că au rătăcit întru cunoaşterea lui Dumnezeu; ci, vieţuind (din întunericul minţii lor) în război necurmat, au numit «pace» atîtea rele. Ei făceau slujbe în care-i ucideau chiar pe copiii lor, sau săvîrşeau taine ascunse sau beţii nebuneşti după barbare obiceiuri. Şi nici viaţa, nici căsătoriile nu le mai păzeau curate, ci unul pe altul […] îl batjocorea prin desfrînare. Toate se învălmăşesc […] în furtişag şi vicleşug, în stricăciune şi necredinţă, în răzvrătire şi jurămînt strîmb, în prigonirea celor buni şi uitarea binefacerilor primite, în pîngărirea sufletelor şi răsturnarea trupeştilor nevoi, în tulburarea căsătoriilor, şi curvie şi dezmăţ sub ochii tuturor” (Cartea înţelepciunii lui Solomon 14:22-26).
    Şi atunci, pentru aceste pricini, Dumnezeu S-a mîniat desăvîrşit şi a zis: „Nu va rămîne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sînt numai trup! Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani!” (Facerea 6:3, 7). Adică le-a mai dat vreme de pocăinţă (timp de 100 de ani ), răstimp în care Noe, singurul om drept atunci pe pămînt, avea să facă acea corabie a mîntuirii sale din potopul a toată lumea. Iar fiindcă oamenii nu s-au pocăit – fiindcă nici nu mai puteau, de vreme ce răutatea lor era diavolească – ştim ce a urmat: Ziditorul lor i-a nimicit, precum zisese dinainte: „Pierde-voi de pe faţa pămîntului pe omul pe care l-am făcut!” (Facerea 6:7)
    Orbirea curviei şi necredinţei aduce focul ceresc asupra Sodomei şi Gomorei

    După potop, răul necredinţei şi al împătimirii trupeşti a urmat încă mai aprig în neamul cel îndărătnic al oamenilor, ajungînd la piscurile sale prin fărădelegile acelor blestemate cetăţi Sodoma şi Gomora. Ceea ce a aprins iarăşi mînia lui Dumnezeu, Care le-a nimicit în chip înfricoşat, precum citim: „A plouat Domnul piatră arzătoare peste Sodoma şi Gomora… şi a nimicit Domnul cetăţile şi pe toate cele răsărite din pămînt” (Facerea 19:24). Şi, pentru a înţelege grozăvia acelei negrăite pedepse dumnezeieşti, să citim iarăşi din Hronograf:

    „Asemenea cu Raiul lui Dumnezeu era acea parte de loc a Sodomenilor (care este şi a Iordanului), pînă cînd Sodomenii n-au mîniat pe Dumnezeu şi nu şi-au adus asupra lor şi asupra a tot locul pedeapsa Lui. […] Iar cînd a năpădit mînia lui Dumnezeu şi a plouat Domnul foc peste păcătoşi şi i-a pierdut pe ei, atunci a pustiit şi toată ţara lor. Şi – ceea ce se asemăna mai întîi Raiului cu frumuseţea sa, şi cu îndestularea rodurilor celor alese şi cu văzduhul cel cu bună linişte – aceea s-a făcut asemenea cu ţara iadului: nefrumoasă, neroditoare, întunecată şi vătămătoare.
    Precum povesteşte pentru aceasta Sfîntul Mucenic Pionie (11 Martie):

    «Eu am străbătut toate părţile jidoveşti, şi am trecut rîul Iordanului şi am văzut pămîntul cel ce pînă acum arată semnul mîniei lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor. Am văzut fum ieşind din el, iar cîmpiile şi ţarinile arse cu foc şi goale de toate rodurile, nici o vlagă de umezeală avînd. Am văzut şi Marea cea Moartă (sodomească, şi ea izvorînd smoală) şi apa schimbîndu-şi firea sa prin dumnezeiasca pedeapsă; apă care nu poate să adape vreo jivină, nici să ţină în sine trupul omenesc şi orice s-ar arunca în ea, căci îndată aruncă afară.»

    Pentru aceasta vorbeşte şi Sfîntul Ioan Gură de Aur, zicînd la trimiterea către Solun:

    «Oare a umblat cineva dintre voi la Palestina? Deci să-mi mărturisiţi voi, cei ce aţi văzut locurile acelea, mie celui ce n-am fost acolo. Pentru că mai sus de Ascalon şi Gaza, chiar pe valea Iordanului, este oarecare parte multă, care era bine roditoare cîndva, înainte de urgia lui Dumnezeu, iar acum nu este. Aşadar acest loc era mult roditor şi cetăţile lui au prisosit la frumuseţe mai mult decît toate cetăţile şi oraşele lumii şi ajungeau la ieftinătatea [belşugul] Raiului lui Dumnezeu, iar acum este mai pustiu şi mai nenorocit decît toate pustiile. Însă şi acum, pînă în ziua de astăzi, stau pomi roditori cu roadele lor, dar roada lor este pomenire de urgia lui Dumnezeu. Căci se văd rodii şi meri şi roada lor este luminoasă la vedere; şi cel ce nu ştie pricina, dacă vede poamele aşa frumoase şi luminoase, are multă bucurie; iar dacă ia o poamă în mîna lui şi o taie, nu găseşte rod în lăuntru, ci numai fum şi putoare multă. Aşadar într-acest chip este tot pămîntul acesta: adică lemnele, pietrele, aerul şi apele toate au parte de urgia lui Dumnezeu. Căci vezi pămînt, însă nu e pămînt ca să rodească; asemenea şi pomii cu toate roadele sînt cenuşă. Vezi aer şi apă, dar nu sînt de trebuinţă. Marea aceea este moartă, căci nu are nici o tîrîtoare vie într-însa. Şi – în ce chip la un trup, cînd îl arde trăsnetul, chipul trupului stă în faţa focului, iar puterea ba – aşa şi acelea: pămîntul se vede, dar nimic avînd de ale pămîntului, ci toate-s cenuşă; pomi şi roduri, dar nimic avînd de ale pomilor şi de ale rodurilor; văzduh şi apă, dar nimic de ale văzduhului, fiindcă şi acestea s-au făcut cenuşă, deşi se pare că văzduhul şi apa nu se pot aprinde cîndva. Pentru că lemnele şi piatra pot să ardă, iar văzduhul şi apa nicicînd nu pot. La noi nicidecum nu pot, iar la Cel ce le-a făcut pot. Drept aceea, nimic altceva decît numai cuptor este văzduhul, cuptor este apa, toate neroditoare, toate sterpe, toate sînt chipuri ale mîniei dumnezeieşti ce a fost acolo şi semne ale muncilor ce or să fie.» […]
    Şi să se ştie că rîul Iordanului, intrînd în marea cea sodomească, îndată îşi pierde fireasca sa îndulcire şi se preface în amărăciune, iar peştii ce intră cu pîrîul mor îndată.”
    Aprinderea curviei şi necredinţa obştească, semne ale apropiatei stăpîniri a Antihristului
    „Şi, şezînd [Mîntuitorul Hristos] pe Muntele Măslinilor, au venit la El ucenicii, de-o parte, zicînd: Spune nouă: Cînd vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale [de-a doua] şi al sfîrşitului veacului? […] [Şi le-a răspuns]: Precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la venirea [de-a doua a] Fiului Omului. Căci – precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mîncau şi beau, se însurau şi se măritau, pînă în ziua cînd a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut pînă ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi – la fel va fi şi venirea [de-a doua a] Fiului Omului” (Matei 24:3; 24: 37-39). -aici se arată timpul de 100 de ani,semnul lui Noe,timpul care se va mai lăsa oamenilor înainte de sfârșitul lumii.
    Proorocie pe care Sfinţitul Teofilact al Bulgariei o tîlcuieşte aşa:

    „Şi – prin pildele acestea: prin a oamenilor celor din vremea potopului şi prin a Sodomitenilor (Facerea 19) – arată că, atunci cînd va fi să vină Antihrist, se vor înmulţi între oameni dezmierdările cele necuviincioase şi vor fi stăpîniţi de desfătare, desfrînaţi, şi daţi la dezmierdările cele fără de lege plecîndu-se mai cu ocară spre împreunări şi dezmierdări, ca şi uriaşii din vremea lui Noe (Facere 6:4). Ceea ce şi apostolul a zis, cu adevărat, că în zilele cele mai de pe urmă oamenii vor fi mai vîrtos iubitori de dezmierdare decît iubitori de Dumnezeu (2 Timotei 2).”

    Iar Sfîntul Evanghelist Luca pomeneşte pentru aceasta şi pilda Sodomei: „Şi precum a fost în zilele lui Lot: mîncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau; iar în ce zi a ieşit Lot din Sodoma, [atunci] a plouat foc şi piatră pucioasă din cer şi i-a pierdut pe toţi; întru acest chip va fi [şi] în ziua în care Se va arăta Fiul Omului” (Luca 17:26-30).-aici se arată tipul pedepsei asupra păcătoșilor,semnul lui Lot,care va veni atunci la sfârșitul lumii.

  14. doktoru zice:

    Si sfarsit

    Biserica lui Hristos şi vremile cele mai de pe urmă
    Acum – după ce am citit şi istoriile acelor cumplite întîmplări din vechime, şi proorociile pentru vremea Antihristului şi a sfîrşitului ce va veni, fapte ale căror înainte-închipuiri au fost tocmai potopul şi arderea acelor cetăţi nelegiuite – ne putem întreba: E oare vreo deosebire între lumea uriaşilor dinainte de potop sau între aceea a Sodomiţilor şi lumea noastră? Nu este aceasta lumea Antihristului, care poate s-a şi născut? Cine mai are îndoieli, să citească proorocia Sfîntului Nil Izvorîtorul de Mir (aproape de zilele noastre, din veacul al 17-lea):

    „Iar lucrarea lui Antihrist este aceasta: grija celor deşarte şi materia lucrurilor lumii, cîştigarea metalurilor pămîntului [cele descoperite întîi de nepoţii lui Cain]. Acesta este capul răutăţilor, şi propovăduirea pierzării şi stricarea mîntuirii. […] În zilele acelea, vă veţi întuneca cu împătimire la cele vremelnice şi la îmbogăţire. Şi n-o să cunoaşteţi care este lucrarea mîntuirii şi o să socotiţi că umblaţi pe calea mîntuirii voastre şi că iubiţi slujba voastră. […] Căci Antihrist este gîndit şi simţit. Simţit o să fie la vremea cea rînduită pentru a săvîrşi necredinţa şi fărădelegile lumii, precum şi Domnul a împlinit toată dreptatea şi a ridicat păcatul lumii. […] Gîndit, Antihrist se află în lume de la început.”

    Şi urmează acelaşi sfînt părinte:
    „Dumnezeu i-a milostivit [pe oameni] cu facerea chivotului [corabiei lui Noe], ca să se pocăiască, iar ei s-au întors spre cele trupeşti şi aşa nesimţirea lor a adus Potopul. Precum şi astăzi s-au dat la multa cîştigare şi grija vieţii, a răpirii, a vînzării, a minciunii, a curviei, a sodomiei, a lăcomiei, a mîndriei, a nedreptăţii, a deznădăjduirii, a leneviei de cele bune, a mîndriei inimii, a pomenirii de rău, a vrajbei, a iubirii de averi, a iubirii de argint. Fiindcă, mai înainte de venirea lui Antihrist, or să se întunece simţurile oamenilor cu nesimţirea întunericului şi oamenii or să se întunece de patimi.”

    Şi iată ce lucru înfricoşat adaugă Sfîntul Nil:
    „Atunci cînd se va înmulţi fărădelegea, or să se adune toate prihănirile şi necurăţiile lumii şi or să se învistierească întru necurata fiică a curviei, care să fie lăcaş al prea-curviei(fiica curviei este o personificare exact ca și antihristul-ex.fiica a Ierusalimului,fecioară a Babilonului). Căci – aşa cum Doamna noastră de Dumnezeu Născătoare a fost Preacurată mai înainte de naştere, şi în naştere şi după naştere Preasfîntă Fecioară, şi L-a născut pe Iisus, Care nu a ştiut de păcat – tot astfel, dimpotrivă, acea fiică necurată, muma fărădelegiilor(a se vedea Apoc.17,5:Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului), va fi curvă şi mai înainte de naştere, şi în naştere şi după naşterea spurcatului Antihrist. O să fie curvă necurată şi prea-curvă în toată viaţa ei. La această necurată, or să se adune toate fărădelegile şi o să-l nască pe fiul pierzării. Şi – din pricina lipsirii darului Sfîntului Duh la oameni, pentru păcatele şi fărădelegile lor – or să se adune şi or să învie toate fărădelegile oamenilor în pîntecele ei. Şi, după naşterea fiului păcatului, o să vină toată lipsa la oameni. Întîi, or să se lipsească de dragoste, de unire, de curăţie. Al doilea, tot locul şi oraşul – de păstori temători de Dumnezeu şi de proistoşi credincioşi. Al treilea, bisericile lui Dumnezeu – de arhierei, şi de duhovnici şi preoţi evlavioşi, precum de acum au început a se lipsi.

    După aceea, o să se arate şi acest necurat, după creşterea vîrstei lui [adică la treizeci de ani, ca şi Mîntuitorul Hristos], şi o să se umple de satanică putere, ca să facă semne şi minuni înaintea oamenilor pătimaşi. […] Şi o să se făţărnicească cu blîndeţea, pentru ca să înduplece noroadele la înşelăciunea lui. Asemenea, se va arăta paşnic şi smerit, ca să i se închine toţi. Fiindcă hrana lui o să fie tulburarea oamenilor, cînd se vor tulbura oamenii se va bucura. Aceasta este uitarea credinţei şi a fricii lui Dumnezeu, prea-curvia, curvia, sodomia, iubirea de avuţii, iubirea de argint, pomenirea de rău, zavistia, osîndirea, minciuna, clevetirea şi celelalte răutăţi. Cu acestea o să se hrănească şi o să stăpînească toate cetăţile.

    Atunci, pe cît vor păcătui, vor socoti că-şi lucrează mîntuirea. Atunci, o să se defaime Sfînta Evanghelie şi Biserica lui Dumnezeu. […] Şi vor flămînzi oamenii de cuvîntul lui Dumnezeu, că nu o să se găsească vreun drept cu fapte bune ca să-i înveţe cuvîntul mîntuirii. […] Atunci, o să zămislească răutatea Luceafărului în inimile oamenilor şi atunci o să vieţuiască păgînătatea în pîntecele lui Antihrist. Şi se va ridica darul lui Dumnezeu de la oameni, precum zice Scriptura: «Nu va locui Duhul Meu în aceşti oameni, fiindcă sînt trupuri» (Facerea 6:3).”-adica 100 de ani ,semnul lui Noe.

    Oricine vede că Sfîntul Nil scrie chiar catalogul nepovestitelor patimi ale vremii de acum, catalog care cuprinde pe de o parte împătimirea pentru cele trupeşti (grija de bogăţiile lumii şi aprinderea nemaivăzută spre curvie), iar pe de alta lepădarea de dreapta-credinţă a celor botezaţi întru Hristos-Dumnezeu, de la turmă la păstori. E limpede că şi noi vieţuim acum într-un răstimp de pocăinţă la fel cu acela lăsat de Dumnezeu în vremea lui Noe după ce hotărîse nimicirea omenirii! Cu singura deosebire că acum noua Corabie a mîntuirii – Biserica lui Hristos, plutind pe marea tulburată de patimi a vieţii acesteia pămînteşti – e spartă şi ia apă peste tot. Încît, ca să nu se scufunde cu totul şi astfel să piară şi ultimii drepţi, Hristos-Dumnezeu va aduce degrabă focul cel înnoitor şi mîntuitor peste această „Sodomă” numită „lume”, după care urmaşii lui Lot întru faptele cele bune, puţinii Creştini adevăraţi, vor fi adăpostiţi în „cetatea de scăpare” a Cerului.

    Ştiu că sînt mulţi (şi dintre Ortodocşi) care îşi doresc facerea din nou a „corabiei” Bisericii, neştiind ei că sînt întrutotul la un gînd cu însuşi Satana, cel care îl va arăta pe Antihristul cel mare drept un alt „Noe” şi „adevărat Mesia”; pentru cei care judecă aşa, nici nu trebuie amintit. Sînt însă mulţii alţii între Ortodocşi aşteptînd şi ei un „Noe”, care să repare măcar şi să cîrmuiasă mai departe „Arca” noastră creştinească. Şi nu se întreabă: Încotro? – !!! de vreme ce toate s-au împlinit!!! şi tot ce avem aştepta noi (şi buni, şi mai puţin buni) e venirea de-a doua oară a Mîntuitorului şi Dumnezeului nostru Hristos.

    Pentru cei care vor să înţeleagă cele zise, iată un cuvînt al Cuviosului Ierarh Averchie Tauşev, care a vieţuit pînă nu demult, cunoscînd bine şi Biserica, şi vremurile:

    „Încă în veacul al 19-lea, Sfîntul Episcop Ignatie Briancianinov ne atrăgea luarea aminte, zicînd că «lucrarea credinţei pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se de sfîrşitul hotărîtor». […] Nu avem de unde aştepta reînvierea Creştinismului. Vasele Sfîntului Duh au secat pentru totdeauna pretutindeni, chiar şi în mănăstiri, aceste tezaure de evlavie şi daruri harice. Or, substanţa Duhului dumnezeiesc poate fi înnoită numai prin uneltele Sale. Îndelungata şi milostiva răbdare a Domnului îngăduie să se prelungească şi să fie amînat deznodămîntul de pe urmă pentru cei rămaşi care se vor mîntui. Între timp, cei ce putrezesc sau au putrezit vor atinge deplina putreziciune. Cei ce vor să se mîntuiască trebuie să înţeleagă bine acest lucru şi să folosească timpul dat spre mîntuire, căci timpul scurt este, iar trecerea în veşnicie este aproape pentru fiecare din noi.”

    Post-Scriptum:Pentru cei care nu știu ce a însemnat turnul Babel,adică Babilonul, și ce reprezintă și astăzi redăm un pasaj edificator :

    Nu-i de mirare, că această, construcţie uriaşă s’a identificat cu acel vestit turnu Babel, pe care constructorii cei fără de minte voiau să-l înalţă pânăla cer. Turnul Babilonului îşi datora origina sa lui Nimrod. Anume, când el a cucerit pe indigenii Mesopotamiei si-a înfiinţat o mare monarhie(prima monarhie), acest succes l-a umplut de o mândrie ne mai pomenită. Atunci el a început să se gândescă la întemeierea unei monarhii universale, ca să împreune sub stăpânirea sa toate popoarele pământului şi să domnească peste dânsele contra voinţei lui Dumnezeu, care hotărâse ca urmaşii lui Ham să fie robi. Şi iată cu acest scop întemeind un puternic oraş în pământul Senaar-Șinear, cum se numea în vechime Mesopotamia, urmaşii lui Ham facura sfat,la care hotărâră cu mândrie, ca în semn al atotputerniciei lor să zidească „un turn înalt pânăla cer“. Intreprinderea, evident, era nebună şi irealizabilă, dar ea în acelaşi timp era criminală şi periculoasă: criminală, pentrucă decurgea din mândrie, ce se reducea la nădejdea în sine şi lepădarea lui Dumnezeu; şi periculoasă pentrucă pleca dela descendenţii lui Ham, blestămaţi şi nebinecuvântaţi. Izbânda lui în această întreprindere putea influenţa dăunător asupra celorlalte popoară şi astfel să le molipsască şi pe dânsele la criminala nădăjduire în sine şi la necredinţă. Şi iată, când clocotea lucrarea, când se ardea cărămida şi se pregătea smoala de pământ, Domnul hotărî să-i pedepsească pentru nebuneasca întreprindere. „Şi a zis Domnul: iată e un singur popor şi o singură limbă la toţi, şi nu se vor opri aceştia dela ceeace şi-au pus în gând să facă. Să ne pogorâm dară şi să amestecăm acolo limbele lor aşa, încât să nu se mai înţeleagă unul cu altul. Şi i-a răsipit Domnul de acolo peste tot pământul. Şi au încetat ei de a mai zidi oraşul si turnul. De aceea i s’a dat numele de Babilon, căci a amestecat Domnul limba a tot pământul şî deacolo ia risipit Domnul peste tot pământul” (Fac. XI, 6-9).

    Și evreii au o variantă :

    „După potop”, povesteau rabinii, „oamenii se temeau de o cercetare la fel şi, părăsind Palestina, acea minunată ţară, unde a trăit Noe şi a adus jertfă lui Dumnezeu, s’au strămutat toţi impreună în alt loc, şi anume în şesurile Senaarului. Dar acolo ei deja nu s’au mai supus conducerei blânde a binecredinciosului Sim, fiul lui Noe, ci, lepădând împărăţia lui Dumnezeu, începură a da cinste lui Nimrod, fiul lui Huşi, fiul lui Ham. Dar Nimrod era om puternic, dispunând de tărie şi autoritate….
    Aşa a devenit el regele Babilonului şi a întins mereu stăpânirea sa, aşa că prin vicleşugul său făcu pe oameni să-l recunoască de domn atot pământul şi-i convinse deja să nu mai nădăjduiască în Dumnezeu, ci să se bizue în totul pe propria lor putere. Anume de aicea şi-a luat naştere zicătoarea, că dela începutul lumei n’a mai fost nimenea asemenea lui Nimrod, groaznic şi puternic în distrugere şi păcătos înaintea lui Dumnezeu. Cu cât şedea mai mult Nimrod pe tronul său, cu atât devenea mai arogant…..

  15. doktoru zice:

    Am zis sa dau si link-ul principal ca poate vrea omul sa studieze orighinalul !!!
    http://axa.info.ro/editoriale/oglinda-vremii/biserica-si-problemele-vremii/

    De subliniat am vrut sa subliniez cel mai mult asta:

    Ştiu că sînt mulţi (şi dintre Ortodocşi) care îşi doresc facerea din nou a „corabiei” Bisericii, neştiind ei că sînt întrutotul la un gînd cu însuşi Satana, cel care îl va arăta pe Antihristul cel mare drept un alt „Noe” şi „adevărat Mesia”; pentru cei care judecă aşa, nici nu trebuie amintit. Sînt însă mulţii alţii între Ortodocşi aşteptînd şi ei un „Noe”, care să repare măcar şi să cîrmuiasă mai departe „Arca” noastră creştinească. Şi nu se întreabă: Încotro? – de vreme ce toate s-au împlinit şi tot ce avem aştepta noi (şi buni, şi mai puţin buni) e venirea de-a doua oară a Mîntuitorului şi Dumnezeului nostru Hristos. ….E limpede că şi noi vieţuim acum într-un răstimp de pocăinţă la fel cu acela lăsat de Dumnezeu în vremea lui Noe după ce hotărîse nimicirea omenirii!

  16. doktoru zice:

    Psalm 17
    Fiii străini au minţit Mie; fiii străini s-au învechit şi au şchiopătat din cărările lor.
    Talcuire
    „Necinstiţi, zice, şi netrebnici* s-au făcut evreii din pricina răutăţilor lor ca vasele care, atunci când se învechesc, se fac netrebnice.” Iar au şchiopătat a zis pentru aceea că au ieşit din rânduita lor cale a dumnezeieştilor porunci, (…) de vreme ce numai oamenilor şchiopi drumul li se pare înclinat într-o parte şi în alta, adică ies afară din cel drept, din pricina strâmbării şi ieşirii [în afară] a încheieturilor picioarelor lor [38] .

    [38] Iar la Nichita, acestea se tâlcuiesc astfel: „Hristos îi învinovăţeşte pe evrei pentru că au părăsit cărările cele nerătăcite, adică învăţătura cea din lege şi din Prooroci şi petrecerea evanghelică [cetăţenia, apartenenţa la Evanghelie], căci cărări drepte şi nerătăcite, care aduc la Hristos, sunt învăţătura cea prin lege şi prezicerile cele prin Sfinţii Prooroci. Ajungând deci la sfârşitul legii şi al Proorocilor, adică la Hristos, au şchiopătat, mândrindu-se faţă de El, fără a avea cuget sănătos. Deci zice că «păgânii, nici legea Mea, nici prooroc primind, fiindcă au fost chemaţi cu lesnire, au ascultat cu lesnire, şi stăpânirea Mea o au iubit, iar Israel, cel întâi născut al Meu, fiu al Diavolului facându-se – pentru că cugeta asemenea cu el – s-a făcut străin de apropierea şi însuşirea cea către Mine; ba mai mult, a şi minţit Mie, aşteptându-se adică la alt rod de dreptate, nemişcându-se către Mine, după ceea ce este scris: Va minţi lucrul măslinului (LXX, Ode 4: 17)»”. A zis însă şi Teodorit: „Cei ce au fost numiţi fii şi au fost scrişi în rânduială de fii s-au făcut străini, fiind nemulţumitori spre facerile de bine, au şchiopătat împrejurul credinţei şi au părăsit cărarea cea bine-cinstitoare”. Tot astfel, şi prin Ieremia Proorocul, Dumnezeu le zice: Eu te-am sădit ca pe o vie aducătoare de roadă bogată, ca pe cea mai curată sămânţă; cum dar Mi te-ai prefăcut în ramură sălbatică de viţă străină? (Ier. 2: 21): viţa roditoare este prima Sa sădire, iar prin cea de-a doua [ramura sălbatică] mustră nemulţumirea lor. Iar Simmah redă zicerea s-au învechit şi au şchiopătat prin se vor necinsti şi se vor ruşina.

    Psalmul 20
    8. Află-se mâna Ta asupra tuturor vrăjmaşilor Tăi, dreapta Ta să afle pe toţi cei ce Te urăsc pe Tine;

    Mână a lui Dumnezeu este dumnezeiasca Sa putere, întru care David se roagă să cadă toţi cei care-L hulesc pe Dumnezeu: „Puterea Ta, Doamne, zice, de ar afla şi pedepsi pe toţi vrăjmaşii Tăi, (…) şi dreapta Ta să afle, adică să ajungă şi să certe pe toţi cei ce Te urăsc”.

    9. că-i vei pune pe ei ca un cuptor de foc în vremea feţei Tale.
    10. Domnul întru mânia Sa îi va tulbura pe ei[7], şi-i va mânca pe ei focul.
    11. Rodul lor de pe pământ îl vei pierde, şi sămânţa dintre fiii oamenilor.

    „Pe toţi vrăjmaşii Tăi, zice, îi vei arde cu focul mâniei tale, Doamne”, iar în vremea feţei Tale a zis în loc de „în vremea judecătoreştii Tale cercetări, atunci când îi vei vedea nu cu ochi de bucurie, ci cu faţă neîmblânzită şi plină de vrăjmăşie”, că tot David zice: Faţa Domnului spre cei ce fac rele, ca să piară de pe pământ pomenirea lor (Ps. 33: 16).

    „Prin aceste cuvinte, David prezice ceea vor pătimi vrăjmaşii lui Dumnezeu, şi numără felurile pedepselor pe care le vor suferi: adică atunci când vor cerca [vor avea parte de] dumnezeiasca urgie, când se vor tulbura din toate părţile, nedumerindu-se, se vor arde, iar roadele ţarinilor lor vor pieri, dar şi sămânţa lor, adică fiii lor, toţi vor pieri de pe pământ şi dintre oameni.”…Dar şi Hristos poate zice aceasta către cerescul Lui Părinte, că i-a pus pe iudei la spate, adică, zice: „I-ai lepădat la spatele Tău, gătindu-li-se relele cele din mânia Ta”.
    Talcuire
    Că s-au chinuit evreii, ucigaşii Domnului, cu pârjoliri, cu război şi cu foamete în acea vreme când a căutat de sus Dumnezeu spre a-i chinui pe ei prin romani, ca pe unii ce au ocărât taina lui Hristos. Altul zice, la Nichita, că a zis şi dumnezeiescul Chiril: „Cei ce au luat [aplicat] psalmul acesta la Hristos au dat [atribuit] iudeilor aceste chinuri, adică din aceasta: află-se mâna Ta asupra tuturor vrăjmaşilor Tăi. Că acestea vor veni, zice, în vremea arătării feţei Tale, pentru cele ce au meşteşugit asupra Ta, pentru care s-au şi pus la spatele credincioşilor celor din păgâni, aflându-se mai întâi [în statutul de] fiu şi popor al lui Dumnezeu, după care, în zilele cele mai de pe urmă, li s-a lăsat altora înfierea, adică celor chemaţi dintre păgâni, care întâi s-au făcut, după cum este scris: Cei dintâi vor fi cei din urmă, iar cei din urmă întâi (Mt. 19: 30).

    … Iar prin vrăjmaşi ai lui Dumnezeu (v. 81) să înţelegi pe urătorii de Hristos iudei, pe care îi blestemă David, proorocindu-le relele ce le-au pătimit şi că seminţia şi tot neamul lor se vor strica cu obştească stricare, adică neamul celor care L-au răstignit pe Domnul, ei fiind cei care au fost stricaţi de către romani; iar acei iudei care erau împrăştiaţi în celelalte părţi ale lumii au scăpat de acea obştească pieire. Iar aceea că îi vei pune pe ei ca un cuptor de foc în vremea feţei Tale (v. 9) se înţelege în loc de „în vremea Fiului Tău”, precum s-a zis: Pentru aceasta vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi (Mt. 21: 43), iar prin întru cei rămaşi ai Tăi (v. 13), adică „între cei dintre evrei care au crezut în Tine, Fiul, vei găti, adică vei împodobi, şi vei slăvi neamul lor”. Deşi [în general] sunt urâţi, aceea că au fost părinţi ai Apostolilor le-a fost spre slavă.

    Psalmul 21
    17. Că M-au înconjurat câini mulţi;adunarea celor vicleni M-au cuprins.

    Tauri am numit mai sus pe iudei, pentru că, după Teodorit, se aflau sub jugul legii, ca nişte tauri şi boi, cu toate că călcau legea. Iar câini numeşte pe ostaşii păgânilor romani, ca unii care, după lege, erau necuraţi şi fără de omenie, ca câinii, căci aşa a numit Hristos şi pe cananeanca, ca pe o păgână, zicând: Nu este bine a lua pâinea fiilor şi s-o arunci câinilor (Mt. 15: 26) .Adaugă însă şi Teodorit, zicând: „După Patimă, cei ce erau câini s-au mutat prin credinţă întru rânduiala fiilor, iar cei ce de demult au avut purtarea de grijă a fiilor, au primit numirea câinilor, căci ca nişte câini s-au turbat asupra Stăpânului”….„Adunarea, zice, a pizmăreţilor iudei M-a înconjurat.”

    22. Izbăveşte de sabie sufletul Meu, şi din mâna câinelui pe cel unul născut al Meu.
    23. Mântuieşte-Mă din gura leului, şi din coarnele inorogilor smerirea Mea.

    Domnul numeşte aici pe ostaşii romani sabie, fiindcă erau înarmaţi şi purtau săbii, şi pe aceeaşi ostaşi îi numeşte câini, pentru că erau necuraţi, fiind păgâni,precum am zis mai sus, iar lei îi numeşte pe iudei, pentru sălbăticirea şi nemilostivirea lor, căci însetau de moartea Lui, şi pentru pândirea şi vânarea pe care o făceau împotriva Domnului, ca leii ce pândesc şi prind dobitoacele şi le mănâncă, căci astfel i-a numit şi mai sus, la stihul 13. Iar pe aceşti iudei îi numeşte şi inorogi*, inorogul fiind un dobitoc sălbatic care are în frunte un singur corn. Numindu-i câine şi leu, a folosit singularul, căci neamul iudeilor este unul, iar al romanilor tot unul, căci fiecare dintre ei este numit fie roman, fie iudeu, la singular.

    26. Temeti-vă de Dânsul toată seminţia lui Israel.

    Aici numără laolaltă ambele popoare, atât pe cel din evrei, cât şi pe cel din neamuri, fiindcă acela care a crezut [în] şi a cunoscut pe Hristos este Israelul duhovnicesc*, căci Israel se tâlcuieşte minte care vede pe Dumnezeu. Porunceşte dar Hristos amânduror popoarelor să laude [pe] şi totdeauna să se teamă de Dumnezeu ca un Atotţiitor, ori şi celorlalţi evrei le porunceşte să se teamă de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu poate aduce asupra lor sfărâmare şi pieire, din pricina turbării pe care au arătat-o asupra Fiului Său.

    Si ar mai fi dar de abia m-am apropiat de sfarsitul Catismei a 6 a,Psalmul 43.Merge greu,dar merge.Si mai am .Pun mai departe separat.

  17. doktoru zice:

    DESPRE CELE PATRU ÎNŢELESURI
    ALE SFINTEI SCRIPTURI *

    Patru sunt chipurile în care se tâlcuieşte Sfânta Scriptură: istoric, adică potrivit literei şi după istorie; anagogic, adică după înalta înţelegere; alegoric, adică sub cele spuse se înţeleg altele, ascunse; şi tropologic, adică pentru îndreptarea năravurilor….
    Iar alegoric, este chipul în care potrivim cele spuse în Sfânta Scriptură la Hristos, la Trupul Său tainic şi la Biserica cea pământească. Adică: Avraam a avut, potrivit cuvintelor, deci potrivit istoriei doi feciori, unul din Agar slujnica [Ismail] şi altul din Sarra cea slobodă [Isaac]. Alegoric, adică după chipul în care una se spune şi alta se înţelege, Avraam închipuie pe Dumnezeu, Care are doi fii: iudeii din sinagogă şi creştinii din Biserică – creştini care sunt în slobozenia darului Iui Hristos -, iar iudeii sunt sub slujirea şi robia închipuirii Legii lui Moise, după cum tâlcuieşte marele Pavel în Epistola către Galateni (4, 22-30).

    Spuneţi-mi voi, care vreţi să fiţi sub lege: nu auziţi legea?
    ,,Căci scris este că Avraam a avut doi fii: unul dintr’o femeie roabă şi altul din femeia liberă , dar cel din femeia roabă s’a născut după trup, iar cel din femeia liberă s’a născut prin făgăduinţă. Acestea sunt spuse ca alegorie ; căci aceste femei sunt două testamente: unul e cel din muntele Sinai, care naşte spre robie şi care este Agar– căci Agar este muntele Sinai în Arabia – şi-i corespunde Ierusalimului de-acum, care este rob împreună cu copiii lui;dar Ierusalimul-cel-de-sus e liber, cel ce este mama noastră.**

    Talcuire de la Sf.Teofilact al Bulgariei :Avraam a avut, potrivit cuvintelor, deci potrivit istoriei doi feciori, unul din Agar slujnica [Ismail] şi altul din Sarra cea slobodă [Isaac]. Alegoric, adică după chipul în care una se spune şi alta se înţelege, Avraam închipuie pe Dumnezeu, Care are doi fii: iudeii din sinagogă şi creştinii din Biserică – creştini care sunt în slobozenia darului Iui Hristos -, iar iudeii sunt sub slujirea şi robia închipuirii Legii lui Moise, după cum tâlcuieşte marele Pavel în Epistola către Galateni (4, 22-30).

    Dar cel mai bine ne explica tot Sf.Ioan Gura de Aur in Omiliile sale la Matei :
    OMILIA LXVII

    Apoi Domnul le-a grăit:
    „Ce vi se pare? Un om avea doi feciori; şi a zis celui dintîi: „Du-te astăzi şi lucrează în via mea!” Iar el răspunzând a zis: „Nu vreau” dar mai pe urmă, căindu-se, s-a dus. Şi mergînd la al doilea i-a spus la fel; iar acela răspunzând, a zis: Doamne, voi merge” şi n-a mers. Care din aceşti doi a făcut voia tatălui?” Iar ei au zis: „Cel dintîi”.
    Îi mustră iarăşi prin pilde! Arată în chip ascuns nerecunoştinţa iudeilor şi ascultarea neamurilor, foarte mult osîndite de ei. Cei doi feciori sînt aceste două popoare: iudeii şi neamurile; şi aşa s-a întîmplat şi cu neamurile şi cu iudeii. Neamurile, deşi n-au făgăduit să asculte, deşi n-au auzit legea, au arătat, cu fapta, că ascultă; iudeii, deşi au spus: „Toate cîte va spune Dumnezeu vom face şi vom asculta”, cu fapta n-au ascultat. Dar ca nu cumva iudeii să creadă că legea le va fi de folos, Hristos le arată că însăşi legea îi va osîndi. Acelaşi lucru îl spune şi Pavel: „Nu auzitorii legii sînt drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci făcătorii legii se vor îndreptăţi”. Şi pentru ca să-i facă pe iudei să se osîndească singuri, îi pune pe ei să rostească hotărîrea de osîndire, aşa cum a făcut în pilda următoare, cu lucrătorii cei răi trimişi să lucreze în vie.

    ….…..căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă/parasirea/viclesugul intai şi nu se va arăta Omul-nelegiuirii/pacatului, Fiul-pierzării/pieirii, Potrivnicul/impotrivnicul/cela ce sta impotriva …..Voi, cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi , voi pururea Îi staţi împotrivă Duhului Sfânt precum părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre profeţi nu l-au prigonit părinţii voştri? Ei i-au omorât pe cei ce-au prevestit sosirea Celui-Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v’aţi făcut voi acum,voi, cei ce’n rânduială de la îngeri aţi primit legea şi n’aţi păzit-o!“….

  18. doktoru zice:

    Din Sf.Chiril al Alexandriei
    ■ Despre Esau şi Iacob,că s-au dat ca chipuri ale celor două popoare,
    al lui Israil şi al lui Hristos prin credinţă

    De aceea e de mare folos tîlcuirea lui Isaac ca veselie în cali¬tatea de chip al lui Hristos. Lui i-a fost Rebeca soţie. Iar ea se tîlcuieşte cea mai mare răbdare. Deci şi persoana ei înţelegînd-o drept, o vom vedea ca chip al Bisericii, a cărei frumuseţe se arată în răbdare. Căci calea spre mîntuire prin credinţă şi în Duh a fiilor ei se arată în răbdare.

    Ia seama deci că Rebeca de-abia cu întîrziere ia în pîntece (căci era stearpă), dar naşte totuşi din bunăvoinţa şi iubirea lui Dumnezeu faţă de Isaac, pe Esau întîiul născut şi îndată după aceea pe Iacob.. Prin acestea sînt închipuite cele două popoare, cel din Israil şi cel din neamuri. Întîiul născut e Israil (Ieş. 4, 22), căci a fost întîiul chemat prin lege, iar al doilea după el, cel în credinţă prin Hristos. Şi socotesc că ar putea vedea cineva deosebirea între cele două popoare în cugetare şi în purtări şi din numele lor şi din înfăţişarea sau constituţia trupurilor lor.

    Căci Esau se tălmăceşte stejar, adică dur şi neîncovoiat. Fiindcă se spune undeva de către Dumnezeu lui Israil: «Te ştiu că eşti dur şi grumazul tău este ca un drug de fier şi fruntea este de aramă» (Isaia 48, 4). Iar Iacob, cel ce ţine călcîiul, sau priceput în a birui. Căci îi ţine călcîiul celui pe care-l biruieşte. Dar biruieşte sigur nu poporul de sub lege, ci cel în Hristos prin credinţă; căci scapă de vina păcatului şi slăbeşte stăpînirea morţii.
    Şi «era roşu întreg». Aşa e scris. «Şi cu piele păroasă». Iar Iacob, bărbat potolit. Roşeaţa e semnul iuţimii şi al mîniei, dacă e adevărat că celor mînioşi le e proprie culoarea roşie. Şi cum s-ar îndoi cineva că e propriu sălbăticiunii să fie acoperită de păr aspru ? Şi socotesc că oricine poate vedea pe Israil avînd aceste moravuri şi fiind cîrmuit mai mult de mînie, decît de cuvenita raţiune ; şi foarte aplecat spre duritate şi asprime. De aceea au şi ucis pe proroci şi au arătat în ultimele timpuri atita lipsă de evlavie faţă de Emanuil. Iar blîndeţea e semnul clar al chipului cuvenit al omului. De aceea e foarte dulce şi iubitor de blîndeţe poporul cel nou şi ajuns la credinţă…Esau a devenit chipul lui Israel, clnd acesta n-a primit pe Hristos. Iar Iacob chipul neamurilor care au primit pe Hristos.

    Deci fiind întîiul născut, Israil se afla întru slava cea de la Dumnezeu, dar nu a păstrat pînă la sfîrşit cinstea dăruită ca un privilegiu lui. A cedat poporului nou şi ivit mai pe urmă, adică celui din neamuri, drepturile întîiei naşteri, aplecîndu-se spre cele ale trupului şi lumii.

    Iar despre Israil deja căzut în înstrăinare şi neprimind să umble drept, ci avînd piciorul înţelegerii şchiop, zice : «Fiii străini M-au minţit, fiii străini au imbâtrînit şi au şchio¬pătat de la cărările lor» (Ps. 17. 49). Căci învăţătura legii şi prezicerea sfinţilor prooroci sînt cărări drepte şi nerătăcitoare ce duc la Hristos. Dar după ce prin lege şi prooroci au ajuns la sfîrşitul (la ţinta) lor, s-au făcut şchiopi din neînţelegere, ocărîndu-L pe El dintr-o minte nesănătoasă şi îndrăznind să supună morţii pe căpetenia vieţii . Iar că poporul cel nou prin credinţă a răpit binecuvîntarea datorată lui Israil, arătînd o voinţă neşovăitoare în ascultarea poruncilor dumnezeieşti….După ce au epuizat tot ce le putea da legea şi proorocii iar prin poarta lor a intrat Hristos, au rămas şi fără înaintarea prin lege şi prooroci, şi fără Hristos.

    Si altele tot din Sf.Chiril al Alexandriei

    Fiindcă protopărintele Adam s-a făcut după credinţa Sfintelor Scripturi, după chipul, şi asemănarea lui Dumnezeu. Iar din el, s-au născut şi au provenit întîi Cain, iar după el ca al doilea, Abel. Pe Cain îl socotim reprezentînd pe Israel. Fiindcă şi Hristos însuşi a spus poporului Iudeu că era prefigurat, datorită moravurilor lui, de Cain.

    Iar tată al lor îl numeşte pe satana, zicînd : «Voi faceţi faptele tatălui vostru. Acela a fost ucigaş de oameni de la început şi întru adevăr n-a stătut, pentru că e mincinos, precum e şi tatăl lui» . Şi nu vom înţelege, cugetînd drept, că Hristos s-a gîndit la demonul viclean şi începător al răului, ci li-l arată Iudeilor înfuriaţi care plănuiau omorîrea Sa nelegiuită ca tată pe primul ucigaş de om şi născocitor al minciunii, adică pe Cain, şi-al aceluia, pe satana, tatăl păcatului. Iar întrucît unii întreabă : pe cine socotim tată al diavolului, sau cine spunem că e arhetipul (modelul) răutăţii aceluia, răspundem că Hristos îi socoteşte chipuri ale lui Cain ca arhetip pe cei arătaţi de El ca bolind asemenea lui de nelegiuirea aceluia .
    Că era obiceiul Mîntuitorului Hristos să numească satana pe cel ce-şi însuşeşte purtările aceluia, vedem foarte uşor şi din ceea ce spune ucenicilor: «Oare nu Eu v-am ales pe voi, cei doisprezece ? Şi iată unul dintre voi este diavol» (Ioan 6, 71). Deci trebuie de comparat cu Cain, Israil despre care s-a spus: «Fiul meu întîi născut, Israel» (Ieşire 4, 22).
    Iar după întîiul născut Israil, ca al doilea în timp şi cu totul nou s-a arătat Hristos, Fiu şi El al lui Adam, fapt pentru care S-a numit şi El pe Sine pretutindeni în chip înţelept şi cu iconomie Fiul Omului .

    De fapt, dacă ar fi voit Israel să părăsească jertfirea celor pămînteşti şi slujirea cea după lege ca nefolositoare, făcîndu-şi conducător şi învăţător spre ceea ce e mai bine pe Hristos, ar fi fost liber împreună cu noi şi înscris în «cartea celor vii», după Scripturi (Apoc. 20, 15). Dar fiindcă asemenea lui Cain a făcut din buna primire a Mîntuitorului nostru motiv de pismă şi de pricină de ucidere, a căzut în blestem şi s-a făcut vinovat de şapte pedepse. Căci făcîndu-se vinovaţi de multe osînde şi fiind supuşi la asupriri sălbatice, umblă nenorociţii gemînd şi tremurînd. Şi sînt pretutindeni străini, ocăriţi şi înfricoşaţi, neavînd curajul propriu celor ce se bucură de libertate. Dar Cain a primit semnul că nu trebuie omorît. Şi de fapt Israil n-a pierit cu totul. Ci rămăşiţa lui s-a mîntuit, după cuvîntul proorocului Isaia, care ştiind-o aceasta, a grăit zicînd : «Şi dacă nu ne-ar fi lăsat nouă Domnul Savaot sâmînţă, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat Gomorei» (Isaia 1, 9). De aceea şi dumnezeiescul Psalmist îl ruga pe Dumnezeul tuturor să nu se piardă Israil în întregime : «Să nu-i omori pe ei, ca nu cumva să se uite Legea Ta».

    Că Iudeii sînt chipurile lui Cain sînt cunoscuţi de Dumnezeul tuturor, iar că nu sînt scrişi în cartea vieţii, e vădit din faptul că nu se vorbeşte de viaţa urmaşilor lui Cain. Iar că neamul cel în Hristos e scris şi se află în amintirea lui Dumnezeu o arată, socotesc, faptul că s-a descris viaţa drepţilor, adică a urmaşilor lui Set şi Enos, imediat al doilea după Cain şi a avut o cetate pe numele lui. Căci osîndiţii Iudei cugetă numai la cele de pe pămînt, necunoscînd Biserica celor întîi născuţi şi negrăbindu-se spre cetatea de sus.

    Căci în timpurile de pe urmă, în care s-a arătat sabatismul-odihna în Hristos, Israel se va arăta înfricoşat, şi căzut în teama de pedeapsă, ca unul ce a omorît bărbat şi e judecat pentru sîngele sfînt cu mult mai mult decît Cain. Căci acela ca unul ce a greşit unui om ca noi, a fost vinovat de şapte pedepse. Iar acesta e cu mult mai vinovat ca unul ce nu a crezut lui Emanuil. Cei din Cain se pedepsesc de aceea de şapte ori, iar cei din Israel de şap¬ezeci de ori şapte. Căci osînda e pe măsura necredinţei.

    Căci erau unii dintre Iudei care după îndreptarea în Hristos se întorceau la umbra legii. Despre aceştia socotesc că scrie şi înţeleptul Ioan : «De la noi au ieşit, dar nu erau dintre noi. Căci dacă ar fi fost dintre noi, ar fi rămas cu noi» (I Ioan 2, 19). «Dar grăieşte şi Duhul în mod lămurit că în vremurile cele de apoi unii se vor depărta de la credinţă, urmînd duhurilor înşelătoare» (I Tim. 4, 1).

    Israil cel după trup a fost în oarecare fel primul fiu al Dumnezeului tuturor. Căci zice : «Fiu întîi născut al Meu este Israil» (Ieş. 4, 22). Dar ca din roabă şi răscumpărat din Egipt. Dar Dumnezeu nu l-a învrednicit să se socotească între fii (căci firea este liberă şi iubitoare de ceea ce e legitim). Ci a căutat mai degrabă poporul plăcut, pe cel prin credinţa în Hristos, potrivit făgăduinţei, în care cei din jurul lui Avraam s-au făcut şi părinţi ai multor neamuri . Căci au moştenit slava aceasta nu în Israil cel după trup, ci in cei mîntuiţi dintre neamuri prin credinţă.

    O va mărturisi aceasta Pavel, scriind : «Nu prin lege s-a primit de Avraam făgăduinţa că va fi moştenitor al lumii, ci prin dreptatea credinţei» (Rom. 4, 13) Căci îl avem pe Avraam ca părinte, cei ce am crezut din netăierea împrejur şi sîntem îndreptaţi de Dumnezeu asemenea Lui. Această taină dumnezeiască ne-o lămureşte bine Pavel cel învăţat în ale legii. Căci scrie Galatenilor care după ce s-au desăvîrşit (botezat) în Hristos, s-au întors înapoi, certîndu-i : «Spuneți-mi voi cei ce voiţi să fiţi sub lege, nu auziţi legea ? Căci s-a scris că Avraam a avut doi fii, unul din roabă şi unul din liberă. Dar cel din roabă, s-a născut după trup ; iar cel din liberă, prin făgăduinţă» (Gal. 4, 21—23). Acestea sînt alegorii. Fiindcă ele sînt cele două legături ; una, de la muntele Sinai, naşte spre robie. Ea este Agar. Căci Sinai este un munte în Arabia. Şi zace in acelaşi rînd cu Ierusalimul, dar ii slujeşte acestuia cu fiii ei. Iar Ierusalimul de sus este cea liberă, care este maica noastră . Căci s-a scris: «Veseleşte-te tu, cea stearpă, care nu naşti; izbucneşte de bucurie şi strigă cea care nu ai durerile naşterii, că mulţi sint copiii celei sterpe, mai mulţi decît ai celei care are bărbat. Iar noi, fraţilor, sîntem după (ca) Isaac, fii ai făgăduinţei. Dar precum atunci cel născut după trup prigonea pe cel după Duh, aşa şi acum. Dar ce zice Scriptura ? A izgonit pe roabă şi pe fiul ei. Căci nu va moşteni fiul roabei, ci al celei libere. Iar noi, fraţilor, nu sîntem copii ai roabei, ci ai celei libere» (Gal. 5, 27—31). «Staţi deci tari in libertatea cu care Hristos ne-a eliberat pe noi şi nu vă lăsaţi iarăşi stăpîniţi de duhul robiei» (Gal. 5, 1).
    Înţelegi, deci, că Agar şi Sara sînt chipurile celor două testamente. Şi pe slujnică o aseamănă cu maica Iudeilor, adică cu Ierusalimul de pe pămînt, fiindcă era supusă legilor robiei şi nu se distingea prin duhul liber. Iar de cea dintîi şi liberă, adică de Sara, care se tălmăceşte de aceea şi Stăpină, zice că purta chipul Ierusalimului înalt şi de sus şi ne spune în mod clar că s-a făcut maica celor îndreptaţi prin credinţă şi chemaţi din făgăduinţa lui Dumnezeu ca sa fie fiii lui Avraam. «Căci noi, zice, sîntem ca Isaac : fii ai făgăduinţei» (Gal. 4, 28). Fiindcă ne-am eliberat în Hristos, prin care şi în care îmbogăţiţi cu Duhul dumnezeiesc şi de sus, am fost aşezaţi între fiii lui Dumnezeu . De aceea «strigăm : Avva Părinte» (Rom. 8, 15; Gal. 4, 6), şi ne-am făcut moştenitori ai bunătăţilor făgăduite sfinţilor, cum S-a jurat pe Sine însuşi Dumnezeu.

    Iar că prin Cananeeni sînt de înţeles cei din Israil, se vede clar şi uşor din tălmăcirea numelui. Căci ei înseamnă în traducere : Cei gata spre umilire. Şi cine vor avea să ajungă la o stare umilită sau mai degrabă au şi ajuns, dacă nu Iudeii ? Căci s-au umilit căzînd din slava în Hristos şi aruncîndu-se în tot ce e mai necuvenit. Deci nu din Canaan, ci din Mesopotamia a fost mireasa lui Isaac. Căci precum am spus, nu din Iudei, ci din neamuri e Biserica unită cu Mîntuitorul Hristos…. Iar după ce s-a unit Isaac cu Rebeca : «S-a mingîiat de durerea pentru maica lui». Ni se dă şi prin aceasta să înţelegem că s-a întristat Hristos pentru moartea din necredinţă a Sinagogii Iudeilor, din care s-a născut şi El după trup. Dar odată devenit Mire al Bisericii din neamuri, a încetat într-un mod oarecare întristarea pentru aceea.

    Si or mai fi dar ar trebui sa fie mai mult decat foarte indeajuns pt cine vrea sa inteleaga!!!

  19. Pingback: Un afis de propaganda bolsevic | Ortodoxie Traditionalista si Teologie Patristica

  20. Pingback: Crestinism si cultura | Ortodoxie Traditionalista si Teologie Patristica

  21. Pingback: Despre Relaţia Dintre Raţiune şi Credinţă în Teologia Sfântului Vasile Cel Mare precum şi Învăţătura Sfântului Vasile cel Mare despre educaţia tinerilor şi pastoraţia creştinilor…(Stelian Gombos) | Ortodoxie Traditionalista si Teologie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s