Cine e beneficiarul Sfintelor Taine?

Am scris mai demult un articol in care vorbeam de cripto-ecumenismul ascuns intr-o postare a parintelui Petru Pruteanu.

Acum insa parintele a ridicat o problema buna intr-o alta postare, si ca la orice element care vine contra superstitiilor populare, lumea i-a sarit in cap. Mai exact, parintele considera ca nu e normal sa se faca slujba inmormantarii persoanelor care nu au participat la viata Bisericii.

Are sau nu dreptate?

Eu spun ca are perfecta dreptate. Slujba inmormantarii este o Sfanta Taina a Bisericii [1]. Din moment ce un om nu a participat activ la restul Tainelor, de ce i s-ar administra ultima Taina, cand oricum dupa moarte nu mai conteaza?

Si apoi Sfintele Taine (si orice slujba) sunt adresate exclusiv celor care au devenit membrii ai Bisericii si care participa constant la viata Ei.

Dea asemenea canonul 80 Trulan spune clar:

Dacă vreun episcop, presbiter, ori diacon, sau dintre cei număraţi în cler (în clerul inferior), sau vreun laic, de n-ar avea nici o nevoie prea grea sau vreo treabă Anciravoioasă, ca să lipsească mai multă vreme de la biserica lui, ci fiind (petrecând) în cetate, nu ar merge (la biserică) trei zile de du­minică în trei săptămâni, de ar fi cleric, să se caterisească, iar de ar fi laic, să fie îndepărtat de la împărtăşire (de la comuniune, afurisit).

Asta inseamna fara echivoc ca cei care nu merg la Biserica sunt afurisiti (scosi din comuniune). E evident ca pentru cineva care nu a mers timp de 15 ani la Biserica (cum se specifica in postarea parintelui) nu exista nici-un motiv intemeiat canonic pentru a i se face slujba inmormantarii.

Si cum traim in era sentimentalismului religios pietist si in era interpretarii dupa ureche a Scripturii, multi au inceput sa vorbeasca despre cat de gresit si „crud” este sa gandesti asa si cum Mantuitorul a venit in lume pentru toti oamenii, iar „nenorocitii” de preoti refuza oamenii.

Mantuitorul a venit insa pentru toti care vor sa vina la El. Chiar El ne spune asta: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. „ (Apoc. 3:20).

Apoi in rugaciunea pentru lume Mantuitorul spune in felul urmator: „Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. „ (Ioan, 17:9)

Este destul de clar ca Hristos nu este un umanist, cum cred unii. Nu se roaga pentru toata lumea, ci pentru cei care sunt cu adevarat ucenicii Sai. Putem deduce in mod evident de aici ca slujba inmormantarii nu are absolut nici-o valoare pentru cine nu a participat la Sfintele Taine de-a lungul vietii, ba din contra, chiar nu ar trebui sa i se administreze.

_____________________________________________________________________

[1]. A se vedea si articolul: https://theologiepatristica.wordpress.com/2014/04/08/cate-taine-avem-in-biserica-ortodoxa/

De asemenea, si profesorul de dogmatica Nikos Matsoukas a aratat ca in teologia patristica nu exista ideea de 7 Taine sau Taine si ierurgii (Teologica Dogmatica si Simbolica, Vol II: Expunerea Credintei Ortodoxe, Editura Bizantina, 2006)

Sfantul Dionisie Areopagitul enumera Slujba Inmormantarii printre Sfintele Taine, vezi: http://www.teologie.net/2009/10/18/sfintele-taine-si-numarul-lor-in-traditia-ortodoxa/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Ortodoxie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Cine e beneficiarul Sfintelor Taine?

  1. zcalin zice:

    Of, of. Cateodata suntem mai drepti decat Dumnezeu. Eu unul incerc sa nu-mi mai pun sperante in dreptatea proprie caci e inselatoare si blasfemiatoare. Intrebarea e: stiu eu, pacatosul cum lucreaza Dumnezeu? Am sa va prezint o pilda de pocainta, a lui Ilie Panagulakis, sau daca vreti, despre cum lucreaza Pronia lui Dumnezeu.

    „S-a născut în Kalamata la 14 iulie 1873. Nu ştia carte. Abia putea să citească şi să scrie. Până la vârsta de 30 de ani a fost muzicant şi a avut o mică tavernă în apropierea Bisericii Sfântului Nicolae. Acolo se adunau toţi vagabonzii oraşului, cărora el le era căpetenie şi faţă de care se impunea cu autoritate. A trăit o viaţă desfrânată şi depravată. Nu se temea şi nu ţinea cont de nimeni. Era în stare să ameninţe şi să lovească pe cineva chiar şi din cel mai neînsemnat pretext.

    În anul 1902 a murit unul prietenii săi apropiaţi. (probabil nu era usa de biserica) Panagulakis merge la înmormântare şi o urmăreşte cu atenţie. Cuvintele Evangheliei: „S-a mutat de la moarte la viaţă” l-au cutremurat. După înmormântare i-a întrebat cu multă nelinişte pe epitropii bisericii «dacă mai există şi altă viaţă», iar aceia, fiind oameni evlavioşi, au început să-l catehizeze. În scurtă vreme a fost robit de dumnezeiescul Har. Cutremurat fiind de mulțimea nelegiuirior sale de mai înainte, a mers la un duhovnic (la ieromonahul Gliman de la Mănăstirea Velanidia), s-a spovedit cu zdrobire de inimă de toate păcatele şi a făgăduit că cealaltă vreme avea să ducă o viaţă creştinească pilduitoare. După aceasta a vândut toate obiectele tavernei şi şi-a îmbrăcat în pânză neagră camera sa. A mers apoi la toţi cei pe care îi nedreptăţise şi le-a cerut iertare în genunchi. Apoi hotărăşte să trăiască ca un pustnic.

    După o şedere de câteva luni la Mani, s-a întors în Kalamata şi acolo s-a stabilit, mai întâi, într-o chilie de lângă bisericuţa Sfintei Ana, iar după puţin în alta de lângă cimitirul oraşului, unde astăzi se află „Sihăstria Panagulakis”. Acolo, fără să fie tuns monah, a petrecut o viaţă de rugăciune şi de aspre nevoinţe vreme de 15 ani. Dezlega la untdelemn numai sâmbăta şi duminica. Carne, peşte şi produse lactate nu mânca niciodată. În fiecare miercuri şi vineri ţinea post negru. Nu avea pat, ci dormea câteva ceasuri jos pe o scândură. Deoarece câţiva tineri au hotărât să rămână împreună cu el, a zidit, cu sprijinul unor persoane evlavioase, câteva chilii foarte mici. Uşile lor erau atât de strâmte, ca să amintească de «uşa cea strâmtă» din Evanghelie, încât nu se putea trece prin ele decât pe-o parte. Propovăduia în fiecare Dumincă şi sărbătoare cuvântul lui Dumnezeu creştinilor care veneau din oraş. În cămara simplă în care propovăduia era prins în perete un schelet omenesc spre a-și aminti neîncetat de deşertăciunea celor lumeşti. Predica sa simplă şi nemeşteşugită, dar izvorâtă dintr-o inimă ce trăia în Hristos, a renăscut mulţime de oameni. Sfinţenia bărbatului îi atrăgea pe mulţi la el. La picioarele acestui pustnic neînvăţat au ucenicit, pe atunci copii, viitorii lucrători ai Evangheliei cum ar fi, Arhim. Ioil Yannakopulos, Arhim. Hrisostom Papasarantopulos şi mulţi alţii. Puterea cuvintelor simple ale lui Panagulakis erau atât de fermecătoare, încât comandantul armatei din Kalamata a interzis soldaţilor să meargă la sihăstria pustnicului, deoarece aceştia, care mergeau în grupuri la el, erau influenţaţi de predicile lui şi refuzau să primească hrană cu untdelemn în zilele de post.

    Cuprins fiind de o formă gravă de tuberculoză, Panagulakis a fost nevoit, spre sfârşitul vieţii sale, să mănânce supă de carne, ascultând de rugăminţile ucenicilor lui. A adormit în Domnul la 17 ianuarie 1917 şi la înmormântarea sa a fost de faţă tot poporul. Osemintele lui se află în sihăstria mai sus-amintită. A lăsat faimă de bărbat sfânt. Martori vrednici de credinţă povestesc diferite intâmplări, convinşi fiind că avea harisma înainte-vederii”. (Arhim. Epifanie Teodoropulos, articol în Enciclopedia Religioasă şi Morală, vol. IX)

    Cred ca s-a inteles raspunsul meu!

    • Ideea e ca in articol nu e vorba de dreptatea mea personala. E vorba de ceea ce spun Sfanta Scriptura si canoanele Bisericii. Exemplul tau e frumos, dar e dovada vie a unui om care a inceput sa fie parte din viata Bisericii. Noi vorbim aici de cazuri clare: de exemplu un betiv care a fost betiv toata viata lui, fara sa mearga la Biserica o data si care si mai rau, injura Biserica si „popii”, dar a fost botezat ortodox, are nevoie de slujba de inmormantare? A fost acesta un madular viu al Bisericii pentru care putem canta „Vesnica pomenire”? Sincer…nu cred.

      • Ana Elisabeta zice:

        Nu putem noi să ştim. Omul poate avea o pocăinţă (cât ar fi ea de improbabilă) în ultima clipă a vieţii. În virtutea acestui fapt se face slujba de înmormântare.

      • Sigur, putem vorbi de iconomie aici. Dar daca ne uitam pe canonul 80 Trulan, regula generala (acrivia) spune altceva.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s