Crestinism si cultura

de Parintele Georges Florovski

Nota mea: am postat doar un fragment din lucrarea parintelui, care analizeaza pespectivele din care unii ortodocsi resping cultura. Recomand lectura intregii lucrari pentru mai multe informatii esentiale.

Opoziţia modernă sau indiferenţa creştinilor faţă de “cultură” primeşte diferite forme şi modelări. Ar fi imposibil să încercăm acum să cuprindem comprehensiv toate nuanţele opinilor. Trebuie să ne limităm la o listă tentativă a celor care par cele mai relevante şi mai rezonante din situaţia noastră. Există o varietate de motive şi o varietate de concluzii. Două motive speciale par să contribuie într-o sfidare a lumii de către mulţi creştini, în toate tradiţile. Pe de altă parte, lumea trece şi istoria pare să fie nesemnificativă “în perspectiva eternităţii” sau atunci când este în legătură cu destinul ultim al omului. Toate valorile istorice sunt pieritoare la fel cum sunt relative şi nesigure. Deasemenea, cultura este pieritoare şi fără nici o semnificaţie în perspectiva unui sfârşit iminent. Pe de altă parte, toată lumea pare a fi atât de nesemnificativă în comparaţie cu gloria de necruprins a lui Dumnezeu după cum s-a revelat în taina răscumpărării noastre. În anumite momente şi în anumite situaţii istorice, taina Răscumpărării pare că obscurizeată taina Creaţiei. Răscumpărarea este interpretată mai mult ca şi o destituire decât ca şi o vindecare sau o recuperare. Opoziţia radicală între creştinism şi cultură după cum este ea prezentată de gânditorii creştini este mai mult inspirată de anumite presupoziţii teologice şi filosofice decât de o criză actuală a înseşi culturii. Există un sentiment eshatologic în creştere în zilele noastre, cel puţin în anumite zone. Există şi o devaluare crescândă a omului în gândirea contemporană, în cea filosofică şi în cea teologică faţă de excesul încrederii în sine din epoca precedentă. Există o redescoperire a “nimicniciei” umane, a precarităţii esenţiale şi a nesiguranţei existenţei atât a celei fizice cât şi a celei duhovniceşti. Lumea apare a fi duşmănoasă şi goală şi omul se simte pierdut în fluxul accidentelor şi a eşecurilor. Dacă mai există nădejde de “mântuire,” aceasta este construită mai mult în termenii unei “scăpări” şi “îndurări” decât în cei ai “recuperării” şi “reparaţiei.” Ce putem nădăjdui de la istorie?

Putem distinge câteva tipuri ale acestei atitudini pesimiste. Eticheta pe care am să o folosesc este doar tentativă şi provizională.

Mai întâi de toate, trebuie să accentuăm persistenţa motivelor pietiste şi revivaliste din devaluarea modernă a culturii. Oamenii credeau că s-au întâlnit cu Mântuitorul şi Domnul lor prin experienţa lor privată şi personală, că au fost mântuiţi de mila Lui şi de propriul lor răspuns oferit Lui în ascultare şi în credinţă. Nu mai este prin urmare nevoie de nimic altceva. Viaţa lumii şi prin urmare lumea pare a fi doar o momeală din care oamenii sunt bucuroşi şi probabil mândrii că pot scăpa. Singurul lucru pe care îl au de spus despre această lume este să-şi expună vanitatea şi perversiunea şi să profeţească pedeapsă şi condamnare, Judecata ce va să vină şi mânia lui Dumnezeu. Oamenii de acest fel pot fi de temperamente diferite, uneori sălbatici şi agresivi, uneori blânzi şi sentimentali. În toate cazurile, ei nu pot vedea nici un îneţeles pozitiv în procesul continu al culturii şi sunt indiferenţi la toate valorile civilizaţiei, în special a celor care nu pot fi justificate dintr-un punct de vedere utilitarian. Oamenii de acest fel ar predica virtutea simplităţii, care stă în opoziţie directă cu complexitatea unei implicări culturale. Ei ar prefera să se retragă în solitaritatea unei existenţe private sau într-o “indiferenţă” stoică sau ei ar prefera un fel de viaţă comună a celor care au înţeles futilitatea şi lipsa de scop a întregilor sârguinţe şi trude istorice. Am putea descrie această atitudine ca fiind “sectară” şi cu adevărat există o încercare deliberată de a evada orice fel de împărtăşire cu istoria comună. Această modalitate de abordare “sectară” poate fi întâlnită între oamenii unor tradiţii culturale şi religioase variate. Sunt mulţi care vor să “se retragă din lume,” cel puţin psihologic mai mult pentru securitate mai mult decât pentru “războiul nevăzut.” Există în această atitudine un amestec paradoxal de pocăinţă şi satisfacţie de sine, de smerenie şi mândrie. Există deasemenea o neglijenţă şi indiferenţă deliberată faţă de doctrina şi incapacitatea de a gândii consistent implicaţile doctrinare ale acestei atitudini “izolaţionsite.” De fapt, aceasta este o radicală reducere a creştinismului, cel puţin o reducere subiectivă în care acesta devine nimic mai mult sau mai puţin decât o religie privată a indivizilor. Singura problemă cu acest fel de tip de oameni priveşte problema “mântuirii” individuale.

În al doilea rând, există o opoziţie de tipul “puritan.” Există o “reducere” similară a crezului, admisă de obicei deschis. În practică este vorba de un gen activ fără nici o dorinţă de a evada din istorie. Numai istoria este acceptată ca şi o “slujbă” şi “ascultare” şi nu ca şi o oportunitate creativă. Există aceiaşi concentraţie pe aceiaşi problemă a “mântuirii.” Teza principală este că omul, acest păcătos mizerabil poate fi iertat, dacă şi când acceptă iertarea care îi este oferită lui de Hristos şi în Hristos, dar chiar şi în acest caz el rămâne tocmai ceea ce este, el continuă ca şi o creatură pierdută şi viaţa sa nu poate avea nici o valoare constructivă. Aceasta nu ar putea duce necesar la o renunţare la cultură sau o negare a istoriei, ci face din istorie un fel de slugărnicie care trebuie purtată şi îndurată şi care nu trebuie să fie evadată ci îndurată mai mult ca şi o formare a caracterului şi o încercare a răbdării decât ca şi un domeniu al creativităţii. În istorie nu se dobândeşte nimic. Dar omul trebuie să folosească orice fel de ocazie să-şi dovedească loialitatea şi ascultarea şi să-şi întărească caracterul prin acest serviciu al fidelităţii, această sclavie a datoriei. Există un puternic accent “ulititar” în această atitudine, dacă este vorba de o “utilitate transcedentală,” un interes deplin pentru “mântuire.” Tot ceea ce nu slujeşte direct acest scop trebuie neglijat şi nu se permite nici un loc pentru orice fel de “creativitate dezinteresată,” pentru arte sau “belles-lettres.”

În al treilea rând, există un tip de opoziţie existenţialist. Motivul primar stă în protestul împotriva robirii omului de civilizaţie, care nu face nimic altceva decât să ecranizeze pentru el criza ultimă a existenţei sale şi obscurizează lipsa de speranţă a înrobirii sale. Nu ar fi corect să negăm adevărul relativ al mişcării existenţialiste contemporane, adevărul reacţiei. Probabil omul de cultură modern avea nevoie de acest avertisment aprig şi nemilos. În toate formele sale, religioase şi nereligioase, existenţialismul se expune nimicniciei omului, a omului real şi el este şi se cunoaşte pe sine. Pentru cei dintre existenţialişti care au greşit în întâlnirea cu Dumnezeu sau care se mulţumesc cu negarea ateistă, această “nimicnicie” este ultimul adevăr despre om şi destinul său. Numai omul ar trebui să-şi găsească acest adevăr despre sine. Mulţi existenţialişti l-au găsit pe Dumnezeu sau după cum s-ar exprima ei au fost găsiţi de Dumnezeu, L-au provocat în toată milostenia şi mânia Sa. Destul de paradoxal, ei persistă crezând că omul este “nimic” în ciuda iubirii răscumpărătoare şi a grijii Creatorului pentru creaturile sale pierdute şi rătăcite. În concepţia lor, “creaturalitatea” omului îl condamnă inextricabil să fie “nimic,” cel puţin în ochii săi, în ciuda acestui fapt tainic că pentru Dumnezeu creaturile Sale sunt evident ceva mai mult decât “nimic,” din moment ce iubirea răscumpărătoare a lui Dumnezeu, L-a mişcat de dragul omului la groaznicul sacrificiu al crucii. Existenţialismul pare să fie corect în criticismul său asupra vanităţii umane şi chiar de ajutor în detecţia nebinevenită a josniciei omului. Omul este întotdeauna orb faţă de complexitatea Înţelepciunii Dumnezeieşti. Existenţialistul este întotdeauna o fiinţă singură şi solitară, implicată şi angajată inextricabil în cercetarea crizei sale. Termenii săi de referinţă întotdeauna sunt: TOTUL lui Dumnezeu şi Nimicul omului. Chiar în cazul când analiza sa începe cu o situaţie concretă, adică numele său personal, el continuă cumva in abstracto: în ultimă instanţă el nu v-a vorbii despre o persoană vie, ci despre om ca şi om, fiindcă în cele din urmă fiecare om stă sub aceiaşi detecţie universală a irelevanţei ultime. Indiferent care ar fi explicaţia psihologică şi universală a ridicării recente a existenţialsimului, pe de-a întregul nu este nimic altceva decât un simptom al dezintegrării şi disperării culturale.

În cele din urmă, nu ar trebui să ignorăm rezistenţa sau indiferenţa “planului principal.” El (omul) poate trăi liniştit într-o lume a culturii şi chiar să se bucure de ea dar el se va minuna că poate “adăuga” cultura la religie cu excepţia probabil a decoraţiei sau ca şi un tribut al reverenţei şi gratitudinii cu precădere sub forma artei. Ca şi regulă, “principalul plan” este cu grije suspicios cu privire la folosirea raţiunii în probleme de credinţă şi în conformitate se va dispensa cu privire la înţelegerea crezurilor. Ce fel de valoare religioasă poate exista într-un studiu dezinteresat despre orice fel de subiect care nu are nici o practicalitate imediată şi care nu poate fi folosit în descărcarea milosteniei? “Principalul plan” nu v-a avea îndoieli despre valoarea sau utilitatea culturii în economia vieţii temporale, dar el va ezita să încunoştinţeze relevanţa pozitivă în dimensiunea duhovnicească cu excepţia faptului în care ar putea afecta sau arăta integritatea morală a omului. El nu va găsi nici un fel de justificare pentru îndemnul uman de a cunoaşte şi crea. Nu este în cele din urmă toată cultura vanitate, un lucru pieritor şi şubred? Nu este cea mai adâncă rădăcină a mândriei şi aroganţei umane tocmai în pretenţile şi ambiţia raţiunii? “Omul drept” de obicei preferă “simplitatea” în religie şi nu are nici un fel de interes în ceea ce el etichetează ca şi “speculaţie teologică” incluzând aici prin urmare toate doctrinele şi dogmele Bisericii. Ceea ce este implicat în această concepţie este din nou un concept al omului (defectiv) şi îngust şi cu relevanţă cu privire la viaţa actuală a omului în istorie cu privire la “destinul său etern,” la scopul ultim al lui Dumnezeu. Este istoria în întregimea ei doar un teren de încercare pentru sufletele şi caractere sau este ceva mai mult intenţionat de planul lui Dumnezeu? Este “Judecata de apoi” doar un test de loialitate sau şi o “recapitulare” a Creaţiei?

Tocmai aici atingem cauza cea mai profundă a confuziei îndurătoare din discuţia despre “credinţă şi cultură.” Cele mai adânci subiecte ontologice sunt implicate în această discuţie şi nu se poate junge la nici o soluţie decât dacă caracterul teologic al discuţiei este înştinţat şi înţeles clar. Avem nevoie de o teologie a culturii, chiar şi pentru decizile “practice.” Nici o decizie nu poate fi luată în întuneric. Dogma creaţiei, cu tot ceea ce implică ea a fost obscurizată periculos în conştiinţa creştinilor moderni şi conceptul providenţei, a interesului peren al Creatorului cu Creaţia Sa a fost redus la ceva în întregime sentimental şi subiectiv. În conformitate, “istoria” a fost condamată la un interim enigmatic între faptele măreţe a lui Dumnezeu, pentru care ar fi greu să desemnăm orice fel de substanţă proprie. Aceasta se află în legătură cu concepţia inadecvată a Omului. Accentul s-a mutat de la împlinirea planului pentru om pe eliberarea Omului din consecinţele eşecului său “original.” În conformitate toată doctrina ultimelor lucruri a fost periculos redusă şi a început să fie redusă periculos la categoriile justiţiei penale şi la iubirea sentimentală. “Omul modern” eşuează să aprecieze şi să accentueze convingerea primilor creştini, derivată din Scriptură, că Omul a fost creat de Dumnezeu pentru un scop creativ şi trebuia să acţioneze în lume ca şi rege, profet şi preot. Căderea sau eşecul omului nu au abolit acest scop sau plan şi omul a fost mântuit cu scopul de a fi reintsalat în rândurile sale originale şi să rezume rolul şi funcţia sa în Creaţie. Doar făcând aceasta el poate devenii cea ce a fost intenţionat să devină, nu numai în sensul că el ar trebui să arate ascultare ci şi cu scopul de a împlinii datoria care i-a fost încredinţată de Dumnezeu în planul său creativ tocmai pentru datoria omului. Atâta vreme cât “istoria” este o anticipare săracă a “veacului viitor,” este totuşi anticipaţia ei actuală şi procesul cultural al istoriei este legat de ultima împlinire, deşi într-o manieră şi într-un înţeles care nu pot fi descifrate adecvat acum. Trebuie să fim precauţi să nu exagerăm “împlinirile umane” dar trebuie să fim precauţi să nu minimalizăm vocaţia creativă a omului. Destinul culturii umane nu este relevant destinului ultim al omului.

Toate acestea par a fi o speculaţie îndrăzneaţă, mult dincolo de competenţa şi garanţia noastră. Dar faptul rămâne: creştinii ca şi creştini construiesc culturi de secole şi mulţi dintre ei nu numai cu înţelesul vocaţiei şi nu numai dintr-o obligaţie a datoriei ci cu convingerea clară că aceasta este voinţa lui Dumnezeu. Un restrospect scurt a strădanilor creştine în cultură s-ar putea să ne ajute să vedem problema într-o manieră mult mai concretă, în deplinătatea ei complexă ci şi în inevitabilitatea ei. De fapt, creştinismul a intrat în lume tocmai într-una din cele mai critice perioade ale istoriei, la momentul unei crize a culturii. Criza a fost rezolvată în cele din urmă prin creaţia culturii creştine, indiferent cât de nestabilă şi ambiguă s-a dovedit a fi această cultură la rândul său pe tot parcursul realizării sale.

Sursa: ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Georges_Florovski/

Vezi si:

Sfântul Grigorie Teologul (de Nazianz) – Cuvântarea 43 – Elogiul Sfântului Vasile (sau cum Sfintii Parinti indeamna la educatie si cultura).

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Moralism, Viata Bisericeasca si diferenta dintre ele. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Crestinism si cultura

  1. kalinikos zice:

    foarte interesant si extrem de incitant. Evident, cred ca e vorba de cultura care se raporteaza la crestinism. Fiindca in extremis, si manelele sunt o forma de cultura…

    • Sa zicem mai degraba ca se refera la „a fi sau a nu fi intelectual”. Ca multi crestini se feresc astazi de cultura, insa motivele lor nu se regasesc la Sfintii Parinti, ci pe la puritanii protestanti.

      • kalinikos zice:

        Aaaa, daca vorbim de intelectuali, intram intr-o nebuloasa si mai mare. Fiindca nu stiu daca ai observat, dar trendul de azi intre intelectuali este sa fii de stanga (dupa modelul francez) si sa respingi ‘obscurantismul’, ‘misticismul’ si ‘anacronismul’.

        Pentru multi (si dintr-o parte si din alta) a fi intelectual si crestin echivaleaza cu a fi albinos. Nu vreau sa spun de cate ori a trebuit sa explic cum pot fi absolvent de fizica si merg la biserica.

        Slava Domnului, sunt si exemple de oameni care si-au dat seama ca mintea a fost lasata de Dumnezeu, si o folosesc ca atare 🙂 (si aici ma refer la ‘intelectualii’ de rand, fara veleitati vedetiste).

        >

      • Si eu sunt exact in aceeasi situatie: lucrand in telecomunicatii, evident ca am avut si eu de dat explicatii. Mai tare a fost cand s-a aflat la noi in firma, ca unul dintre sefii „grei” de pe tehnic e absolvent de teologie si canta intr-un cor bizantin :))

        E mare problema cu conceptia asta de a fi impotriva „misticismului”, conceptie perpetuata si de bolsevici si intr-o maniera destul de brutala.

        Pe tema asta discutam cu cineva odata si imi dadea acel argument, ca in tari ca Olanda sau tarile scandinave unde educatia a crescut, de aceea a scazut nivelul de religiozitate. Lasand la o parte faptul ca Olanda nu cred ca a atins nivelul de civilizatie si educatie pe care il aveau bizantinii, totusi cauza ateismului in Occident o reprezinta si puritanismul sau pietismul. Daca facem o paralele cu ce se intampla la noi, e greu pentru un om cu ceva educatie sa fie religios dupa ce vede gloate mancand pamant de la mormantul lui Arsenie Boca. Sigur, ca o parte din vina o are si omul cu ceva educatie, ca nu invatat ce e de fapt Ortodoxia si ca generalizeaza din asa ceva, dar totusi…

  2. ioanc zice:

    e un pic off-topic. Navigand pe diferite site-uri am dat de un articol titulat pompos „Dezvăluirile unui MASON pe patul de moarte. Trăim realitatea zguduitoare a ultimelor zile”. Trecand peste aiurelile si bazaconiile din text, am dat si de ceva interesant (din punctul meu de vedere), si anume:

    „Acest magnat a spus ca „Mesia Diavolului” („Devil’s Mesia”) inseamna, inainte de toate, perversitate multipla si totala care trebuie sa fie acceptata ca un mod normal de viata de catre toti locuitorii acestei planete. Homosexualitatea, drogurile, pedofilia si sexul animalic, abject si lipsit de afectivitate sau iubire trebuie sa predomine in cel mai scurt timp pe aceasta planeta. […] au decis ca mai intai trebuie sa implementeze, pe tot globul, toate formele de perversiune, urmarind sa ii nauceasca pe oameni si sa ii faca sa nu ii mai intereseze iubirea, care trebuie, in viziunea lor satanica, sa fie inlocuita doar cu sexul. Ei se gandesc sa actioneze in modul acesta abject si pervers deoarece si-au dat seama ca nu il pot aduce pe „Mesia Diavolului” („Devil’s Mesia”) acolo unde va exista un popor drept, care crede in Dumnezeu si care respecta in continuare valorile spirituale si morale

    P.S. Nota mea: – acest „Devil’s Mesia” fiind antihristul in toata desfasurarea (ideologia) sa. ( din ce am citit la comentariile mai vechi stiu ca doktoru era un bun analist al acestui tip de subiect.)

  3. ioanc zice:

    „Din nefericire, așa funcționează moralitatea postcreștină. Iubește umanitatea, dar nu suportă omul, fiindcă are prea multe păcate. Justiția aritmetică va continua să agite și mai abitir de acum înainte mințile și sufletele oamenilor, iar motive de iertare și milă se vor găsi din ce în ce mai puțin. E dificil să ierți greșelile când orizontul eshatologic se limitează la ziua de mâine. În fond, ceea ce unii numesc dezumanizare nu e altceva decât procesul prin care oamenii se scutură de moștenirea religioasă și se întorc voioși în natură.”
    Tot articolul il puteti citi aici: http://karamazov.ro/index.php/religie/454-qvoi-scuipa-pe-mormintele-voastreq.html

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s