Despre ascultare in invatatura ortodoxa (I)

Am luat decizia sa scriu acest articol in urma mai multor discutii purtate in ultima perioada cu studenti sau absolventi de teologie a caror caracteristica principala este ca nu cunosc absolut deloc problema ascultarii din perspectiva ortodoxa. Mai rau, ies de pe bancile facultatii cu doua idei bine infipte in minte: prima, ideea conform careia Sfantul Sinod al BOR este autoritatea ultima si indiscutabila, iar a doua, care are legatura cu prima, ca dialogul ecumenic este ceva normal, asta deoarece se insista ca este vorba de dialog, desi faptele din cei o suta de ani de ecumenism au contrazis de mult timp ca totul inseamna un simplu dialog, dar se insista si pe faptul ca atata timp cat Sfantul Sinod e pro-ecumenism, inseamna ca tu trebuie, vorba doamnei Oana Iftime, sa inchizi gura ca intra musca.

I. In ce masura ascultand de unii ierarhi ecumenisti ascultam de Biserica lui Hristos?

Subiectul ascultarii este unul din cele mai discutate din ultimii ani, asta datorita faptului ca exista multe opinii, dar si datorita avansului ereziei ecumenismului, care pune problema limitei ascultarii atunci cand vine vorba de caderi dogmatice.

Ascultarea este una din virtutile cele mai mari si este laudata de Sfintii Parinti. Dar asa cum Sfintii Parinti au laudat de exemplu smerenia, nu si ignoranta, la fel au procedat si in chestiunea ascultarii.

Este si motivul pentru care Sfinti Parinti ca Vasile cel Mare sau Ioan Gura de Aur recomanda ca si cel ce asculta sa aiba grija de educatia sa teologica pentru a primi ce este bun de la cei sub care se afla in ascultare.

Astfel, Sfantul Vasile cel Mare ne zice ca:„Se cuvine ascultătorilor cuvântului celor ce sunt învăţaţi cu Scripturile să cerce cu socoteală dreaptă acele care le zic dascălii şi arhiereii; şi câte sunt unite cu Scripturile să le primească, iară câte sunt neunite să le lepede; şi despre aceia care rămân întru învăţăturile străine să se întoarcă dinspre ei”. [1]

Sfantul Ioan Gura de Aur adauga: „Trebuie a asculta de învăţători şi de preoţi, şi a nu-i judeca, chiar de ar avea o viaţă urîtă; dacă însă credinţa le e greşită, atunci nu trebuie doar să nu-i ascultăm, ci şi să fugim de ei, şi să-i judecăm. Căci Dumnezeu prin toţi lucrează pentru mîntuirea poporului, iar proaducerea jertfei aceeaşi este fie că are viaţă curată sau necurată cel ce proaduce.”.[2]

Si in vremurile mai noi, Sfantul Ignatie Briancianinov arata in cartea „Faramiturile Ospatului” ca nu trebuie primit orice fel de sfat, ci trebuie sa avem mereu o doza de scepticism intemeiat desigur pe Traditia Bisericii: „Fii gata să faci ascultare de toţi părinţii şi fraţii când ei îţi cer lucruri care nu sunt potrivnice Legii lui Dumnezeu, nici regulei şi ordinii mănăstirii, nici sfaturilor părinţilor ce conduc. Dar în nici un caz să nu ascultaţi de ce este rău, chiar dacă ar trebui să suferi din cauza fermităţii şi refuzului de a plăcea oamenilor.”

In spatiul romanesc exista mai multe tendinte de „rea ascultare”. Insa majoritatea au o cauza comuna: faptul ca se confunda ascultarea de Biserica lui Hristos cu ascultarea de ierarhia contemporana noua. Cele doua reprezinta una si aceeasi doar daca membrii clerului invata „drept cuvantul adevarului Tau”, altfel ele reprezinta realitati antagonice.

La noi inca reprezinta o necunoscuta faptul ca ascultarea de Biserica inseamna in primul rand ascultarea de Traditia Bisericii concretizata in scrierile Sfintilor Parinti si ale marilor teologi, de canoanele Bisericii si in general de invatatura ortodoxa a Bisericii din toate timpurile si toate locurile (Evrei 13, 7 ; II Tes. 2, 15 s.a.).

Din punct de vedere dogmatic, Hristos a intemeiat o singura Biserica, pe care portile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18), ceea ce inseamna ca ideea ecumenista a „ramurilor” si „plamanilor” este din start falsa. Biserica este condusa de Duhul Sfant aflat in ea „la tot adevarul (Ioan 16, 13), este „stalpul si temelia adevarului” (I Timotei 3, 15) si nu are vreo „pata sau zbarcitura” (Efeseni 5, 27).

Ce este de retinut din aceasta scurta sinteza scripturistica? Ca adevarul dogmatic este criteriul eclesial cel mai important, nu un papa, nu un sfant sinod local sau ecumenic.

Sfintii Parinti au propavaduit cu multa truda acest fapt (unii fiind si muceniciti pentru asta).

Raspunzandu-i unui acuzator (care incerca sa-l invinovateasca de schisma), Sfantul Maxim Marturisitorul spune: „Daca cel ce graieste cuvintele Sfintei Scripturi si ale Sfintilor Parinti face „schisma” in Biserica, atunci ce se va arata facand Bisericii cel ce se arata suprimand dogmele Sfintilor, dat fiind ca fara de ele nu este cu putinta insusi faptul de a exista o Biserica?” [3]

Intr-un comentariu la pasajul „Un Domn, o credinta, un botez” (Efeseni 4, 5), Sfantul Atanasie cel Mare spune ca „[Sfantul Apostol Pavel] ne-a aratat cu acrivie ca in lume exista o singura credinta nemincinoasa, cea pentru care mijloceste sfanta, apostoliceasca si soborniceasca Biserica”. [4]

Si istoria Bisericii arata clar ca Biserica este acolo unde este adevarul. Biserica locala a Romei a cazut din Biserica lui Hristos datorita ereziilor, iar la randul ei, si Patriarhia Constantinopolului a cazut de mai multe ori in istorie din Biserica (in perioada monotelita de exemplu).

In concluzie, adevarul este criteriul ultim in Biserica, iar el poate fi identificat prin marturia-experienta comuna a madularelor de la intemeierea Bisericii pana azi. Astfel, sinodul BOR trebuie urmat si ascultat atat timp cat el se supune acestui criteriu.

Din punct de vedere dogmatic si scripturistic, argumentul ascultarii oarbe devine nul si chiar anti-patristic.

II. Dreptul canonic si ascultarea.

Revenind la ideea din primul paragraf si la ceea ce invata stundetii la facultatile de teologie, nici macar un sinod ecumenic nu este normativ daca acesta nu este in acelasi duh cu sinoadele anterioare lui. Daca se citesc primele doua canoane ale Sinodului VII Ecumenic se observa cum mai intai Sfintii Parinti isi certifica ascultarea fata de sinoadele anterioare si apoi dau alte canoane.

In concluzie, daca nici macar un sinod ecumenic nu este normativ cand acesta nu ramane in cadrul experientei ecleziale deja certificate, cum ar putea sinodul local al BOR sa fie normativ sine qua non, asa cum propavaduiesc tinerii „teologi”? Cum pot folosi ca prim argument contra celor ce nu accepta ecumenismul ca acestia nu se supun Sfantului Sinod BOR, din moment ce conditia patristica a ascultarii este data de adevarul dogmatic si nu de persoane care poarte mitra si omofor?

Dreptul canonic insa cuprinde si alte lucruri interesante cu privirea la caracterul adevarului in viata eclesiala.

Astfel, canonul 58 apostolic cateriseste episcopul sau preotul care nu invata dreapta credinta: „Episcopul sau presbiterul aratând nepasare (neglijând) clerului sau poporului si neînvatându-i pe acestia dreapta credinta, sa se afuriseasca, iar staruind în nepasare si în lenevie, sa se cateriseasca.”. Acum sa ne gandim: daca este caterisit pentru simplul fapt ca nu invata dreapta credinta, daca invata erezii, ce poate insemna asta?

Raspunsul il da canonul 31 apostolic, care zice ca: „Daca vreun presbiter, desconsiderând pe propriul sau episcop, ar face adunare osebita (separata) si ar pune (aseza) alt altar, nevadindu-1 cu nimic vrednic de osânda pe episcopul sau în privinta dreptei credinte si a dreptatii, acela sa se cateriseasca ca iubitor de stapânire, caci este tiran (uzurpator). De asemenea si ceilalti clerici, si (anume) câti se vor adauga (atasa) lui, iar laicii sa se afuriseasca. Dar acestea sa se faca numai dupa una si a doua si a treia staruinta (poftire la ordine) din partea episcopului.”. Canonul acesta arata ca in cazul ereziei se poate purcede catre intreruperea pomenirii (un canon care ii rusineaza pe cei care il critica pe P.S. Longhin).

Canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol numeste episcopii care predica erezia ca fiind „minciuno-episcopi”, deci nu pot fi considerati episcopi in adevaratul sens al cuvantului, si asta tocmai pentru ca principala datorie a unui episcop in eparhia sa este de a invata dreapta credinta.

Canonele sunt impartite in mai multe categorii. Sunt unele care au caracterul acriviei, altele al iconomiei (fiind administrative de exemplu). Canoanele enumerate mai sus reprezinta punerea in practica a adevarurilor enuntate la primul punct. Astfel, dreptul canonic certifica o data in plus, alaturi de Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti, caracterul exclusiv al adevarului dogmatic ca fiind criteriul de referinta in viata eclesiala. Asta si fatorita faptului ca adevarul dogmatic este strans legat de Persoana Mantuitorului in si prin care s-a revelat.

Dreptul canonic sustine explicit ca in cazul invataturilor eretice nu trebuie sa ascultat de cei care devin prin caderea de la propavaduirea dreptei credinte „minciuno-episcopi”.

Voi incerca sa abordez in partea a doua marturisirea adevarului ca si criteriu eclesial in cadrul liturgic al Bisericii, problema clericalismului, dar si minciuna „dialogului” ecumenist, cand faptele arata total altceva, ceea ce pune si mai mult in relief chestiunea ascultarii oarbe.

______________________________________________________________

[1] Sf. Vasile cel Mare,”Sfantul Vasile cel Mare. Scrieri morale si ascetice.” PSB vol. 5 , editura Basilica, Regula 72:1.

[2] http://www.ioanguradeaur.ro/348/trebuie-a-asculta-de-invatatori-si-de-preoti-si-a-nu-i-judeca/ (cu referinte bibliografice)

[3] PG 90, 117D apud.  Jean-Claude Larchet „Sfantul Maxim Marturisitorul, Mediator intre Rasarit si Apus”, Editura Doxologia, Iasi, 2010, p. 207

[4] PG 28, 665D apud. Arhimandrit Vasilios Papadakis, „De ce cred? Credinta: Cunoasterea Inainte de Cunoastere”, Editura Egumenita, Galati, 2014, p. 190

Vezi si:

Interviu privind argumentarea întreruperii pomenirii la Sfânta Liturghie și la toate celelalte slujbe ale Bisericii a episcopului locului Înaltpreasfințitului Vladimir, Mitropolit al Chișinăului și întregii Moldove și a Preafericitului Chiril patriarh al Moscovei și al întregii Rusii.

Muntele Athos. Partea Practică a aplicării canonului 15 de la Sinodul I-II Constantinopol (861)

Cum Sfantul Atanasie cel Mare nu s-a lasat pacalit de o paruta Ortodoxie

Până unde merge ascultarea de mai mari – conform Sf. Nicodim Aghioritul.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Erezii, Ortodoxie, Ruperea comuniunii cu ereticii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

12 răspunsuri la Despre ascultare in invatatura ortodoxa (I)

  1. Pr. Roger Coresciuc zice:

    Si te-a apucat sa scrii asta exact in perioada acestei saptamani. Voi nu aveti stare! Te rog sa nu imi mai trimiti mailuri. Te bag la spam, scoate-mi adresa din lista, te rog!

    Trimis din Yahoo Mail pe Android Pe Vi 29 apr. 2016 la 0:33, Ortodoxie Traditionalista si Teologie Patristica a scris: | Andrei posted: „Am luat decizia sa scriu acest articol in urma mai multor discutii purtate in ultima perioada cu studenti sau absolventi de teologie a caror caracteristica principala este ca nu cunosc absolut deloc problema ascultarii din perspectiva ortodoxa. Mai rau, i” | |

    • Andrei zice:

      Parinte, binecuvantati!

      In primul rand, la ce va referiti cand spuneti ca m-am apucat sa scriu asta in aceasta perioada? Sunt anumite greseli in articol sau e vorba de continutul sau polemic? Daca e vorba strict de subiectul abordat, eu unul nu cred ca exista o perioada in care sa nu abordezi astfel de teme. Din contra, ce cinste mai mare sa acorzi Patimirii lui Hristos, decat marturisirea invataturii Bisericii Sale pe care a castigat-o cu scump Sangele Sau?

      In al doilea rand, nu inteleg de ce de fiecare data, tot noi picam de fraieri (cei care reactionam) si nu cei care incalca invatatura Bisericii? De se incearca in permanenta sa se arate cu degetul spre noi ca fiind cei care produc dezordine si nu pe cei care incalca fatis asezamintele patristice, care sunt cu adevarat vinovati de intreaga situatie? Dupa cum am si specificat, acest articol nu e o cauza, ci o consecinta. Iata ce scrie un tanar teolog pe grupul de Facebook al Facultatii de Teologie din Bucuresti:

      „Saptamana aceasta in Bucuresti se afla 80 de tineri catolici si protestanti din Europa, organizati de catre asezamantul Taize din Franta, care vor participa la TOATE slujbele ortodoxe din Saptamana Sfintelor Patimiri, vor POSTI impreuna cu noi si mai ales vor participa la slujba Sfintei Invieri.”

      Si intreb si eu: exact in perioada asta sa se intample astfel de blasfemii si hule? Exact in perioada asta sa aduci ode ecumenismului contra invataturii Bisericii pe care, repet, Hristos a castigat-o cu Sangele Sau? De ce la astfel de chestii nu reactionati nici dumneavoastra si nimeni altcineva, ci doar aratati catre niste bieti credinciosi care nu spun nimic neortodox, dar vezi Doamne, tulbura linistea satanica ecumenica?

      Pacat, ca va admir cartile si chiar m-am bucurat prima data cand ati comentat aici si m-ati invitat la discutii in privat. Poate chiar vom discuta pana la urma! Nu stiu de unde reactia asta cand prima data mi-ati felicitat blogul, iar astfel de articole sunt pe el dintotdeauna.

      Referitor la problema mail-urilor, nu trimit eu mail-uri manual, va joaca feste Yahoo, dupa cum si mie mi-a jucat de multe ori. Nu sunteti in absolut nicio lista de followeri, astfel ca nu am de unde sa va scot. Daca ati dat follow prin alte modalitati, dezabonati-va si in mod sigur nu va vor deranja mail-urile respective.

      Iertati daca v-am suparat cu ceva!

      • Interesant. Oare poţi să spui că posteşti dacă nu o faci ca pe o poruncă a Bisericii, ca membru al ei sau ca (în calitate de) catehumen (care se pregăteşte să fie botezat)? Sau e mai mult o dietă exotică cu valenţe spirituale de la porţile Orientului, din Eastern Europe, unde oamenii trăiesc primitiv şi includ în ritualurile lor religioase chiar şi mâncarea de zi cu zi?

      • Andrei zice:

        E mai interesant cum se pune problema. Nu ca postesc pur si simplu. Domnul teolog e foarte mandru ca postesc „cu noi”. Deci e vorba de o forma de comuniune ecumenica, stiind faptul ca in Biserica postul e ceva comunitar, nu individual, deci daca te angajezi la post impreuna cu cei din afara Bisericii… Nu mai zic de margaritare aruncate. Dar repet, astea nu mai conteaza. Conteaza ca nu putem noi sa stam linistiti 🙂

      • Da, tu ai pus şi mai bine problema, adică ai pus accentul pe faptul că vin să postească „cu noi”. Cum pot să postească cu noi dacă nu sunt cu noi în Biserică? După acrivie, nici măcar să mănânce cu noi nu ar trebui, pentru că se binecuvântează masa şi se face împreună-rugăciune cu ereticii. Poate doar să bea un ceai, cum proceda Maica Gavrilia în India: nu mergea la slujbele ereticilor şi păgânilor, nu se ruga împreună cu ei, dar bea un ceai cu orice om ca şi cu un prieten al ei. Dar se vede că ai noştri au mai multă dragoste chiar şi decât Maica Gavrilia, încât poate doar Beatles să-i întreacă 😉

        Iar eu mă gândeam ce or înţelege ei din post. Fiecare ce vrea, probabil.

    • Cristian zice:

      “Când credinţa dreptslăvitoare este în primejdie, întâietate duhovnicească are apărarea ei, lupta, susţinerea tuturor celor ce se războiesc, dorinţa de a vărsa sângele şi chiar de-a muri pentru ea; toate celelalte îndatoriri duhovniceşti trec pe planul al doilea. Toţi cei ce fac sau sfătuiesc altcumva caută să-şi îndreptăţească laşitatea şi lipsa de voinţă, făcându-se dascăli şi învăţători ai nelucrării şi făţărniciei“. (Sf. Antonie cel Mare)

  2. Şi mie mi-a jucat o festă WordPress, am vrut să comentez ieri, dar nu i-a plăcut comentariul meu. N-am mai insistat. Nu mai ştiu exact ce aveam de gând să spun, dar era de bine.

    Da, mi-am amintit. Ascultarea „activă” pe care o cer Sfinţii Părinţi cere mult efort: prima dată, să cunoşti bine învăţătura Bisericii, a doua să compari critic această învăţătură cu cuvintele şi faptele preoţilor, ierarhilor şi învăţătorilor (profesori de religie, teologi etc.), a treia să acţionezi în consecinţă. Ascultarea pasivă, în care iei permanent o atitudine de „da, să trăiţi!” sau taci cuvios-evlavios (ba că e Săptămâna Mare, ba că altceva – mereu se găseşte un pretext) este mult mai simplă şi poate duce şi la răsplată, la porţia de ciolănel* mult-dorită, în timp ce cealaltă variantă poate duce la prigoană, aşa cum spune şi Hristos Însuşi.

    * Apropo de ciolănel: am avut ocazia să studiez comportamentul arivist îndeaproape. Deci poate nu ştiaţi că există anti-ecumenişti despre care ştiu doar ei înşişi că sunt anti-ecumenişti, şi câţiva cărora le dezvăluie, ca pe o taină între prieteni. Iar în viaţa publică mărturisesc foarte activ, dar întotdeauna pe liniile trasate de sus. Aşa se face că s-au strâns milioane de semnături pentru modificarea Constituţiei, dar nu suflă nimeni o vorbă despre viitorul Sinod, cel „Mare, Sfânt şi Pan-Ortodox”.

    • Andrei zice:

      Motivul asta cu Saptamana Mare e ultimul „trend”, ca nu l-am auzit doar o data de luni pana acum. E ciudat insa cum pentru rugaciuni in comun si declaratii eretice orice moment e bun, nu insa si pentru marturisirea credintei. Saptamana de spurcaciune ecumenica se tine exact in perioada cand sunt sarbatoriti Sfantul Maxim Marturisitorul si Atanasie cel Mare (care au luptat pana la martiriu contra ereziilor), dar noi nu putem vorbi despre Sfintii Parinti in Saptamana Mare.

      Chiar am citit duminica predica Sfantului Evloghie al Alexandriei la Duminica Floriilor si jumatate de predica a fost contra ereticilor de orice fel. Ce moment prost, inainte de Saptamana Mare Sfantul Evloghie s-a apucat sa faca niscaiva cateheze dogmatice si polemice.

      • E clar că la noi lucrurile sunt extrem de prost înţelese: în general din ignoranţă, dublată la unii şi de o doză considerabilă de rea-voinţă, adică de ce să ne intereseze ce învaţă Sfinţii Părinţi despre orice lucru când noi vrem s-o ţinem pe-a noastră? Mi se pare că de fapt asta e problema: că pe foarte mulţi nu-i interesează ce învaţă Hristos şi Biserica lui Hristos, ci orice altceva: să se menţină status quo-ul, să se bată pe burtă cu omologii de alte „confesiuni”, iar la cei mai mici să apuce şi ei o bucăţică de ciolănel, cum spuneam…. Iar la omul de rând, adică mirean fără aspiraţii clericale, contează să se simtă un spirit înalt, iubitor, care nu-i poate spune aproapelui că este eretic sau păgân, căci l-ar jigni, i-ar răni sentimentele. Mai bine să meargă în iad cu sentimentele nerănite – dar nu în opinia mireanului nostru, care crede că Dumnezeu îi împărtăşeşte opiniile şi sensibilităţile şi ar trece chiar şi peste libertatea omului de a-L refuza pe Hristos, numai ca să fie un delicat şi să nu-L trimită în iad.

        În concluzie, la noi n-are nici cine să discute despre problemele legate de viitorul Sinod, nici cine să asculte, nici măcar în sensul de a recepţiona mesajul.

  3. ioanc zice:

    Hristos a inviat!

  4. Pingback: Despre ascultare in invatatura ortodoxa (II) | Ortodoxie Traditionalista si Teologie Patristica

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s