Replică la articolul Pr. Doru Costache, intitulat ”Logomahie, Ortodoxie și Sfântul și Marele Sinod”, în care abordează critic poziția Mitropolitului Ierotheos Vlahos referitor la ontologia persoanei și implicațiile ei sinodale. Ekklisiastiki Paremvasi – Ecclesiastical Intervention – The Ontology of the Person and the Holy and Great Council (Update 22.06.2016 – traducerea in romana)

Update 22.06.2016 – traducerea in romana de pe site-ul parohiei Copou:

În 21 iunie 2016 în cadrul Sfântului și Marelui Sinod s-a discutat primul document de pe agenda de lucru a acestuia, intitulat Misiunea Bisericii în lumea contemporană. Nu știm încă forma finală în care el a ajuns după discuțiile din ziua ce a trecut, pentru că declarațiile publice ale actanților Sinodului au fost deocamdată foarte rezervate, dar știm că el deja a născut puternice controverse publice, înainte de a ajunge aici. Nu există încă declarații oficiale nici asupra naturii amendamentelor care au fost aduse ieri documentului – menit să introducă discret într-un decret teologic de mare însemnătate pentru Biserică, mai ales prin autoritatea care i se va da după acest Sinod – a problematicii așa-numitei ontologii a persoanei, susținute deja de mulți ani de importante nume ale teologiei ortodoxe.

În urma publicării în limba română, pe saitul nostru a ultimei intervenții în cadrul Sinodului Bisericii Eladei a Mitropolitului Ierotei Vlachos, care critica între altele și acest aspect, Protopresbiterul Doru Costache, profesor la St Andrew’s Greek Orthodox Theological College din Sydney a alcătuit o amplă critică. Acesteia îi răspunde în cele de mai jos domnul Gheorghios Siskos, doctor în teologie la Tesalonic cu o teză depre Sf. Maxim Mărturisitorul.

 

„Ontologia persoanei” și Sfântul și Marele Sinod

Un text cu titlul „Logomachy, Orthodoxy, and the Holy and Great Council”[1] cu data 7.06.2016 al Protopresbiterului dr. Doru Costache a fost încărcat pe siteul oficial despre Sfântul și Marele Sinod al Biroului de presă al Patriarhiei Ecumenice, articolul având ca temă critica pozițiilor Mitropolitului Ierotheos de Nafpaktos și Aghios Vlasios cu privire la teologia persoanei, așa cum reiese din intervenția sa cu tema „Problemele esențiale ale Sfântului și Marelui Sinod” din cadrul întrunirii plenare a Sinodului Bisericii Greciei din 25.05.2016.

Textul autorului român, cu ironie manifestă și cu o tentă de supra-simplificare gazetărească, îl acuză pe Mitropolitul de Nafpaktos de „cruciadă antipersonalistă”, despre care crede că survine „anacronic”, cu privire la Sfântul și Marele Sinod și chiar trădând, după părerea lui, „patimi omenești, prea omenești” și jocuri de putere. Autorul român, integrat, desigur, în climatul „culturii” americano-australiene, îi dă criticii Mitropolitului de Nafpaktos la ontologia persoanei (care a constituit o parte a scrisorilor sale oficiale către Sinodul Bisericii Greciei) numele de „urzeală a tronurilor”, adică titlul unuia din cele mai proaste seriale ale televiziunii americane, în care între casele regale au loc nenumărate asasinate, intrigi și deviații psihologice și anomalii trupești de tot felul.

Textul autorului român prezintă, între altele, următoarele poziții: *Atacul [Mitropolitului de Nafpaktos] conține afirmația scandaloasă că teologia persoanei (πρόσωπο), cu marca ei distinctivă, libertatea voinței personale (πρωσοπική θέληση), deosebită de caracterul necesar propriu voinței naturale (φυσική βούληση), anihilează Dumnezeul Treimic. *Contestând validitatea teologică a limbajului personalismului, mitropolitul Vlachos neagă teologiei contemporane sarcina de a exprima înțelepciunea tradiției Bisericii în moduri care țin seama de condițiile actuale și se adresează ascultătorilor din zilele noastre. *Opoziția Mitropolitului față de teologia prosopo-centristă contemporană nu are nici un temei tradițional și pare să țină de moduri străine de gândire. *Mitropolitul face afirmația scandaloasă că  „legătura dintre voință (βούληση) și persoană distruge Dumnezeul Treimic și introduce triteismul”. *Declarațiile Mitropolitului Vlahos provin din robia babilonică a teologiei ortodoxe față de modurile străine de gândire medieval apusene. *Mitropolitul Vlahos este de părere, părere care provine din naturalismul sau monofizitismul său (așa cum este definit mai sus), că voința (θέληση) aparține firii/naturii (φύσις) și că persoana nu are voință. Tradiția eclezială se opune ferm și consecvent opiniilor sale.

Ignoranța evidentă a autorului român, în legătură cu analiza respingerii vocabularului personalist pe care Mitropolitul de Nafpaktos a făcut-o sinodal (http://www.parembasis.gr/index.php/menu-teyxos-236/4432-2016-03-05) înainte de textul „Problemele esențiale ale Sfântului și Marelui Sinod”, trădează cu siguranță amatorismul nefast al ciornei academice a autorului român. Opinia autorului român despre așa-zisul anacronism al  criticii Mitropolitului de Nafpaktos, vădind interese private și patimi personale, din păcate dă mărturie că de fapt este anacronică conștiința autorului român însuși. Textele Sinodului, dacă rămân așa cum sunt, vor valida și vor instituționaliza prin decizie sinodală o terminologie, pe tema „ontologiei persoanei” (οντολογία του προσώπου), care va avea o serie de implicații teologice asupra Tainei Sfintei Treimi, noțiunii de primat în Biserica Ortodoxă, noțiunii de asceză, noțiunii de fire/natură, noțiunii de păcat, de îndumnezeire, noțiunii de participare la Dumnezeul Treimic și multe altele.

  1. Metodologia și intenția ermineuticii personaliste

Modalitatea prin care Părinții au preluat terminologia filosofică vizează inovarea numelor potrivit cu adevărul lucrurilor în Hristos. La polul opus, metoda ermineuticii personaliste este de a prelua termenii patristici, de a schimba semnificațiile patristice ale lor și de a le înlocui cu semnificațiile filosofiei contemporane și ale oricărei gândiri contemporane atractive pentru constructul personalist. Acest lucru este deseori botezat de către personaliști drept „sensibilitate pastorală în imitarea întrupării Cuvântului”. La polul opus, ucenicia la termenii patristici și semnificațiile lor este caracterizată drept arheo-latrie, istoricism steril și prezentare muzeală a unei culturi fără viață.

Prăpastia cunoașterii inadecvate se adâncește când narativul personalist vorbește despre dialogul Părinților cu ereticii epocii lor. Dar aceasta este o accepțiune evident supra-simplificată și tragic distorsionată a realității istorice, pe care o poate vedea oricine, citind de exemplu, proloagele operelor antiretice ale Sfântului Atanasie contra arienilor, ale Părinților capadocieni contra lui Eunomie, epistolele Sfântului Chiril către Nestorie, ale Sfântului Maxim [Mărturisitorul, n. tr.] despre Sever al Antiohiei și despre monoteliți, ale Sfântului Grigorie Palama către latini.

Același lucru este valabil, firește, și despre cealaltă „ideologie”[care vorbește] despre o adaptare culturală a Părinților la nevoile epocii lor prin preluarea de termeni filosofici, când înșiși Părinții mărturisesc că preferă termenii scripturistici, dar sunt nevoiți să folosească termenii filosofici pentru combaterea ereticilor, pentru că termenii filosofici erau introduși ca atare de către aceștia, cu toată semiologia lor și pătrundeau în credința creștină, denaturând conținutul ei. Exemple clasice în acest sens sunt: menținerea filosofică a simplității ființei (ουσία) dumnezeiești prin soluțiile monarhianismului dinamic și modalist, introducerea filosofică a nenașterii Tatălui de către arieni și eunomieni și axioma filosofică a tradiției antiohiene că fiecare fire/natură se manifestă necesar idio-ipostatic/de sine subzistentă, ceea ce i-a condus pe nestorieni la despărțirea extremă/totală [a lui Hristos în două ipostasuri], iar pe anti-calcedonieni la mărturisirea unei singure firi/naturi în Hristos.

Metoda acestei ermineutici teologice, care influențează cea mai mare parte a vieții în Hristos, există numai de câteva decenii, și deja a primit deja o critică foarte serioasă de la clerici și de la un număr semnificativ de cercetători și teologi. Argumentarea textuală a acestei ermineutici teologice este extraordinar de slabă. Din păcate, se bazează pe pasaje disparate care se potrivesc lingvistic intențiilor ei ideologice. Desigur, este de ajuns ca cititorul să meargă la întreaga pagină a pasajului citat, încât să înțeleagă foarte repid denaturarea sensurilor acestor texte de dragul concluziilor personaliste dorite.

2. Persoană (Πρόσωπο) – Libertate (Ελευθερία) – Voință (Θέληση)

Nucleul ermineuticii personaliste este libertatea Persoanei. Acest lucru este realizată în Însuși Dumnezeu, prin voința lui Dumnezeu Tatăl, Care Se eliberează de necesitatea firii/naturii Sale. Celelalte Persoane ale Sfintei Treimi există din libertatea Tatălui de a-L naște pe Fiul și de a-L purcede pe Duhul Sfânt, încât existența Lor rămâne un fapt al libertății datorită comuniunii dragostei prin voința (θέλημα) ipostatică a fiecărei Persoane de a alege liber această comuniune. În personalism se vorbește deschis despre trei voințe ipostatice. Este o surpriză faptul că autorul român, cu doctoratul în Sfântul Maxim [Mărturisitorul], ignoră (!) multiplele afirmații ale Sfântului Maxim că trei voințe ipostatice conduc la triteism și divizarea Dumnezeului Treimic. Dacă voința este ipostatică, cum fiecare ipostas este diferit, așa și voința fiecărei Persoane dumnezeiești va fi diferită, cu consecința că vorbim despre trei Dumnezei diferiți. Lossky, la care se referă autorul, ca un creștin onest din punctul de vedere al cercetării științifice, menționează că teologia Persoanei nu există la Părinți, deși cel mai surprinzător este că își mărturisește uimirea față de faptul că Părinții atribuie voința firii/naturii.

Firește, personaliștii, fiind inclus [aici] și autorul român, sunt atât de fatal legați de întâietatea persoanei față de fire/natură, încât orice afirmație despre voința firească/naturală este combătută de ei drept substanțialism (ουσιοκρατία) apusean. Sunt incapabili să interpreteze în mod echilibrat raportul dintre fire/natură și ipostas. Confirmă verbal că nu există ipostas fără fire/natură și contrariul, dar în practică rămân atât de legați de întâietatea persoanei, încât orice afirmație despre voința firească/naturală și energiile naturale este stigmatizată drept substanțialism scolastic. Totuși, originea naturală a dumnezeieștii Voințe este afirmată de mai multe ori în dialogul Sfântului Maxim cu Pyrhus, în toate lucrările teologice și polemice ale Sfântului și mai ales în antologia Sinodului Lateran (649) și a Sinodului al VI-lea  Ecumenic, cu titlul „Despre voințele naturale”.

3.Natură și necesitate (αναγκαιότητα)

Identificarea firii/naturii cu necesitatea, cum că tot ce este natural constituie o necesitate, în vreme ce voința care provine de la persoană, este un fapt al libertății, a fost folosită de arieni pentru a-i demonstra Sfântului Atanasie cel Mare că Fiul este născut din voința (βούληση) Tatălui, adică este făptură. A fost folosită de asemenea de către Apolinarie din Laodiceea pentru a demonstra că orice minte (νοῦς) omenească este în mod necesar păcătoasă și, ca atare, Hristos nu se poate să fi luat minte omenească. A fost folosită de către Teodor de Mopsuestia pentru a demonstra că Dumnezeu nu sălășluiește printre oameni, nici după ființă, nici după energie (ενέργεια). A fost folosită de Nestorie al Constantinopolului și Teodoret al Cyrului pentru a demonstra că unirea după ipostas de care vorbea Sfântul Chiril al Alexandriei desființa libertatea lui Dumnezeu Cuvântul, în consecință singura unire adevărată a lui Dumnezeu cu omul era identitatea de voință între cele două voințe personale, ipostatice ale omului Iisus și ale lui Dumnezeu Cuvântul. A fost folosită de monoteliți pentru a demonstra că dacă Hristos are două voințe, acestea se vor afla în raport de contradicție necesară una față de cealaltă și că umanul trebuie să fie păcătos, de aceea cu trebuie necesitate ca Hristos să aibă o [singură] voință, ipostatică. De asemenea, a fost folosită de către monoteliți pentru a demonstra că o voință naturală umană ca necesară, ar constrânge voința lui Hristos, de aceea Hristos ar trebui să aibă o [unică] voință ipostatică.

Personalismul, prin identificarea firii/naturii cu necesitatea, cum că orice fapt natural constituie o necesitate, în timp ce voința provenită de la persoană este cea care asigură libertatea, deseori repetă aceleași argumente de mai sus. Pentru personalism, voința ipostatică a Tatălui asigură libertatea față de orice necesitate a firii dumnezeiești. Întruparea Îl eliberează pe Fiul de necesitatea firii/naturii lui dumnezeiești. Voia gnomică a lui Hristos (sic!) este liberă de orice necesitate a dumnezeirii și a omenității. Și toate acestea sunt afirmate în pofida faptului că Sfântul Atanasie al Alexandriei și Părinții capadocieni dau mărturie despre faptul că orice necesitate este exclusă din firea/natura dumnezeiască. În paralel, Sfântul Chiril al Alexandriei și Sfântul Maxim Mărturisitorul dau mărturie că nici o ființă noetică creată nu se află sub necesitate.

4. Identificarea faptului de a fi creat cu păcatul

În personalism, faptul de a fi creat este identificat deseori cu păcatul, pe baza interpretării pasajul de la Romani 7, 14-23: „Căci știm că legea duhovnicească este, iar eu sunt trupesc, vândut sub păcat. Că ceea ce lucrez, nu știu, că nu care voiesc eu, aceasta fac, ci ceea ce urăsc, aceea lucrez. Iar de fac aceasta, care nu voiesc, laud legea că este bună. Iar acum eu nu fac aceea, ci păcatul care locuiește în mine. Pentru că știu că nu locuiește în mine, adică în trupul meu ce e bun, pentru că a voi se află la mine, iar a face binele nu aflu. Că nu fac binele care voiesc, ci răul care nu-l voiesc, acela fac. Iar de fac aceasta care nu voiesc eu, iată nu fac eu aceasta, ci păcatul care locuiește întru mine. Aflu, drept aceea, legea mie celui ce voiesc să fac binele, că ce este rău la mine se află. Că împreună mă veselesc cu legea lui Dumnezeu după omul cel dinlăuntru. Dar văd altă lege întru mădulările mele, oștindu-se împotriva legii minții mele și dându-mă pe mine rob legii păcatului, care este întru mădulările mele”[2].

Aici personaliștii citesc conflictul dintre natură și persoană, adică ciocnirea dintre natura păcătoasă din naștere și persoana liberă. În loc să citească legea păcatului care sălășluiește în oameni, citesc păcatul ca însăși natura umană, de care[omul] trebuie să se elibereze. Din păcate și autorul articolului afirmă acestea spunând: Sfântul Apostol Pavel le vorbea romanilor despre conflictul dintre „legea minții” și „legea trupului”. Sigur, nu, nu folosea cuvintele persoană și fire, dar oricum nu ne putem aștepta la acest lucru de la un creștin din primul secol. Și totuși, nu este aceasta o distincție între libertatea personală și determinismul firii?. Adică legea păcatului este un determinism natural. Întrebarea care se naște spontan este: Nu Dumnezeu creează natura? În consecință, Dumnezeu creează păcatul? În ce măsură evită această considerație apolinarismul și consecințele lui maniheiste? Firește, autorul nu e singurul care interpretează în acest mod. Este evident că aceste metafore personaliste nu au nici o legătură cu teologia Părinților Ortodocși, nici textual și, desigur, cu atât mai mult nici duhovnicește.

5. Respingerea Tradiției isihaste

Dincolo de pozițiile textuale arbitrare, care ignoră istoria, de localizare a ontologiei relaționale a persoanei în scrierile patristice, fie ele și așa – adică textual arbitrare – nu ar fi apărut nici o problemă teologică cu semiologiile respective și utilizarea lor, dacă nu ar fi slujit respingerii sensului scrierilor  tradiției patristice. Servind poziției că persoana nu este înțeleasă fără relație, sunt scrieri personaliste care resping, de exemplu, Filocalia, rugăciunile Sfintei Împărtășanii și altele, pentru că, după părerea personaliștilor, servesc unei mântuiri individualiste, care nu dezvăluie condiția fondatoare a ontologiei persoanei, ca persoana să existe, adică, în legătură cu o altă persoană. Cu alte cuvinte, conform personaliștilor aceste scrieri promovează o spiritualitate individualistă (ca în cazul guru-lui), care servește nevoilor  religiozității instinctuale.

6. Marginalizarea apofatismului și improvizația teologică: consecințe

Distorsionarea faptelor și textelor ajunge la culme prin citatele de tipul: „criticii ontologiei persoanei sunt căzuți în captivitatea babilonică a scolasticismului”. Deși tradiția Părinților Bisericii de la Sfântul Atanasie cel Mare, Părinții capadocieni, Sfântul Maxim, Sfântul Simeon Noul Teolog descurajează categoric orice preocupare intelectuală legată de modul de existență al Persoanelor dumnezeiești, ermineutica personalistă se ocupă cu modul cum se iubesc Persoanele dumnezeiești între ele, cu psihanaliza Persoanelor dumnezeiești, cu motivul pentru care Dumnezeu este în mod necesar Treimic prin intermediul unor scheme scolastic,de tipul: este nevoie de a treia Persoană pentru a fi depășită dragostea egoistă dintre celelalte două Persoane dumnezeiești.

În acest mod, cu timp și fără timp este alcătuită o antropologie personalistă și o propunere de viață personalistă, care abătându-se total de la exemplul întrupat de către Iisus Hristos și apostolii, mucenicii, cuvioșii și sfinții care L-au urmat, se odihnesc netulburate în libertatea relațiilor [din cadrul] Sfintei Treimi. Conform  acestei antropologii/propuneri de viață, fiecare trage ce concluzie antropologică dorește pentru viața în Hristos și care e mai comfortabilă pentru el, în timp ce printr-un „iubirism” paralel nedefinit și neîntrupat (de către Hristos și Sfinții Lui), iarăși după modelul relațiilor [din cadrul] Sfintei Treimi, se soluționează după bunul plac orice problemă antropologică, precum și problemele eclesiologice ale apropierii celorlalte confesiuni creștine. Referitor la aceasta, uneori, conform concepției personaliste, un credincios care urmează scrierile Părinților, Sfintele Canoane și așezămintele Bisericii, este judecat ca moralist, fariseu, infatuat, gherondo-latru, neputincios să înțeleagă sensul adânc al libertății în Hristos și limitat la formele reificate ale unei tradiții trecute.

Pe această temă este interesant anunțul sinodal al Bisericii Ruse din Diaspora, care aduce ontologiei persoanei exact aceeași critică ca Mitropolitul de Nafpaktos. Acolo se poate citi:

„Problemele cuprinse în textul cu titlul «Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea de astăzi» au un caracter mai fin și teologic. […]

 Inima problemei rezidă în folosirea insistentă, în text, a termenului «persoană umană» în loc de dreapta folosire a termenului «om», și în consolidarea referințelor umaniste ale textului pe multe variante ale acestei expresii. Folosirea termenului de «persoană umană» apare într-o măsură notabilă în discuțiile ortodoxe abia în vremea lui Vladimir Lossky (el însuși a recunoscut inovația lui în folosirea acestui termen); și deși cumva a fost consacrat în dialogurile contemporane, Sfinții Părinți erau consecvenți în folosirea termenului scripturistic și liturgic de «om». În literatura ortodoxă, termenul «persoană» este folosit cu precădere pentru Persoanele dumnezeiești ale Sfintei Treimi, mărturisindu-se existența ipostatică unică a fiecărei Persoane – al Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh – dar de asemenea și unica realitate ipostatică a Fiului Unul-Născut, în Care natura dumnezeiască și cea omenească coexistă «fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire, fără despărțire» (Definiția Sinodului al IV-lea Ecumenic). Acest termen nu este folosit aproape niciodată pentru ființa umană (în care nu există asemenea distincții), în afară de situația când referința la om se face în cadrul terminologiei triadologice, tocmai pentru a fi demonstrată absoluta distincție între făptură și Cel Necreat – pentru că dacă omul este «după chipul și asemănarea lui Dumnezeu», nu poate fi comparat deloc în creaturitatea sa  cu El, Care este Fără-de-început. […]

Răspândirea folosirii eronate a termenului «persoană umană» pentru om, în ultimii 75 de ani, a condus la multe devieri ale terminologiei teologice în domeniul dogmaticii – una din cele mai notabile este conceptul de «comuniune a Persoanelor dumnezeiești» în Sfânta Treime, poziție asumată categoric în textul în discuție. […] Discuțiile teologice precise din secolele al IV-lea și al V-lea au clarificat că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt uniți într-o comuniune veșnică a ființei (cu însușiri ipostatice clare ale celor trei Persoane – nașterea Fiului, purcederea Sfântului Duh și monarhia Tatălui), și deși coexistă întotdeauna în perihoreză, nu există între ele comuniune a însușirilor lor personale (ipostatice). Cu toate acestea folosirea greșită a termenului «persoană umană» pentru om, a condus la considerații care percep comuniunea neamului omenesc ca aplicație [un reflex, n.ed.] a naturii Sfintei Treimi în mod contrar față de învățătura clară a (de Dumnezeu purtătorilor) Părinți și a Sinoadelor Ecumenice. Mai mult, o asemenea terminologie greșită despre Sfânta Treime produce noi probleme antropologice, care provin dintr-o considerație «a persoanei umane» «drept comuniune de persoane care reflectă după har prin unitatea neamului omenesc viața în Sfânta Treime și comuniunea Persoanelor dumnezeiești» (art. 2.a. – una dintre cele mai problematice fraze ale textului). Deși este adevărat că libertatea omului (tematica articolului 2) este un dar care provine din faptul că omul a fost creat «după chipul» lui Dumnezeu, cu toate acestea nici viața lui în societatea mai largă a neamului omenesc, nici libertatea pe care o exersează în ea, nu sunt comparabile cu libertatea Persoanelor dumnezeiești, care se exprimă în veșnica lor perihoreză. […]

Când omul este definit greșit drept «persoană umană», care reflectă o concepție improprie despre o «comuniune a Persoanelor dumnezeiești» în Sfânta Treime, atunci «demnitatea lui înaltă» este apreciată în mod necesar în termeni inadecvați. Valoarea omului este realmente înaltă, însă temeiul corect al valorii lui rezidă tocmai în distincția lui creată față de Persoanele Sfintei Treimi, la viața Căreia, cu toate acestea, este chemat și chipul Căreia însuși îl poartă tainic, ceea ce îl face unic în toată zidirea, pentru că poate ajunge la comuniunea cu Dumnezeu prin îndumnezeirea (după har) a naturii lui.

Expresia «persoană umană» ar trebui înlocuită de-a lungul întregului text cu termenul mai satisfăcător «om», mai ales în expresii-cheie ca «valoarea persoanei umane»”.

7. Problema primatului în personalism

Prin desființarea sau, mai bine, resemnificarea noțiunii de apofatism în tradiția patristică, personaliștii, folosind argumente ariene, după ce au susținut o noțiune cu totul nefondată – textual – de primat în Persoana lui Dumnezeu Tatăl (care este folosită în final și de către musulmani pentru a susține monoteismul Tatălui și negarea Sfintei Treimi, adică folosesc texte ortodoxe pentru a demonstra inexistența Sfintei Treimi), în continuare transferă această noțiune de primat a lui Dumnezeu Tatăl asupra celorlalte două Ipostasuri dumnezeiești la episcop, pentru a susține un primat total idiosyncratic al episcopului și al rangului patriarhilor în Biserică. Avem de a face categoric, cu un loc personalist comun de acum, cu faptul că primatul episcopului și al unor patriarhii în relație cu alte patriarhii se întemeiază dogmatic pe Sfânta Treime. Toate acestea erau însă interpretări de neconceput în ansamblul Tradiției, până în urmă cu câteva decenii.

Epilog

O întrebare finală: Nu e evident că o astfel de susținere sinodală a acestei terminologii de către Sfântul și Marele Sinod va susține aceste interpretări cel puțin anti-tradiționale? Dacă autorul articolului ignoră toate cele mai sus, și rău face, [atunci el] nu poate caracteriza critica lor drept „urzeală a tronurilor”. Dacă ignoră critica ontologiei persoanei, ca cercetător specialist să caute bibliografia colegilor lui [de breaslă]. Însă mai ales ca preot să se gândească la răspunderea lui și să studieze cu seriozitate scrierile Tradiției pe care a fost chemat să o slujească.

Post-scriptum de final: Produce o impresie tristă faptul că autorul face referire la Starețul român adormit [în Domnul], Părintele Arsenie Papacioc. Toți cei interesați să caute pe internet înregistrările video cu atitudinea Părintelui român față de Mișcarea Ecumenică, noțiunea de primat, premisele dialogurilor eclesiastice, și să le compare cu textul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, precum de asemenea față de noțiunea de primat, așa cum este dezvoltată în personalismul teologic ortodox. Acolo va descoperi, poate, că logomahia nu este pentru cuvinte, ci pentru adevărul lucrurilor.

Traducere din neogreacă de Mănăstirea Diaconești pentru www.parohiacopou.ro

NB: Rugăm ca preluarea acestui material în alte site-uri să se facă doar cu menționarea sursei: Parohia Sf. Maxim Mărturisitorul-Sf. Grigorie Palama, Iași, www.parohiacopou.ro

 

[1] Tradus și publicat în limba română cu titlul Logomahie, Ortodoxie și Sfântul și Marele Sinod în http://www.rostonline.ro/  în 18.06.2016 și în blogul http://paulslayer.blogspot.ro/2016/06/pr-dr-doru-costache-logomahie-orto…

[2] După ediția sinodală a Bibliei, 1914. (n.tr.)

 

Aveţi mai jos textul răspuns în engleză, scris de profesorul doctor în teologie Gheorghios Siskos, în apărarea Mitropolitului Ierotei Vlahos.
Este de folos teologic!:

Council

George Siskos, ThD (Doctor of Theology)

Translated into English, original text (in Greek):

Η οντολογία του προσώπου και η Αγία και Μεγάλη Σύνοδος

An article with the title ‘Logomachy, Orthodoxy, and the Holy and Great Council’ dated 7/6/2016 by Protopresbyter Dr Doru Costache has been posted on the official website of the Press Office of the Ecumenical Patriarchate for the Holy and Great Council ((https://www.orthodoxcouncil.org/-/logomachy-orthodoxy-and-the-holy-and-great-council), criticising the views of Metropolitan Hierotheos of Nafpaktos and St Vlassios regarding the theology of the person, in accordance with his intervention in the Hierarchy of the Church of Greece on ‘The Essential Problems with the Holy and Great Council’ (http://www.parembasis.gr/images/AGIA_MEGALH_SYNODOS_2016/NAYPAKTOY-IEROTHEOY_AMSOE-problemata-1.pdf (Article in Greek)).

The article by the Romanian writer, with obvious irony and a tinge of journalistic oversimplification, reproaches the Metropolitan of Nafpaktos for an “anti-personalist crusade”, which he considers is “out of place these days” with regard to the Holy and Great Council, and which, according to his impression, actually betrays “human, all too human, passions” and power games. Set firmly within the atmosphere of American-Australian ‘culture’, the Romanian writer gives his criticism of the Metropolitan of Nafpaktos with regard to the ontology of the person (which formed part of the official letters to the Synod of the Church of Greece) the title “Game of Thrones”, which is the title of one of the worst American television series, in which innumerable assassinations, intrigues and all kinds of psychological distortions and carnal perversions take place between royal houses.

The Romanian writer’s article presents, among others, the following views. “The attack [by the Metropolitan of Nafpaktos] contains the outrageous statement that the theology of personhood, with its trademark, the freedom of personal will as distinct from the necessary character of the natural will, annihilates the Trinitarian God.” “By opposing the language of personhood as theologically valid, Metropolitan Vlachos denies contemporary theology its task to convey the wisdom of the ecclesial tradition in ways that take in consideration our current circumstances and reach out to audiences of today.” “The opposition of the Metropolitan to contemporary person-centred theology has no traditional ground and seems to depend on foreign ways of thinking.” “The Metropolitan outrageously affirms that ‘the link between will and person destroys the Trinitarian God by introducing tritheism.’” “The statements of Metropolitan Vlachos  [are] attached to the Babylonian captivity of Orthodox theology to foreign, Western medieval ways of thinking.” “Metropolitan Vlachos is of the opinion, which derives from his naturalism or monophysitism (as defined above), that will belongs to nature and that there is no will of the person. Ecclesial tradition stands in firm and consistent opposition to his views.”

The Romanian writer’s obvious unawareness of the analysis of the rejection of personalistic vocabulary, which the Metropolitan made in the Synod (http://www.parembasis.gr/index.php/menu-teyxos-236/4432-2016-03-05) prior to the text “The Essential Problems with the Holy and Great Council”, is sufficient on its own to betray the ill-fated amateurism of the academic draft of the Romanian writer. The view of the Romanian writer that the criticism made by the Metropolitan of Nafpaktos is out of place and wrongly timed, and that it shows selfish interests and personal passions, unfortunately testifies that the consciousness of the Romanian writer himself is out of place and wrongly timed. The texts of the Council, if they stay as they are, are going to validate and institutionalise by conciliar decision a terminology, that of “the ontology of the person”, which has a series of theological significations for the mystery of the Holy Trinity, the concept of the primacy of the Orthodox Church, the concept of asceticism, the concept of nature, the concept of sin, the concept of deification, the concept of participation in the Trinitarian God, and many other things.

1. Methodology and Aim of Personalistic Hermeneutics

The way in which the Fathers adopted philosophical terminology has to do with innovating names in accordance with the truth of things in Christ. The method of personalistic hermeneutics, by contrast, is to adopt the patristic terms, change the patristic significations, and replace them with the significations of contemporary philosophy and every kind of contemporary thinking, which makes the personalistic fabrication attractive. Personalists often name this “pastoral sensitivity in imitation of the incarnation of the Word.” On the other hand, adhering to the patristic terms and their significations is characterised as love of antiquity, sterile historicism, and a museum display of dead civilisation.

The abyss of inadequate knowledge deepens when the personalistic narrative refers to the dialogue of the Fathers with the heretics of their age. This is an obviously over-simplified and tragically distorted version of historical reality, when one reads, for example, the prologues of the anti-heretical writings of St Athanasius against the Arians and of the Cappadocian Fathers against Eunomius, the letters of St Cyril to Nestorius, of St Maximus to Severus of Antioch and the Monothelites, and of St Gregory Palamas to the Latins.

The same applies, of course, to the other ideological tenet about the Fathers adapting themselves to the needs of their era by adopting philosophical terms. The Fathers themselves admit that they prefer the terms used in Holy Scripture, but they are obliged to use philosophical terms to refute heretics, as philosophical terms were being introduced unchanged, with all their first and last significations, by the heretics and were seeping into the Christian faith, altering its content. Classical instances of this are the philosophical preservation of the simplicity of the divine essence by the solutions of the dynamic and modalistic Monarchians; the philosophical introduction of ‘uncreatedness’ only for God the Father by Arians and Eunomians; and the philosophical axiom of the Antiochian tradition that every nature is necessarily manifested self-subsistently, which turned the Nestorians to terminal schism and the Anti-Chalcedonians to admit only one nature for Christ.

The method of specifically theological hermeneutics, which pervades the greater part of life in Christ, has existed only for a few decades, but it has already been subjected to very serious criticism by the Clergy and a considerable number of academics and theologians. The textual documentation for specifically theological hermeneutics is extraordinarily weak. Unfortunately, it is based on isolated passages that are linguistically suited its ideological aims. Of course, just by looking up the whole page of the passage referred to, one very soon notices the alteration of the meanings of the text in favour of the desired personalistic conclusions.

2. Person – Freedom – Will

The core of personalistic hermeneutics is the freedom of the Person. This is achieved in God Himself, through the will of God the Father, Who is freed from the necessity of His nature. The remaining Persons of the Holy Trinity exist from the freedom of the Father to beget the Son and to cause the procession of the Holy Spirit, whereas their existence remains free thanks to the communion of love, on account of the hypostatic will of each Person to choose this communion freely. Personalism speaks directly about three hypostatic wills. It comes as a surprise that the Romanian writer, with a thesis on St Maximus, is unaware (?) of the multiple references by St Maximus to the fact that three hypostatic wills entail tritheism and split the Triune God. If the will is hypostatic, as each hypostasis is different, the will of each Divine Person will also be different, which results in three different Gods. Lossky, to whom the writer refers, being honourable in his interpretation and a sincere Christian, mentions that the theology of the Person does not exist in the Fathers, but even more surprising is that he admits his perplexity in the face of the patristic attribution of the will to the nature.
Of course, personalists, including the Romanian writer, are so fatally attached to the priority of the person as against the nature, that they treat any assertion about natural will as Western essentialism. They are incapable of a balanced interpretation of nature and hypostasis. They verbally declare that there is no hypostasis without nature and vice versa, but in fact they remain so attached to the priority of the person, that every assertion about natural will and natural energies is stigmatised as scholastic essentialism. All the same, the natural origin of the divine will is asserted many times in the dialogue of St Maximus with Pyrrhus, in all the saint’s theological and polemical works, and above all in the anthology of the Lateran Council (649) and the Sixth Ecumenical Council, entitled On Natural Wills.

3. Nature and Necessity

The identification of nature and necessity, in other words, that everything natural constitutes a necessity, whereas the will that originates from the person is something free, was used by the Arians to demonstrate to St Athanasius the Great that the Son is begotten of the volition of the Father, in other words, He is a creature. It was used by Apollinarius of Laodicea to demonstrate that every human nous is necessarily sinful, so it is impossible that Christ assumed a human nous. It was used by Theodore of Mopsuestia to demonstrate that God does not dwell among human beings either according to His essence or according to His energy. It was used by Nestorius of Constantinople and Theodoret of Cyrrhus to demonstrate that the union according to hypostasis spoken of by St Cyril of Alexandria abolished the freedom of God the Word, therefore the only true union of God and man was the identity of volition between the two personal, hypostatic wills of the man Jesus and God the Word. It was used by the Monothelites to demonstrate that, if Christ had two wills, they would necessarily be opposed to one another, and that the human will would be sinful, so Christ must have one hypostatic will. What is more, it was used by the Monothelites to demonstrate that a human natural will, being subject to necessity, would bind Christ’s volition, so Christ must have one hypostatic will.

Personalism, by identifying nature with necessity, in other words, by asserting that everything natural constitutes a necessity, whereas the will that comes from the person is what safeguards freedom, often repeats the same arguments as the above. For personalism, the hypostatic will of the Father safeguards the freedom of the divine essence from any kind of necessity. The incarnation frees the Son from the necessity of His divine nature. The gnomic will of Christ (sic) is free from every necessity of divinity and humanity. And all this, although St Athanasius of Alexandria and the Cappadocians testify to the exclusion of any kind of necessity from the divine nature. In parallel, St Cyril of Alexandria and St Maximus the Confessor testify that no created noetic being is subject to necessity.

4. Identification of Createdness with Sin

In personalism, createdness is often identified with sin, on the basis of the interpretation of Romans 7: 14-24:

“For we know that the law is spiritual, but I am carnal, sold under sin. For what I am doing, I do not understand. For what I will to do, that I do not practise; but what I hate, that I do. If, then, I do what I will not to do, I agree with the law that it is good. But now, it is no longer I who do it, but sin that dwells in me. For I know that in me (that is, in my flesh) nothing good dwells; for to will is present with me, but how to perform what is good I do not find. For the good that I will to do, I do not do; but the evil I will not to do, that I practise. Now if I do what I will not to do, it is no longer I who do it, but sin that dwells in me. I find then a law, that evil is present with me, the one who wills to do good. For I delight in the law of God according to the inward man. But I see another law in my members, warring against the law of my mind, and bringing me into captivity to the law of sin which is in my members.”

Personalists read into this passage the conflict between nature and person, that is to say, the conflict between innately sinful nature and the free person. Instead of seeing the law of sin that dwells in human beings, they see sin as human nature itself, from which they must be delivered. Most regrettably, the writer of the article himself affirms the truth of this by saying: “St Paul spoke to the Romans about the conflict of the ‘law of the mind’ and the ‘law of the body.’ Yes, he did not use the words person and nature, but one cannot expect that from a first century Christian anyhow. Nevertheless, is not his a distinction between personal freedom and natural determinism?” In other words, the law of sin is natural determinism. The question that easily arises is: Isn’t God who creates nature? Therefore, does God create sin? How far removed is this idea from Apollinarianism and its Manichaeistic consequences? The writer is not, of course, the only one who interprets in this way. It is obvious that these personalistic metaphors bear no relation at all textually to the theology of the Orthodox Fathers, never mind spiritually.

5. The Rejection of the Hesychastic Tradition

Over and above the unhistorical and textually arbitrary views about finding the relational ontology of the person in patristic texts, even so – textually arbitrarily, that is – no theological problem would arise with the specific significations and their use, if they did not serve to reject the meaning of the texts of the patristic tradition. By serving the view that the person is inconceivable without relationship, personalistic texts reject, for example, the Philokalia, the prayers before and after Holy Communion, and others, because in the opinion of the personalists these contribute to an individualistic salvation, which does not reveal the fundamental condition of the ontology of the person, namely, that the person exists in relation to another person. In other words, according to the personalist, these texts reek of an individualistic spirituality (as in the case of gurus), which serves the innate needs of instinctual religiosity.

6. The Marginalisation of Apophaticism and Theological Improvisation: Consequences

The distortion of facts and texts reaches its peak with citations of the type: “The critics of the ontology of the person are trapped in the Babylonian captivity of scholasticism.” Whereas the tradition of the Fathers of the Church, from St Athanasius the Great, the Cappadocians, St Maximus and St Symeon the New Theologian onwards, explicitly discourages every kind of intellectual interest in the mode of existence of the Divine Persons, personalistic hermeneutics is concerned with how the Divine Persons love each other, with the psychoanalysis of the Divine Persons, with the reason why God is necessarily Trinitarian, using scholastically specified outlines of the type: the Third Person is needed in order to transcend the egoistic love between the other two Divine Persons.

In this manner a personalistic anthropology and proposed way of life are drawn up, in season or out of season, which, completely by-passing the incarnate example of Jesus Christ and the apostles, martyrs, ascetics and saints who imitated Him, rests blissfully in the freedom of the relations of the Holy Trinity, according to which each one draws whatever anthropological conclusion that he wishes, and that suits him, for life in Christ, whereas with a parallel invisible and unincarnate (without Christ and His saints) doctrine of love according, once again, to the relations of the Holy Trinity, every anthropological problem is apparently solved, as well as ecclesiological issues about approaching other Christian Confessions. In this connection, sometimes in accordance with the personalistic perception, a faithful Christian who follows the writings of the saints, the Sacred Canons and the custom of the Church, is judged to be moralistic, Pharisaic, irrationally attached to and infatuated with spiritual elders, incapable of understanding the profound meaning of freedom in Christ, and reduced to the objectified forms of past tradition. Unfortunately, such things have been said even of recognised saints of the Orthodox Church.

On this subject, the Synodal announcement by the Russian Orthodox Church Outside Russia is interesting. It makes precisely the same criticism as the Metropolitan of Nafpaktos with regard to the ontology of the person (http://www.pravoslavie.ru/english/92464.htm). One reads there:

“The problems contained in the document ‘The Mission of the Orthodox Church in Today’s World’ are more subtle and theological in character …
The heart of the problem lies in the document’s persistent use of the term “human person” where it ought to use “man”, and grounding its humanitarian discussion in elaborations on this phrase. Usage of the term ‘person’ for man emerges within Orthodox discussion in a notable way only from the time of V. Lossky, who himself acknowledged the novelty of his employment of it; and while it has become almost normative in contemporary discussions, the Holy Fathers are consistent in employing the Scriptural and liturgical language of ‘man’. The term ‘person’ is chiefly used in Orthodox language in reference to the Divine Persons of the Holy Trinity, in confessing the unique hypostatic being of Father, Son and Holy Spirit, as well as the singular hypostatic reality of the One Son in Whom both the divine and human natures co-exist ‘unconfusedly, unchangeably, indivisibly, inseparably’ (Definition of the Fourth Ecumenical Council). Almost never is the term applied to the human creature (in whom such distinctions do not exist), precisely as a way of noting the absolute distinction between that which is created and that which is Uncreated – for while man is ‘in the image and likeness of God’, he is in no wise comparable, in his createdness, to Him Who has no beginning…

The rise in misapplication of the term ‘person’ to man over the past seventy-five years has resulted in numerous perversions of theological language in the realm of doctrinal reflection, one of the most notable of which, the concept that there is a ‘communion of Divine Persons in the Holy Trinity’, is directly stated in the document… The precise theological discussions of the fourth and fifth centuries clarified that the Father, Son and Spirit are united in an eternal communion of essence (in the begottenness of the Son, the procession of the Spirit and the monarchia of the Father), but not a communion of Persons. Misapplication of the term ‘person’ to man has led, however, to considerations of the community of the human race being applied to the nature of the Holy Trinity in a manner that contradicts the clear teaching of the Fathers and Ecumenical Councils. Furthermore, such improper language of Trinity creates new anthropological problems that arise from seeing ‘the human person’ as ‘a community of persons in the unity of the human race reflecting the life and communion of the Divine Persons in the Holy Trinity’ (art. 2.i—one of the most problematic phrases in the document). While it is true that man’s freedom (the subject of Article 2) is a gift arising from his being created ‘in the image’ of God, neither his life in the broad community of the race of men, nor the freedom he exercises within it, are comparable to the freedom of the Divine Persons expressed in their eternal, mutual indwelling…

Yet when man is identified improperly as a human person reflecting an improper conception of a ‘communion of Divine Persons’ in the Trinity, his ‘lofty value’ is elaborated in necessarily inaccurate terms. Man’s value is indeed lofty, but the right foundation of his value lies precisely in his created distinction from the Persons of the Trinity, into Whose life he is nonetheless called and Whose image he yet mystically bears, rendering him unique among all creation in that he can attain the likeness of God through the deification of his nature…

The phrase ‘human person’ should be replaced throughout with the more satisfactory ‘man’, especially in key phrases like ‘the value of the human person’.”

7. The Case of Primacy in Personalism

Having done away with or, rather, given a new significance to the concept of apophaticism in the patristic tradition, the personalists, using Arian arguments, as they uphold a completely unsupported – textually – concept of the primacy of the person of God the Father (which has also been used lately by Muslims to uphold the monotheism of the Father and deny the Holy Trinity, that is to say, they use Orthodox texts to demonstrate the non-existence of the Holy Trinity), this concept of the primacy of God the Father over the other two Divine Hypostases is subsequently transferred to the bishop, in order to uphold a completely idiosyncratic primacy of the bishop and of the rank of the patriarchates in the Church. Mention is explicitly made to what is now a common personalistic position: that the primacy of the bishop, or of some patriarchates in relation to others, has a dogmatic foundation in the Holy Trinity. These were all inconceivable interpretations in the entire tradition until a few decades ago.

In Conclusion

A concluding question: Is it not obvious that conciliar approval for this terminology by the Holy and Great Council will uphold these interpretations, which are, at very least, untraditional? If the writer of the article is woefully unaware of all the above points, he cannot characterise criticism of them as a “Game of Thrones”. If he is unaware of the criticism of the ontology of the person, as a professional academic he should search the bibliography of his colleagues. Most importantly, however, as a priest he should reflect on his responsibility and study seriously the texts of the tradition that he has been called to serve.

A final postscript: It makes a tragic impression that the writer appeals to the departed Romanian Elder, Father Arsenie Papacioc. All those interested should search on the internet for video recordings of the opinions of the Romanian father on the ecumenical movement, the concept of primacy and the pre-conditions for ecclesiastical dialogues, and they should compare them with the text ‘Relations of the Orthodox Church with the rest of the Christian world’, as well as with the concept of primacy as this is expounded in Orthodox theological personalism. Perhaps they will discover there that the ‘logomachy’ is not about words but about the truth of things.

SURSA: http://www.parembasis.gr/index.php/en/holy-great-council-menu/4544-2016-06-13-ontology-person-amsoe-siskos via https://dogmaticaempirica.wordpress.com/2016/06/16/replica-la-articolul-pr-doru-costache-intitulat-logomahie-ortodoxie-si-sfantul-si-marele-sinod-in-care-abordeaza-critic-pozitia-mitropolitului-ierotheos-vlahos-referitor-la-ontol/

Nota mea: asa e cand vorbesti fara sa ai habar. Din pacate ne-am mai facut inca o data de ras cu amatorismul tipic romanesc (ala in care noi le stim pe toate) dar si cu bascalia tipica romaneasca atunci cand vine vorba de ceva serios. Eu am citit initial articolul parintelui Doru si am ramas frapat de modul absolut penibil in care a inteles ce a spus Mitropolitul Ierotheos (poate e prea mult pentru sfintia sa ce a zis mitropolitul?). De exemplu, cand il acuza pe e Mitropolitul Ierotheos de „monofizism” sau cand nu intelege distinctia dintre vointa (care e a naturii) si deliberare (care e a individului) si il acuza pe mitropolit ca inventeaza asta in conditiile in care Sfantul Maxim Marturisitorul e celebru pentru aceasta distinctie cu care e de acord de altfel si parintele Staniloae in „Dogmatica” sa.

Apoi parintele Doru e si el adept al unei noi tendinte eretice din lumea ortodoxa contemporana (pe care sper sa o abordez la modul cel mai serios cat mai rapid) si anume intelegerea „dinamismului” teologiei ca secularizare, nu ca aprofundare a continutului deja revelat. Este foarte adevarat ca teologia nu este un animal mort si impaiat de acum doua mii de ani si ca Biserica este un organism viu care se manifesta in functie de epoca pentru mantuirea oamenilor. Dar Biserica nu imprumuta ideologii din afara ei, ci doar termeni si limbajul necesar pentru a explica acelasi continut al Revelatiei tuturor oamenilor. Biserica isi dezvolta propria invatatura incredintata ei de Hristos aratand bogatia si infinitatea intelepciunii lui Dumnezeu, dar absolut niciodata nu se inspira din afara ei, cum incearca sa induca ideea parintele Doru. Dinamismul Bisericii este „la pachet” cu fidelitatea fata de invatatura patristica, cele doua lucrand impreuna pentru mantuirea oamenilor si aratand atat ca „Hristos acelasi este”, dar si ca Biserica este in permanenta condusa de Duhul Sfant „la tot adevarul”.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Sinodul Panortodox si problemele legate de acesta. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

21 de răspunsuri la Replică la articolul Pr. Doru Costache, intitulat ”Logomahie, Ortodoxie și Sfântul și Marele Sinod”, în care abordează critic poziția Mitropolitului Ierotheos Vlahos referitor la ontologia persoanei și implicațiile ei sinodale. Ekklisiastiki Paremvasi – Ecclesiastical Intervention – The Ontology of the Person and the Holy and Great Council (Update 22.06.2016 – traducerea in romana)

  1. kalinikos zice:

    pai si daca personalismul asta a scapat tuturor pana la Lossky? A avut el un vis, asa, si si-a dat seama ca daca te uiti cu un microscop mai puternic, undeva acolo, ascuns bine, se gaseste personalismul.
    Cat despre articol, phii, trebuie sa stau putin sa-mi revin. Este ca si o gura de aer proaspat, pe care il simti cum te electrizeaza pana in varful creierului.

    • Nu ştiu dacă Lossky e de vină. El, faţă de contemporanii şi compatrioţii lui, chiar se raporta cu respect la Sfinţii Părinţi. E posibil însă ca Lossky să fi introdus „microbul” şi alţii să fi dezvoltat ideea.

      După părerea mea, rădăcina problemei este mult mai veche şi se cheamă, dacă nu mă înşel, „analogia entis”, şi aparţine, tot dacă nu mă înşel, lui Toma d’Aquino. Un fan înrăit era Varlaam din Calabria, adversarul eretic al Sfântului Grigorie Palama. Analogia entis spune că-L putem cunoaşte pe Dumnezeu prin raţiune (mai bine zis, în imaginaţia noastră) prin analogie cu creaturile. Acest blestemat personalism nu este decât o formă a acestei analogii între om şi Dumnezeu, şi are două posibile consecinţe grave: introduce un element de imaginaţie în relaţia dintre om şi Dumnezeu, care ştim că poate duce la rătăcire şi înşelare (pentru că de exemplu unii nu s-au sfiit nici să vadă în relaţia dintre soţi, sau chiar între bărbat şi femeie în general, o analogie cu relaţia dintre Persoanele Sfintei Treimi), şi apoi introduce un soi de trufie a omului necurăţit de patimi, care se închipuie mai asemenea cu Dumnezeu decât este el de fapt.

      Este, desigur, adevărat că Sfinţii Părinţi nu se sfiesc să spună că suntem chemaţi să devenim dumnezei după har, dobândind pe lângă chipul lui Dumnezeu şi asemănarea cu El, însă tot Sfinţii Părinţi nu se sfiesc nici să spună că omul căzut, omul rob păcatului, este ca un animal sau chiar mai rău decât un animal. El nu pierde niciodată, e adevărat, nici chipul lui Dumnezeu, nici posibilitatea de a dobândi asemănarea cu Dumnezeu, dobândirea asemănării este legată de curăţirea de patimi, luminare şi îndumnezeire. Probabil că de aceea Sfinţii Părinţi vorbesc foarte puţin despre chipul lui Dumnezeu în omul aflat în robia păcatului şi foarte mult despre calea spre dobândirea asemănării cu Dumnezeu prin curăţirea de patimi, luminare şi îndumnezeire – toate, lucrate de Harul dumnezeiesc prin Sfintele Taine, cu conlucrarea voinţei omului.

      Tot de la Sfinţii Părinţi ştim că este mai de folos pentru om să-şi vadă păcatul şi patimile şi mai puţin spre deloc să-şi imagineze asemănarea cu Dumnezeu. (E vreun sfânt la care să vedem această preocupare pentru asemănare? Nu, ci vedem numai pocăinţă şi smerenie, iar preocuparea pentru asemănarea cu Dumnezeu o vedem la satana când a căzut din cer şi la Adam şi Eva, când au căzut din rai.) Or speculaţiile personaliste, mai ales cele duse la extrem, tocmai asta fac. Aceasta e chemarea lor de sirenă. De aceea speculaţiile personaliste sunt atât de fermecătoare şi încântătoare şi dificil de „demontat”. Cu toate acestea, din fericire pentru toţi cei care caută cu sinceritate adevărul, avem de la Hristos Însuşi promisiunea şi garanţia că îl vor găsi. Sau, mai bine zis, Îl vor găsi, pentru că nu poate cineva să caute sincer adevărul şi să nu-L găsească pe Hristos Însuşi, care este, după cum a spus, Calea, Adevărul şi Viaţa.

  2. Suslik zice:

    Deh, e si dansul un aglutinat sub steag, care vrea sa traiasca bine. Asa suntem multi: e timpul sa iesim din suicidarul narcisism al unor inconstienti care denumesc aceasta tara „gradina Maicii Domnului”. Ca si ninivitenii candva, ar trebui sa ne punem in genunchi spre pocainta totala, nu sa ne inventam calitati imaginare. E destul de rusinos ca la capitolul „ierarhi marturisitori contemporani” mandra noastra autocefalie este zero barat. Adevarul este ca suntem un popor cu multe defecte, care tin probabil si de zestrea latina, de pilda inclinatia spre luarea in usor a cam…orice. Avind in vedere ca slavii sint, ca in multe alte dati istorice, aparatori ai credintei, sa vedem ce maraiala filetista „patriotica” vor adresa „ai nostri” sarbilor si rusilor, dupa incheierea reuniunii politruce din Creta a intaitradatorilor ecumenisti. Teritoriu, limba nativa, canoane rastalmacite, (pardon, interpretate) etnolatru sau ecumenist, dupa caz si nevoi politice, etc., etc.
    Ideea de a critica, improvizat si la evidenta comanda politica, un ierarh erudit precum acest marturitor grec suna, in sine, rizibil. Cum perfect ati scris, ne-am facut inca o data, ca autocefalie si popor, de ras.

  3. Eh… Doru: Teodor care l-a pierdut pe „Theo”… Părintele are un nume tare potrivit cu articolul pe care l-a scris.

  4. calin zice:

    Vaz ca exista si nationalisti ecumenisti, care, iaca, s-au activat si au purces numaidecat la talmacirea respectivei aberati http://www.rostonline.ro/2016/06/pr-dr-doru-costache-logomahie-ortodoxie-si-sfantul-si-marele-sinod/
    Desigur, in esenta avem de a face cu ceva fara a fi in rost, fiindca a scrie la comanda politica texte manipulatorii nu e de nici un rost.

    • „Rost” îşi pierduse rostul de mai demult… Am mai găsit la ei tot felul de năzdrăvănii ecumeniste.

      În aceeaşi notă, părintele Petru Pruteanu a avut nişte comentarii absolut jenante despre pr. Theodoros Zisis şi conferinţa de la Chişinău la care acesta a fost prezent.

      • http://www.teologie.net/2016/02/17/athanasie-de-limassol-relatia-bisericii-ortodoxe-cu-restul-lumii-crestine/

        Aceste elucubraţii am avut ocazia să le citesc deoarece Laurenţiu Dumitru preluase iniţial scrisoarea Mitropolitului Athanasie al Limassolului cu tot cu intoducerea părintelui PP, la care văd că între timp, spre cinstea lui, a renunţat.

      • calin zice:

        Pana la urma cred ca ecuatia se reduce la Ortodoxie vs politica/functia personala. Ma intreb oare cati preoti BOR vor avea curajul sa isi lase pozitia sociala (parohia arondata si credinciosii respectivi) daca vor constientiza apostazia ce se prefigureaza, Sigur ca daca vor intrerupe comuniunea vor fi dati afara din cladirea parohiala, care nu apartine juridic credinciosilor si vor fi dati afara din ‘functia de preot BOR’. Asta inseamna saracie, mai ales daca ai familie si copii. Si cati mireni vor avea constiinta sa ii urmeze pe astfel de preoti si sa ii sustina material si moral. Poate multi se vor amagi si pe mai departe cu iluzia unei posibile iconomii, ca si cum iconomia = norma. Am fost dintotdeauna de parere ca salariul de la stat al preotilor e nu doar o prostie, ci un rau, ca dealtfel insesi institutionalizarea unei Biserici locale: preotii au statutul de functionari publici, nici ca se poate aberatie mai mare, ”Biserica [de partid si] de stat”. La fel si cu cladirile parohiale (”biserica de zid’)’. Juridic vorbind ele ar trebui sa fie in proprietatea unor credinciosi (constituiti in asociatie sau fundatie, daca nu chiar a unor persoane) pentru ca in caz de erezie sa isi poata pastra biserica. E foarte trist, dar cred ca din pricina comoditatii si a mentalitatii magice care merge de minune mana-n mana cu materialismul utilitarist, romanii nostrii de ‘echilibrati’ ce sunt intre greci si rusi, nu vor ajunge niciodata sa inteleaga ce este constiinta dogmatica, iar cei mai ‘intelectuali’, tributari umanismului occidental, ar numi-o probabil ‘mentalitate greceasca’ sau poate chiar ‘fanatism ruseesc’.

      • Călin, şi eu mă întreb acelaşi lucru! Vom vedea!

  5. mihai zice:

    Anaelisabeta, din pacate nu mai avem ierarhi cu vana precum I.p.s Serafim de Pireu, in afara de vreo cativa monahi si cativa pr parohi precum Mihai Valica in rest toti sunt ecumenisti

    • Din păcate, noi nu prea putem avea ierarhi cu vână în BOR, pentru că dacă mişcă vreunul, imediat simte că i se face vânt, cum s-a întâmplat cu PS Teodosie al Tomisului după ce l-a invitat chiar pe ÎPS Serafim în eparhia lui. La fel şi cu cei care sunt mai mici, sunt şicanaţi în fel şi chip. Iar ceilalţi se gândesc: „ia să fiu eu mai pe linie ca să nu-mi pun postul în pericol! Păi cine sunt eu, Maxim Mărturisitorul? Să facă pe Maxim Mărturisitorul cine se crede sfânt!” Adică, vedeţi, ruşinarea de Hristos şi de mărturisirea pe care El o cere devine semn de smerenie, iar mărturisirea e văzută ca semn de trufie!

      Aşteptăm cu interes
      Cel de-al XIV-lea congres!

      …ăă… nu cel de-al XIV-lea congres, ci „marele şi sfântul” sinod din Creta, deşi nu rimează 🙂

      • calin zice:

        A propos, odata am intalnit la biserica un sarb care era trecut de 50 de ani. Am intrat in vorba cu el si prima reactie a fost sa-si exprime reprosul cu revolta fata de mentalitatea romaneasca… Cineva din Romania ii spusese laudandu-se, ca in Romania comunista nu a fost ca in celelalte tari din Est, fiindca multi dintre securistii si politrucii din partid venau la biserica pe ascuns si se casatoreau sau isi botezau copiii. Ba si Cleopa ii primea in vizita la manastire pe politrucii comunisti si le dadea binecuvantare. Reactia sarbului a fost prompta si puternica: ”cum se poate asa ceva?!! ori erau comunisti, ori erau crestini!!” Atunci am inteles pentru prima data mai bine ca romanii sunt neseriosi in tot ce fac. N-au facut nici comunism, nici Ortodoxie. (Scuze ca compar o ideologie satanica cu Adevarul revelat). Ce cautau acei materialisti comunisti in biserici si manastiri pentru taine?… Pare un non-sens. nu? E vorba de aceiasi mentalitate magica, superstitioasa, care merge mana in mana cu materialismul utilitarist. E si un fel de dumnezeu flotant dupa chipul si placerea omului.

      • Foarte bună observaţia: materialismul şi utilitarismul merg într-adevăr mână în mână cu gândirea magică!!

  6. Cristian zice:

    Relativ la mentalitatea si neseriozitatea româneasca, cu tristete amintesc faptul ca intr-o conferinta din anii 2000 pr. Rafail, intrebat fiind ce neajunsuri a gasit in acest popor, a spus imediat – superficialitatea.
    Vorbeam in alta parte despre faptul ca sute de ani (cca. sec. XI – sec XVIII) romanul de rand nu intelegea nimic din sfintele slujbe. Cu toate astea, vreme de, iata, 7-800 de ani, n-a gasit de cuviinta sa faca ceva, cu toate ca Biserica ii „sugera” destul de clar ca intepenirea in latinitate este de nedorit. Cred ca in aceasta cheie ar trebui intelese cuvintele Sf. Antim Ivireanul: „… românii noştri în biserică stau ca boii, neînţelegând ce se citeşte şi ce se cântă şi ies din biserică fără nici un folos, am hotărât a preface cărţile din limba slavonească şi grecească în limba noastră proastă românească, dar a noastră şi a le da la lumină!“.
    „Noroc” ca au venit masonii pasoptisti si au de-tensionat definitiv situatia.

    • kalinikos zice:

      eu unul nu prea inteleg partea cu secolele XI-XVIII si intepenirea in latinitate.

    • Păi nu e clar că nu limba era obstacolul, că nu au început după aceea, după traducerea tuturor slujbelor în limba română, să înţeleagă? Sf. Antim a făcut tot ce a putut şi i s-a părut bine. Însă doar audierea textelor în limba română nu e suficientă, oamenii trebuie catehizaţi, trebuie să li se explice semnificaţia tuturor cuvintelor (unele de mare profunzime teologică), iar pentru asta preoţii trebuie ei înşişi să fie bine pregătiţi, să cunoască lucrurile în aşa fel încât să le poată explica, nu doar printr-o trăire incomunicabilă (în cel mai fericit caz…. – şi nu-mi fac iluzii că toate cazurile erau chiar atât de fericite). ÎPS Ierotheos Vlachos spune, referindu-se la Părintele Sofronie de la Essex, că avea dubla calitate a Sfinţilor Părinţi, adică atât experienţa trăită a Harului sfinţitor şi îndumnezeitor, cât şi capacitatea intelectuală, prin inteligenţa nativă şi educaţie, să explice lucrurile pe înţeles.

      Necunoaşterea limbii slavone de către popor nu ar fi fost un obstacol câtă vreme clericii şi-ar fi făcut datoria de a tâlcui toate slujbele, toate lecturile din Scripturi etc. Atunci şi românul de rând ar fi „prins” limba din zbor, ar fi „rupt-o” pe slavonă…

      Oricum, discutăm discuţii: dacă baba avea elice, era elicopter 🙂 Din faptul că pe tot cuprinsul ţării au existat în diverse epoci vetre duhovniceşti, mai ales monastice, trag concluzia că Dumnezeu n-a lăsat pe cine a avut bunăvoinţă fără luminători. Va mai fi la fel şi în continuare, oare? Dumnezeu ajutând… Doar că Dumnezeu nu poate să ajute singur, când acest ajutor încalcă libertatea omului!

  7. Suslik zice:

    Splendida atitudinea sarbului, d-le calin. De fapt e atitudinea dupa voia lui Dumnezeu a unui om real, nu a unei facaturi mai oportuniste decat girueta. „Ce este da, sa fie da, si ce este nu, sa fie nu”. De aia pe mine ma mananca rau limba si uneori si palmele, Dumnezeu sa ma ierte, cind mai vad, aud sau citesc diversi lisencefalizati flietisti, fie oportunisti cu socoteala, fie pur si simplu idioti, sforaind „romania este gradina Maicii Domnului”. Noi nu sintem ortodocsi. Sintem laodiceeni. „Vocatia” (aia dobandita de la diavol, nu cea daruita de Dumnezeu prin invatatura Bisericii) romanului este sa tradeze si sa fure: ne furam intre noi, pe stat, statul pe noi si ne distrugem si instrainam natura. (Uneori ma intreb: sigur poporul asta se trage din daci, romani, migratori, si altii, si nu din porcii din tinutul Gadarenilor?) Ah, si culminatia ticalosiei este sa isi ucida copiii nenascuti en masse: 20 de milioane de suflete fara aparare, din ’90 incoace, si numaratoarea continua. Stiu, suna violent, mizantrop si amar. Dar, culorile a ce scriu sint practic invizibile fata de tonurile tipatoare ale realitatii.

    • Absolut de acord! Un popor superficial… E greu să ne simţim superficialitatea până când nu dăm ochii cu alţii mai puţin superficiali. Nu sunt pentru generalizări de acest fel, în mod normal (un popor aşa şi pe dincolo), dar e clar că mediul socio-cultural de la noi ne trage în jos, nu în sus. Asta o văd şi la şcoală de exemplu, unde la grupele bune studenţii se trag unii pe alţii în sus, iar la grupele slabe se trag unii pe alţii în jos (selecţia acolo se face după faptul că unii profesori sunt mai căutaţi de studenţi, fie pe merit, fie pe baza legendelor, şi numai cei cu note mari ajung la ei).

      Apropo de Laodiceea… Da! Unul din tâlcuitorii contemporani ai Apocalipsei, PS/IPS (nu mai ţin minte) Averchie Tauşev, scria că Biserica din Laodiceea îi simbolizează pe creştinii vremurilor din urmă, şi scrie şi nişte remarci care susţin afirmaţia prin faptul că vremurile din urmă, dacă n-au început deja, cu siguranţă vor începe în curând. Convingerea mea este că le trăim deja, chiar dacă asta nu înseamnă neapărat că va fi A Doua Venire a lui Hristos în timpul vieţii noastre. Calculând cam 300 de ani pentru fiecare asemenea epocă, ne cam ies în total 2100 de ani, deci încă circa 100 de ani, plus sau minus…

      Am căutat cartea Arhiepiscopului Averchie, ca să-mi reamintesc ce spune. El asociază momentul în care scrie (nu e clar care, însă a adormit în 1976) cu epoca penultimă, în timp ce traducătorul, Serafim Rose, adaugă într-o notă că epoca ultimă pare să fi început deja în anii 80. Iată ce scria ÎPS Averchie (traducerea îmi aparţine, întrucât am o ediţie americană, cumpărată de la faţa locului):

      „5) Biserica din Sardis este epoca umanismului şi materialismului secolelor XVI-XVIII. [Cu care ne-am putea duce liniştit până spre revoluţia bolşevică.]

      6) Biserica din Filadelfia este penultima perioadă din viaţa Bisericii lui Hristos, epoca contemporană nouă, când Biserica va avea în realitate „putere mică” în umanitatea contemporană şi noi prigoane vor începe, când va fi nevoie de răbdare. [Asta am putea să presupunem, eventual, că s-a terminat odată cu căderea comunismului.]

      7) Biserica din Laodiceea este ultima, cea mai înspăimântătoare epocă dinaintea sfârşitului lumii, caracterizată prin indiferenţă faţă de credinţă şi prosperitate exterioară.” [Se potriveşte, nu-i aşa?]

      Iar Serafim Rose scrie, în nota translatorului:

      „Nu a început această ultimă epocă deja în mijlocul nostru în anii 1980? Judecând după indiferenţa creştinilor ortodocşi care ar trebui să ardă cu credinţa şi să-i lumineze pe alţii, larg răspânditul fariseism şi satisfacerea cu înfăţişarea exterioară a Ortodoxiei, şi starea căldicică care atât de uşor se strecoară în inimile tuturor acelora dintre noi care nu sunt nemijlocit sub prigoană – această epocă într-adevăr a început.” [Parcă şi asta se cam potriveşte…]

      Apropo de statistici, să nu exagerăm: cele 20 de milioane de avorturi sunt de la sfârşitul anilor 40 sau începutul anilor 50 când au liberalizat comuniştii avorturile şi până acum (un moment din anii apropiaţi nouă, post-2000). Asta, evident, nu le scuză şi nu le face mai puţin monstruoase…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s