Evaluare ortodoxă a „Sinodului” din Creta – Declarația de la Chișinau

Declarația de la Chișinău

 Dezaprobarea hotărârilor ”Sinodului” din Creta

 

Text întocmit de Pr. Prof. Univ. Theodoros Zisis și de dl. Prof. Univ. Dimitrios Tselenghidis.

 

În cadrul discuției de la masa rotundă care a avut loc la Chișinău, în capitala Republicii Moldova, pe data de 29 iunie (12 iulie după noul calendar) 2016, în ziua prăznuirii Sfinților Apostoli Petru și Pavel, având ca obiect recentul Sinod de la Kolimbari din Creta, au rezultat următoarele poziții fundamentale:

 

  1. ”Sfântul și Marele Sinod” întrunit în Creta în intervalul 16-27 iunie 2016 și-a tăgăduit și propriul nume, și așteptările pliromei sănătoase a Bisericii.
  2. Și-a tăgăduit propriul nume, pentru că, judecat din punct de vedere teologic, s-a dovedit că nu este nici ”sinod”, nici ”sfânt”, nici ”mare”. Nu este un sinod ortodox, pentru că nu corespunde criteriilor și măsurilor adevăratelor Sinoade cunoscute în istoria Bisericii Ortodoxe; pentru că întrerupe tradiția sinoadelor ortodoxe, nu este o continuare a acestora, constituie un abuz și inovație sinodală. A construit un ”nou tip de sinod”, așa cum s-a lăudat unul dintre Întâi-stătători, Arhiepiscopul Albaniei, Anastasios. Este un sinod al Noii Epoci și al Ecumenismului.
  3. Nu este un sinod sfânt nici din punct de vedere formal, nici real, nici canonic, pentru că a luat hotărâri contrare hotărârilor Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți, iar în ce privește abordarea ereziilor nu este ”următor Sfinților Părinți”. Deși relația Bisericii Ortodoxe, celei Una, cu eterodocșii s-a dovedit subiectul central al Sinodului, care pentru a-l dezbate a consumat mult timp și efort și a condus la mari tensiuni, cu toate acestea, pentru prima oară în istoria Bisericii, un Sinod cu atât de mari ambiții nu i-a numit și nu i-a condamnat pe eretici. Nicăieri în textele acestui Sinod nu există cuvântul ”erezie”. Dimpotrivă, numește ”biserici” ereziile monofizitismului, papismului și ale protestantismului, evaluează pozitiv textele Dialogurilor Teologice, dintre care unele sunt pline de erezii eclesiologice, ca de pildă textul de la Balamand (1993), cel de la Porto Alegre (2006), cel de la Ravena (2007) și textul de la Busan (2013); elogiază atotereticul ”Consiliu Mondial al Bisericilor” (WCC) și recomandă să fie continuată înjosirea Bisericii prin participarea noastră acolo și punerea Bisericii pe picior de egalitate cu așa-zisele biserici ale protestantismului. Legiferând, deci, participarea noastră, cu are o proastă prestație, și ascunzându-se trădarea reprezentanților ortodocși la Dialoguri, este ascuns în același timp și faptul că nu s-a înregistrat până azi nici nu progres teologic înspre adevăr la absolut nici un dialog teologic. În plus, pentru prima oară în istoria Bisericii, un sinod i-a invitat la lucrările sale pe eretici ca observatori, dimpreună cu care au avut loc și rugăciuni în comun.

Spre deosebire de toate acestea, răsună azi în inima noastră, în ziua de pomenire a Cuviosului Paisie Aghioritul (†1994), cuvântul său de mare actualitate: ”Ceea ce se cere de la fiecare ortodox este să le provoace și eterodocșilor neliniștea cea bună, ca să înțeleagă și ei că se află în înșelare, să nu se mai odihnească în chip mincinos cu gândul lor și astfel să se lipsească în această viață de bogatele binecuvântări ale Ortodoxiei, iar în cealaltă să se lipsească de multele binecuvântări veșnice ale lui Dumnezeu”[1].

 

  1. Sinodul de la Kolimbari nu poate fi numit nici ”mare”, pentru că nu au fost chemați să ia parte toți episcopii, și, prin urmare, o mare parte a pliromei nu a fost reprezentată. Pe de altă parte, cei puțini episcopi convocați nu au putut să-și manifeste opțiunea prin modul canonic de alegere, adică prin vot. Cei prezenți, care aveau și drept de alegere, au participat fără drept de vot și cu dreptul de a vorbi într-un interval limitat de timp. Din totalul de aproape 800 de episcopi ai Bisericii a-toată-lumea drept de vot au avut doar cei 14 Întâi-stătători, și pentru că dintre aceștia lipseau 4, în cele din urmă au votat 10, adică 1/80 din totalul episcopilor care trebuia să fie prezenți și să poată vota. Practica aceasta este fără precedent și arbitrară în istoria noastră bisericească, deoarece încalcă grosolan eclesiologia Sinoadelor Ortodoxe, care presupune egalitatea tuturor arhiereilor, lucru care se vede în votul lor egal. În esență, eludarea aceasta a egalității episcopale și elitismul fără precedent menționat mai sus introduce consacrarea unui un fel de ”Papă colectiv”, adică a Întâi-stătătorilor, care nu mai sunt primii între egali (“primi inter pares”), ci primii fără egal (“primi sine paribus”).

La cel mai înalt nivel bisericesc, absența celor patru Biserici, a Antiohiei, a Rusiei, Bulgariei și Georgiei (dintre care prima face parte dintre cele cinci Patriarhii vechi), așadar, aceste patru Biserici absente reprezintă aproximativ 70% dintre creștinii ortodocși, dovedește cu atât mai mult că acest Sinod nu este ”mare”, ci mic, și, desigur, nici ortodox nu este, ci o simplă Conferință inter-ortodoxă lărgită.

  1. Sinodul și-a tăgăduit nu doar numele, ci a înșelat și așteptările pliromei Bisericii; dintre acestea, două aveau prioritate maximă pentru soluționarea vechilor schisme provocate de inițiativele conducerii bisericești, și pentru prevenirea altor dezbinări și tensiuni: trebuia să se soluționeze, prin revenirea la vechiul calendar părintesc, problema calendarului bisericesc, care a fost reformat abuziv, fără hotărâre panortodoxă, și rupe de aproape 100 de ani unitatea liturgică a ortodocșilor. Și, cel mai important, o măsură pe care trebuia să o ia Sinodul era condamnarea fără echivoc a panereziei ecumenismului, care de 100 de ani îi corupe pe ierarhii și teologii Bisericii, abandonând Tradiția Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți și denigrându-i ca extremiști și fanatici pe cei care se luptă pentru păstrarea acestei Tradiții. Dimpotrivă, Sinodul de la Kolimbari, în discutabilul și contestabilul text ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, a procedat la un soi de ”amestec incompatibil” al Ortodoxiei cu ereziile. A formulat în acest text unele adevăruri ortodoxe, pe care însă le-a amestecat cu afirmarea ereziilor papismului și ecumenismului. Încă și propunerile de îndreptare a textului întăresc acest amestec al ecumenismului și sincretismului. Astfel, în loc de acrivie teologică în subiectele credinței, sunt introduse – iarăși, pentru prima oară în istoria Sinoadelor Bisericii – formulări în sine contradictorii și care, din punct de vedere teologic, se neagă pe ele însele, o ambiguitate intenționată, care azi ni se prezintă frumos ca ”diplomație bisericească”, câtă vreme, în fapt, constituie o ipocrizie vicleană și coruptă.

Formularea unei eclesiologii eretice, adică acceptarea precaută, dar evidentă a ”bisericilor eterodoxe” în textul despre care vorbim, anulează însăși aspirația Sinodului de la Kolimbari de a face cunoscută lumii unitatea Bisericilor Ortodoxe, pentru că neagă eclesiologia ortodoxă formulată ortodox de-a lungul veacurilor și care constituie premisa unității bisericești. Potrivit cuvintelor Sfântului Ioan Gură de Aur, ”când toți credem la fel, atunci există unitate […]. Acest lucru este unitatea credinței, când toți suntem una, când toți avem la fel conștiința legăturii noastre”[2]. Potrivit Sfântului Athanasie cel Mare, ereticii nu pot fi considerați credincioși ai lui Hristos: ”Ce credință există la aceștia, la care nici cuvintele, nici textele nu sunt sigure, ci toate sunt pervertite și se schimbă din timp în timp?”[3]. O condamnare oficială a textului respectiv ar constitui, prin urmare, ascultare și slujire în sensul unității Bisericii.

Și toate celelalte texte ale Sinodului, insuflate de relativism teologic, prezintă probleme serioase; este în acest sens semnificativ exemplul textului ”Taina Nunții și impedimentele la aceasta”, care este problematic din punctul de vedere al Sfintelor Canoane și al eclesiologiei, căci propunerea de acceptare a căsătoriilor mixte ca ”iconomie” este extrem de neteologică din punct de vedere eclesiologic. Canonul 72 al Sinodului V-VI Ecumenic recomandă riguros anularea și dizolvarea unei asemenea căsătorii ca fiind concubinaj nelegiuit din punct de vedere bisericesc. Astfel, așa-numitul ”Sinod” nu introduce iconomia, ci o foarte gravă fărădelege canonică, cu foarte grave consecințe eclesiologice. Din motivele de mai sus, hotărârile Sinodului din Creta nu au caracter obligatoriu pentru Biserică și sunt în esență invalide.

  1. Ceea ce trebuie să se întâmple după eșecul Sinodului din Creta, ca să se poată lua hotărâri credibile și clare, nu ambigue și contradictorii, așa cum a luat acesta, este să aibă loc o înțelegere între acele Biserici care au lipsit din motive dogmatice și eclesiologice și episcopii cărora fie li s-a refuzat participarea, fie au participat, dar nu au semnat textul contestat, și, de asemenea, Sfântul Munte și pliroma sănătoasă a Bisericii care nu este de acord cu acest Sinod. Așa încât să fie respinse sinodal hotărârile nule și neavenite ale Sinodului, mai ales acest text ecumenist, și să aibă loc o condamnare sinodală oficială a ecumenismului ca erezie. Să se facă, de asemenea, efortul de revenire la vechiul calendar, așa încât să fie tămăduite rănile trecutului și să fie prevenite noi divizări și tensiuni.

Acceptarea fără proteste a acestui text eclesiologic din Creta sau respingerea lui neoficială conduce la pătrunderea panereziei ecumenismului direct în Biserică, conduce cu alte cuvinte la coexistența a două tradiții dogmatice (eclesiologice) contradictorii: cea care este mărturisită în Simbolul de Credință despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică și cea a unei Biserici fără precedent în istorie, străine și eretice, o Biserică a multelor ”biserici eterodoxe”. Astfel, Trupul lui Hristos, Biserica[4], se prezintă ”schizofrenic”, iar nu având ”mintea lui Hristos”[5], ci este un ”Hristos împărțit”[6], cu multe ”păreri”, adică credințe dogmatice, diferite[7]. Și, cu toate că Biserica este mijlocul prin care ”înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri a devenit cunoscută acum începătoriilor şi stăpâniilor, în ceruri”[8], ea se prezintă acum în acest text de la Kolimbari ca fiind lipsită de însușirea fundamentală a Cincizecimii, adică de unitate, în virtutea căreia ”Duhul Sfânt […] a adunat limbile cele osebite, ale amestecului tuturor neamurilor într-o singură glăsuire laolaltă a credinței în Treimea cea nezidită”[9].

Obligativitatea unei condamnări sinodale a acestui text, dar și a ecumenismului în general, rezultă clar și din constatarea Cuviosului Maxim Mărturisitorul în legătură cu monoteliții. Potrivit acesteia nu e de ajuns ”să dispară” sau ”să se treacă sub tăcere” un text eretic care a fost aprobat sinodal, ci se impune condamnarea lui sinodală, așa încât să nu vatăme sufletele care îl citesc: ”A fost dat jos de pe zidurile de piatră, nu însă din minţi şi din suflete. Să se primească condamnarea acestor lucruri expusă prin dogme şi canoane evlavioase de Sinodul din Roma (Lateran, 649) (Pentru Sfântul Maxim Sinodul Lateran din 649 avea autoritatea unui Sinod Ecumenic) şi atunci şi peretele cel din mijlocul nostru va cădea (Efeseni 2: 14) şi nu vom mai avea nevoie de îndemnuri[10].

  1. Aici, însă, se cuvine să amintim, legat de conștiința dogmatică a tuturor membrilor Bisericii, și a mirenilor, că pomenirea episcopilor ”în biserici” nu este necondiționată, ci depinde de credința dogmatică a acestora, pentru că la Dumnezeiasca Liturghie sunt pomeniți – în mod sincer, iar nu mincinos – ca unii ce ”drept învață cuvântul adevărului” lui Hristos sau, cu alte cuvinte, așa cum condiționează Sfânta Scriptură: ”pentru că aceștia priveghează pentru sufletele noastre”[11]. Potrivit eclesiologiei ortodoxe, așa cum aceasta a inspirat și dreptul bisericesc (”bizantin”) imperial, ”menirea Patriarhului este: mai întâi, pe cei pe care i-a primit de la Dumnezeu să îi păzească în bună-credință și în bună cuviința vieții; apoi, pe toți ereticii, după măsura posibilităților sale, să îi întoarcă la Ortodoxie și la unitatea Bisericii (eretici se numesc după legi și canoane și cei care nu au comuniune cu Biserica Sobornicească)”. Acest lucru, pentru că ”Patriarh înseamnă a fi chip viu și însuflețit al lui Hristos, care afirmă adevărul prin fapte și cuvinte”[12].

Deci, la fel cum nu ne închinăm la icoana zugrăvită a lui Hristos, dacă aceasta, într-o logică nestoriană, nu păstrează monogramele mărturisirii dumnezeirii Lui (Ὁ Ὢν, [Cel ce este,] ΙC XC) sau celelalte însușiri cunoscute din Sfânta Scriptură și Tradiție ale firii Lui omenești, tot la fel, nu se recunoaște nici în persoana Episcopului Bisericii ”chipul viu al lui Hristos”, atunci când acesta nu păstrează mărturisirea dogmatică a Bisericii, adică a Trupului lui Hristos. Aceasta este și esența celui de-al 31-lea Canon Apostolic și al celui de-al 15-lea Canon al Sfântului Sinod I-II din timpul Marelui Fotie (861) despre întreruperea comuniunii cu episcopul locului.

 

P_20160714_123921.jpg

 

image1 (3).JPG

Sursa: http://aktines.blogspot.gr/2016/07/blog-post_353.html

[1] Epistole, Editura Sfânta Sihăstrie ”Sfântul Evanghelist Ioan Teologul”, Tesalonic 2008, p. 149 și urm.

[2] Tâlcuire la Epistola către Efeseni 11, 3· PG 62, 83· «…ὅταν πάντες ὁμοίως πιστεύομεν, τότε ἑνότης ἐστί … Τοῦτο γάρ ἐστιν ἑνότης Πίστεως, ὅταν πάντες ἓν ὦμεν, ὅταν πάντες ὁμοίως τὸν σύνδεσμον ἐπιγινώσκομεν».

[3] Despre Sinoadele din Ariminum și Seleucia 38, PG 26, 760· «Ποία πίστις παρὰ τούτοις, παρ΄ οἷς οὐ λόγος, οὐ γράμμα βέβαιον, ἀλλὰ πάντα κατὰ καιρὸν ἀλλάσσεται καὶ μεταβάλλεται;».

[4] Efeseni 1: 22-23; Coloseni 1: 24.

[5] I Coriteni 2: 16.

[6] I Corinteni 1: 13: ”Oare s-a împărţit Hristos?”.

[7] Vezi și Efeseni 4: 5: ”Este un Domn, o credinţă, un botez”.

[8] Efeseni 3: 10: ”… pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor şi stăpâniilor, în ceruri”.

[9] Sedealna I de la Utrenia din Miercurea de după Cincizecime, ”Venind Duhul Sfânt prin a Sa putere, Hristoase, precum ai făgăduit Apostolilor, a adunat limbile cele osebite, ale amestecului tuturor neamurilor într-o singură glăsuire laolaltă a credinței în Treimea cea nezidită; ci sălășluiește-l și întru noi, rugămu-ne Ție, Bunule, Iubitorule de oameni”.

[10] Περὶ τῶν πραχθέντων ἐν τῇ πρώτῃ αὐτοῦ ἐξορίᾳ, ἤτοι ἐν Βιζύῃ 12, PG 90, 145 B.C. «ΘΕΟΔ.: Ἐκεῖνος ὁ χάρτης κατηνέχθη καὶ ἀπεβλήθη. ΜΑΞ.: Κατηνέχθη ἐκ τῶν λιθίνων τοίχων, οὐ μὴν ἐκ τῶν νοερῶν ψυχῶν. Δέξωνται τὴν κατάκρισιν τούτων τὴν ἐν Ρώμῃ συνοδικῶς ἐκτεθεῖσαν δι΄ εὐσεβῶν δογμάτων τε καὶ κανόνων, καὶ λέλυται τὸ μεσότοιχον καὶ προτροπῆς οὐ δεόμεθα».

[11] Evrei 13: 17: ”Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos”.

[12] Ἐπαναγωγή, τίτλος Γ΄, cap. α΄ & β΄· «Πατριάρχης ἐστὶν εἰκὼν ζῶσα Χριστοῦ καὶ ἔμψυχος, δι΄ ἔργων καὶ λόγων χαρακτηρίζουσα τὴν ἀλήθειαν […] Σκοπὸς τῷ Πατριάρχῃ πρῶτον μέν, οὓς ἐκ Θεοῦ παρέλαβεν, εὐσεβείᾳ καὶ σεμνότητι βίου διαφυλάξαι, ἔπειτα δὲ καὶ πάντας τοὺς αἱρετικοὺς κατὰ τὸ δυνατὸν αὐτῷ πρὸς τὴν ὀρθοδοξίαν καὶ τὴν ἕνωσιν τῆς Ἐκκλησίας ἐπιστρέψαι (αἱρετικοὶ δὲ τοῖς νόμοις καὶ τοῖς κανόσι καλοῦνται καὶ οἱ τῇ Καθολικῇ μὴ κοινωνοῦντες Ἐκκλησίᾳ)».

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Sinodul Panortodox si problemele legate de acesta. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

29 de răspunsuri la Evaluare ortodoxă a „Sinodului” din Creta – Declarația de la Chișinau

  1. mihai zice:

    Parerea mda personala este ca acest sinod sa tinut mai mult de fatada, dece zic asta, intrucat cele mai multe dintre ierezii se desfasura cu mult inainte de a se desfasura acel sinod din creta. si dumnealor le trebuia musai un alibi si deja totul era trasat si marcat dinainte, adica zarurile deja au fost aruncate, nu intamplator acest sinod are si legaturi politice, la fel nu intampltor la vatican se vorbeste de o biserica universala, mai vedem prin diaspora ce fac episcopu precum silua si serafim joanta, daca gresesc cu ceva va rog sa ma contraziceti

  2. mihai zice:

    Dar ce o fi patit blogul sinodul talharesc?!

  3. Suslik zice:

    Desființat probabil, la vreo intervenție a unui înalt cu omofor și epoleți și colan. Bănuiesc, cine poate ști?…

    • Dar şi ei au fost puţin exageraţi, mai ales în ce se permitea în comentarii. Sunt convinsă că au existat şi agitatori/provocatori, care scriau aşa cu o misiune, ca să se încingă spiritele şi pe urmă să existe pretext să închidă site-ul, pentru că dacă se discuta permanent la rece şi pe un ton respectuos, ce motiv ar fi putut avea?

  4. mihai zice:

    In aceasta dimineata iesind de la lucru, voind a ma opri pe la sf biserica sa aprind si eu niste luminari si zic sa ma uit la fisierul biserici am sesizat niste afise cu excursi in italia, portugalia, spania si cu vizitari de ,,catedrale” romano-catolice, adica pelerinaje la ieretici biserica se numeste sfantul ioan care este situata in centrul bucurestiului linga magazinul cocorul, probabil care dintre voi locuiti in bucuresti presupun ca deja cunoasteti biserica

    • Cea care este care este ascunsă între blocuri înspre Piaţa Unirii? Da. Că în partea cealaltă, spre biserica Sf. Gheorghe, chiar este una romano-catolică.

      Până acum, pretextul pentru pelerinaje era închinarea la sfintele moaşte, pentru că mai ales în Italia se găsesc multe sfinte moaşte, fie de la început, fie care au fost furate de cruciaţi şi duse la ei acasă.

      Dar de ceva vreme agenţia Basilica sau cum s-o fi chemând ne propune pelerinaje unde să ne închinăm de exemplu la Medjugorje, unde „Maica Domnului” (cică-cică!!) s-a arătat unor copii papistaşi. Am să caut să vp arăt.

      • M-am uitat şi au fost foarte atenţi să nu se spună că se face închinare în lăcaşuri papistaşe, ci doar se spune că se vizitează, sau că se face închinare la sfintele moaşte. Iar la pelerinajul care trece prin Medjugorje („Pe urmele Sfântului Nicolae Velimirovici”) nici nu se menţionează de ce e faimos oraşul.

      • Suslik zice:

        Medjugorje?! Doamne, firma asta, pardon, sinodul care conduce BOR a luat-o razna cu totul?!Acolo nu e nici măcar cult eretic, ci cult ufolatru. Vechea poveste: o entitate a urcat din Iad, pretinzînd că a coborît din Cer.
        Pelerinaje… nu am fost vreodată în așa ceva, și nici nu am de gînd. Brrrr!

      • :))) Se vede că pe acolo o fi avut drum Sfântul Nicolae Velimirovici! Şi nici nu a avut prevederea să facă o sfeştanie :))))

        Apropo de pelerinaje, am încercat de câteva ori şi am regretat de fiecare dată, cu o singură excepţie: unul care era organizat de doi preoţi pentru credincioşii parohiei lor. Mai ales în ţară şi în alte ţări din jur, putem merge şi singuri, nu e nevoie să ne ţină de mână şi să ne ia banii angajaţii Basilica Travel sau orice alt model de Travel.

  5. ioanc zice:

    Am sa postez aici fiindca nu vreau sa se creada ca o fac pentru sau impotriva cuiva anume, ci pentru bucuria noastra duhovniceasca. Citind despre „Teologia liturgic-euharistica” a Cuviosului Atanasie din Paros (1721-1813) (de pe site-ul pemptousia, mai exact: http://www.pemptousia.ro/2013/02/teologia-liturgic-euharistica-a-cuviosului-atanasie-din-paros-1721%e2%80%931813-%e2%80%93-prefata-dogmaticii/), am gasit intr-o nota de subsol (mai exact nota 8) urmatoarea teama a Cuviosului Atanasie de noua persecutie, nemaiauzita ce se abate asupra poporului credincios si anume, alungarea de la dumnezeiasca Cina a credinciosilor care vor sa se impartaseasca des. Insa, sa-l lasam mai bine, pe Cuviosul Atanasie sa ne povesteasca chiar el despre cele ce-l nelinistesc:

    În aceste zile rele ale noastre a început, e activă şi domneşte cu tărie o persecuţie nouă, nemaiauzită generaţiilor preaevlavioase din trecut, a credincioşilor care ar voi, ori de câte ori pot, să se apropie de această Masă tainică, şi cei ce vor să intre la ea sunt alungaţi de la dumnezeiasca Cină nu pentru că n‑au haină de nuntă — căci aceasta nu o ştie nimeni decât numai Dumnezeu şi conştiinţa fiecăruia —, ci pentru că vin des [pyknōs] şi nu după multe zile, ca şi cum cel ce vine după multe zile vine, chipurile, cu vrednicie, iar cel ce vine după puţine zile vine cu nevrednicie; deşi dumnezeiescul Hrisostom strigă că „atunci când a spus: «Să se pună la încercare omul pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar» [1 Co 11, 28], Apostolul l‑a făcut stăpân peste apropiere pe cel ce se apropie, eliberând‑l de orice păzire a unor zile”. Iar că acest lucru, adică dumnezeiasca împărtăşire continuă [syneches] e şi legală şi foarte mântuitoare, se arată prin multe dovezi, şi scripturistice şi canonice, şi prin multe mărturii ale dumnezeieştilor Părinţi, ca nici o alta dintre chestiunile bisericeşti; acest lucru e arătat deja prin cărţi [cele două cărţi despre Împărtăşirea continuă publicate în 1777 şi 1783] atât de exact şi de solid, încât nimeni altul nu l‑ar putea contrazice, decât cel ţinut de un duh de amăgire şi neascultare satanică.

    Acum in legatura cu cele talcuite de Sfantul Ioan Gura de Aur (la 1 Co 11, 28 : „Să se pună la încercare omul pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar”) si anume „Apostolul l‑a făcut stăpân peste apropiere pe cel ce se apropie, eliberându‑l de orice păzire a unor zile”.
    Am observat ca unii pun foarte mult accentul pe „pregatirea” pe care „trebuie” sa o faca credinciosul inainte de impartasirea cu Sfintele Daruri, nestiind cam ce presupune aceasta, ba pe deasupra vorbind chiar despre asceza, transformandu-si aceasta asa zisa „pregatire” intr-o patima, intr-un idol, uitand care e de fapt rostul ei. Cred ca de fapt aici e si capcana. Daca noi nu constientizam ca Ortodoxia e o disciplina terapeutica (libera de orice ideologie, pietisme si alte aiureli ), (apropo asta o zice parintele Romanides in „Teologia patristica” ) nu constientizam nici ca noi suntem cei bolnavi, cei mandri si plini de patimi, iar Medicamentul pentru aceasta boala sufleteasca si trupeasca a noastra e tocmai Hristos pe care-l primim prin Sfanta Impartasanie si aceasta din daruirea Lui, nu din alegerea noastra. Si prefer sa nu-i spun pregatire caci pentru mine chestia asta suna, daca vreti a fatarnicie, a mandrie desarta (eu ma pregatesc, eu fac, eu dreg … Ce fac eu? Vai, mie orbului si pacatosului!), ci prefer sa-i spun ostenire. Da, eu ma ostenesc sa merg duminica, la Biserica, ostenindu-ma sa ascult macar Sfanta Liturghie pana la capat; ma ostenesc sa zic un Doamne, ajuta!, fratilor si totodata vrajmasilor mei; ma ostenesc, ca macar seara inainte de culcare, sa zic o rugaciune si sa-i dau Slava lui Dumnezeu pentru toate; ma ostenesc sa tin post, atat cat oi putea, daca oi putea; ma ostenesc …. Ma ostenesc fiindca sunt neputincios sa ma pregatesc, fiind bolnav, plin de pacate, constientizand ca toate faptele bune si virtutile mele sunt pogoratoare in iad (v. Sfantul Ignatie Briancianinov.)

    Doamne, ajuta!

    • Doamne, ajută!

      Frumos spus! „Pregătirea” noastră ar trebui să fie oricum minimă în raport cu starea noastră permanentă, referindu-se strict la unele lucruri pe care le facem sau nu le facem în seara de dinainte şi în dimineaţa respectivă. Oricum, „pregătire” în sensul acesta al cercetării de sine la care se referă sf. Pavel nu înseamnă că ne cercetăm şi ne găsim vrednici, ci că ne cercetăm, ne găsim nevrednici, iar vrednicia o cerem lui Hristos. Chiar şi dacă ne-am spovedit cu o zi sau două înainte de a ne împărtăşi, sau chiar în dimineaţa respectivă cum fac unii, tot nu suntem automat vrednici şi tot trebuie să cerem lui Hristos să ne facă vrednici, aşa cum se spune, în diferite formulări foarte frumoase, în diferite locuri din rugăciunile „de pregătire pentru împărtăşire”.

      Şi, ca să punem capăt unei legende urbane, nici citirea integrală a acelor rugăciuni nu face în mod automat vrednic pe nimeni! Este vorba de a trăi duhul acelor rugăciuni, pentru care nu e obligatoriu să fie citite toate de fiecare dată (deşi, evident, este contraindicat să ne lenevim de la a le citi). Cum spunea un părinte, mai bine să nu-ţi termini canonul şi să te simţi sincer nevrednic, decât să ţi-l termini şi să te simţi vrednic şi să te trufeşti. Iar acest lucru l-a spus şi pentru cei care nu apucau să citească tot şi atunci se sfiau să vină să se apropie de Potir, şi pentru cei care erau excesiv de preocupaţi să bifeze toate cerinţele formale şi cam atât.

      • Andrei zice:

        Din punctul meu de vedere, vorbim aici de o ispita foarte mare. Observa bine IPS Serafim in prefata cartii Sfantului Nicodim Aghioritul ca la Horezu e o pictura in care diavolul tine sageata inspre Corabia Mantuirii. Dar ce e mai interesant este ca nu o tine indreptata contra lui Hristos, ci contra Potirului. Si asta e marea problema. Indepartarea de Potir, sub diverse pretexte, care mai de care mai „evlavioase” nu este altceva decat lupta de indepartare de Hristos. Toti Sfintii Parinti sunt de acord ca fara unirea cu Hristos, faptele noastre sunt in zadar. De asemenea, Sfantul Chiril al Ierusalimului spune ca viciul imita virtutea, astfel ca, daca tu crezi ca faci bine ca postesti, te rogi si ca stai departe de Sfanta Impartasanie, de fapt faci un pacat.

        Apoi mai e intrebarea: cand decizi ca esti sfant ca sa te poti impartasi, asa cum cer unii farisei moderni? Caci Sfintii Parinti avertizau intr-un duh pastoral asupra necesitatii sfinteniei, nu absolutizand insa ci incercand sa constientizeze oamenii asupra importantei Tainei.

        Dar ma rog, este vorba in general de aceeasi neintelegere a Bisericii si a rostului ei. Biserica este inlocuita cu individualismul pietist, unde conteaza mai multe evlavia si „pregatirea” decat unirea concreta cu Hristos si impartasirea de viata Sa (care este si motivul pentru care a intemeiat Biserica).

      • Foarte bună observaţie, iar de acea icoană nu ştiam!

        Iar apropo de întrebarea: „cand decizi ca esti sfant ca sa te poti impartasi, asa cum cer unii farisei moderni?” Duhovnicul meu dinainte m-a întrebat de ce nu i-am cerut duhovnicului de dinaintea lui să mă împărtăşesc des, pentru că el îl cunoştea şi spunea că m-ar fi lăsat. Dar eu i-am răspuns că nu mi-am dorit să fiu eu singura care se împărtăşeşte, ca şi cum aş fi vreo persoană specială, ci să fiu într-o parohie în care se împărtăşesc mulţi (dar nu toţi – o nuanţă care poate e importantă). În plus, eram atât de spălată pe creier încât mi-era teamă să spun că vreau să mă împărtăşesc chiar şi când mă întreba, şi spuneam să decidă el. Iar dacă nu spunea nimic, nu mă împărtăşeam, efectiv, atât de speriată de bombe eram.

        Acelaşi părinte insista şi la „cateheze” (le pun în ghilimele pentru că conţinutul lor e aşa de diluat, că nu se pot numi în sens propriu cateheze, plus că nu am văzut o preocupare consecventă pentru lămurirea confuziilor dogmatice care domnesc azi în capul multora) că oamenii nu trebuie să se teamă de Hristos, de parcă Hristos i-ar fi chemat la Sfânta Împărtăşanie ca la o capcană ascunsă, prin care caută să le facă rău. A sesizat că mulţi vin cu asemenea concepţii, încât le e teamă să se împărtăşească, şi atunci sunt foarte reticenţi. A zis ceva de genul: „Oameni buni, dar nu vă gândiţi că Hristos a murit pe Cruce ca să trăiţi? Dacă ar fi vrut să muriţi, nu era nevoie să sufere şi să moară El, pentru că oamenii mureau oricum! El a murit din iubire pentru oameni, şi primeşte cu iubire pe oricine vine la El cu o minimă bunăvoinţă.”

        Şi tot acelaşi părinte era supărat pentru mirenii care pun canoane pe internet şi le citesc alţi mireni şi fie se deznădăjduiesc, fie se tem să se împărtăşească până când nu expiră canonul despre care au citit ei pe internet, că de obicei nu scrie şi că duhovnicul stabileşte cum aplică acele canoane, în funcţie de pocăinţa fiecărui credincios, dar şi de psihologia fiecăruia.

  6. mihai zice:

    DA Ana Elisabeta despre acea biserica este vorba, am vrut sa fotografiez cu tel mobil acel fisier dar mam gandit ca sunt persoane precum doamna de la lumanari si inca o persoana care facea curatenie si am vrut sa evit un scandal, daca cumva ai trecere prin zona, sa te uiti asa ca fapt divers, era fotografiata si cetatea vaticanului din roma

    • Nici nu e de mirare, cred că în multe locuri sunt asemenea anunţuri, dacă şi agenţia de pelerinaje a Patriarhiei se ocupă cu aşa ceva! Doar că ei, totuşi, am observat că sunt atenţi să nu spună că se face închinare la lăcaşurile neortodoxe.

      La Vatican se spune că e înmormântat Sfântul Petru. M-am dus şi eu acum câţiva ani să vizitez. Se vizitează doar la o anumită oră din zi, se coboară în subsolul catedralei, şi într-un anumit loc este o mică capelă de-a lor, în care nu se poate intra pentru că este închisă cu un perete de sticlă. Au zis că acolo este Sfântul Petru şi m-am închinat, după care m-am gândit de unde ştiu eu la ce mă închin? Şi mi-am cerut iertare în gândul meu pentru că am avut o intenţie bună, dar nu m-am gândit înainte să mă închin că poate papistaşii nu-l mai au acolo pe Sf. Petru. Partea amuzantă e că se uitau tare ciudat papistaşii la mine, pentru că m-am apucat să mă închin cu metanii mari :))))

  7. suslik1973 zice:

    Ce sa le faci…oamenii post-moderni, dar si mai dinainte, sint ca vitele: aud ca „seful tribului si/sau samanul” au decretat ca ceva este bum (in acest caz, ecumenismul), gata: toti se inghesuie sa organizeze pelerinaje. Va dati seama ca nasol era daca il aveam pe Bartolomeu Tifnosul ca „Mare Saman”? :))))) Pai asta organiza pelerinaje doar ca sa aiba ovationeri cind se mai aglutina cu Papa, cu Dalai Lama, cu…
    Nu stiu daca e Sf. Petru acolo, banuiesc ca totusi da. Daca nu, in mod logic singurul lor in care mai pot fi cinstitele sale ramasite pamintesti este Antiohia.

    • 😀

      Apropo de Sf. Petru: am mai auzit suspiciunea că nu ar mai fi acolo. Când i-a văzut cineva sfintele moaşte ultima dată? În plus, papistaşii au această secretomanie de a ţine sfintele moaşte şi alte relicve cât mai ascunse, pe de-o parte pentru că unele s-au pierdut de tot, sau au fost înlocuite pe parcurs cu copii, iar pe de altă parte pentru că „sfinţii” lor de după căderea lor în erezie nu mai au sfinte moaşte şi s-ar vedea diferenţa.

      De pierdut, se puteau pierde de exemplu când s-a demolat vechea biserică a Sf. Petru, ctitorită de Sf. Constantin şi Elena, şi s-a construit actuala. Nu zic că neapărat au fost luate de unde erau, ci că nu se mai cunoaşte locul lor şi este altul decât acea capelă unde zic ei că este mormântul.

  8. suslik1973 zice:

    Nu o sa inteleg (si cu atit mai putin sa accept si sa fac lucratoare in mine) vreoodata impulsurile astea tribale stravechi, de stringere a rindurilor si supunere, si mai ales idioata postulare ca autoritatile, chiar si ecleziastice, nu mai zic de cele politice, vor intotdeauna si by default numai si numai binele celor supusi lor. Chestia cu „conducatorii lucreaza pentru binele popoarelor” o credeam cind eram la gradinita.

  9. mihai zice:

    Intai de toate Sf. Petru nu avea absolut nimc in comun cu catolicismul si mai ales ca in perioada in care Sf. Petru a vietuit in roma nici nu se pomenea de catolicism, a ca vin ei cu tiribomba asta ca sunt urmasii Sf. Petru este cu totul si cu totul altceva

  10. mihai zice:

    Intrad pe blogul fratelui danielvla am vazut niste comentarii ale unui anume dan si efectiv te crucesti cei debiteaza creierul acelui individ si imaginativa ca astfel de indivizi vor fi majoritari daca nu cumva chiar sunt

  11. mihai zice:

    Dar ce spuneti de i.p.s din oradea, si cum linisteste el preotii din intreg judetul bihor? http://www.ganduridinortodoxie.wordpress.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s