TEOLOG DIMITRIOS TSELENGHIDIS: SCURTĂ EVALUARE A SFÂNTULUI ŞI MARELUI SINOD

Scrisoare a D-lui Dimitrios Tselenghidis, Profesor al Facultății de Teologie a Universității Aristoteliene din Thessalonic, adresată Sfântului Sinod al Bisericii Greciei și publicată in Romfea.gr sub titlul „Scurtă evaluare a Sfântului și Marelui Sinod”

Prea Fericite Părinte Președinte,
Preasfințiților Părinți Arhierei,

Vă trimit, cu evlavie, o cuprinzătoare evaluare despre „Sfântul și Marele Sinod” și vă rog să o studiați, deoarece cred că ar putea ajuta, cumva, în discuția responsabilă care va avea loc in cadrul Sfântului Sinod al Ierarhiei Bisericii noastre, atunci când acesta se va întruni. Evaluarea se va mișca pe două niveluri. Primul nivel va avea în vedere evaluarea în ceea ce privește partea de rânduială și canonică a Sinodului, în vreme ce nivelul al doilea se va referi la evaluarea conținutului său.
În ceea ce privește rânduiala lui bisericească și canonică, așa numitul „Sfântul și Marele Sinod” – judecat după criterii teologice – nu este literalmente „Sfânt”. Și aceasta deoarece nu este „următor Sfinților Părinți”, nici în mod formal, nici în privința conținutului, așa cum va reieși din cele pe care le vom spune în continuare.
Nu este însă nici „Mare”, nu numai pentru că nu au fost prezente toate Bisericile autocefale, dar în mod principal pentru că a fost o foarte mică și selectivă reprezentare a acestora de către arhiereii locali. Dar cel mai important în această privință este că această „Adunare” a episcopilor nu poate fi caracterizată – pe baza criteriilor strict teologice – nici măcar un Sinod Local. Mai degrabă este vorba de o bizară, „Conferință presinodală lărgită a arhiereilor” cu zece Întâistătători sau de un „Congres” a anumitor zece Biserici Autocefale, care au fost reprezentate de Întâistătătorii lor și de cel mult 24 de Arhierei aleși. Am afirmat că această „Conferință” sau „Congres” nu poate fi numit nici Sinod Local, pentru că în cadrul Sinodului Local se întâlnesc și votează toți Arhiereii prezenți la acesta.

La această „Conferință-Congres”, în acord cu Regulamentul de funcționare, drept de vot au avut numai cei zece Întâistătători prezenți. Această practică este fără precedent și arbitrară în istoria noastră bisericească și nu este deloc în concordanță cu practica cu caracter eclesiologic a Sinoadelor Ortodoxe de până astăzi, care presupun egalitatea duhovnicească a tuturor Arhiereilor, lucru care se vădește în egalitatea votului lor. Nici un episcop, sub nici o formă – nici măcar cu excepția Președintelui Sinodului – nu este „fără egal” (mai presus) decât episcopii împreună cu el. Ceea ce s-a aplicat în prezenta „Conferință”, trimite în mod indirect la o formă clară de catolicism, chiar și în situația în care votul Întâistătătorilor are un caracter colectiv.
În consecință, deciziile „Conferinței presinodale” sau a „Congresului Ierarhic” de mai sus nu au caracter obligatoriu. De altfel, ele nu au nici o autoritate nu numai asupra întregii Biserici, dar nici asupra Bisericilor locale autocefale care au fost reprezentate la acest „Congres Ierarhic” – cu totul fără temei instituțional – din moment ce Ierarhii care au participat nu au avut drept de vot. Dar deciziile sunt nule și pentru motivul în plus al principiului unanimității, care a fost încălcat prin neprezentarea celor patru Patriarhii (a Antiohiei, a Rusiei, a Bulgariei, a Georgiei).
În plus, deciziile acestui ciudat „Sinod” de la Kolimbari nu sunt obligatorii pentru Biserica Greciei, pentru încă un motiv în plus. Întâistătătorul Bisericii noastre, în loc să susțină poziția unanimă a Ierarhiei Bisericii noastre cu privire la textul al VI-lea, a sugerat o altă poziție, care a fost acceptată de celelalte nouă Biserici Autocefale. În mod practic, aceasta înseamnă că poziția Corpului Ierarhiei grecești nu a fost reprezentată, deci pe baza Regulamentului de funcționare a „Conferinței”, asupra celui de al VI-lea text nu a existat unanimitate. Deci, textul nu este
Și acum evaluarea părții de conținut a originalului „Sinod”. În primul rând, trebuie să spunem în mod general, că la așa numitul „Sinod” din Kolimbari Creta, s-a încercat o reducție duhovnicească cu caracter instituțional de la învățătura dogmatică a Bisericii. Spunem că s-a încercat pentru că – în acord cu ceea ce am afirmat anterior – nu conferim un rol instituțional hotărârilor „Conferinței Arhierești” menționate mai sus. În Creta nu numai că nu a fost condamnată nici o credință diferită de cea ortodoxă (erezie), dar s-a încercat o teribilă, instituțională reducție/scădere de la credința delimitată în mod sinodal a Bisericii, în realitate o reducție de la definiția dogmatică (Oros-ul dogmatic) a Sinodului al doilea Ecumenic. Mai precis este vorba de o reducție (scădere) de la învățătura dogmatică a Simbolului de Credință (Crezul), care se referă la identitatea Bisericii în sine. În Simbolul de Credință mărturisim: credem „Într-Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”. Dar la „Conferința” din Creta zece Biserici Autocefale, între care și Biserica Greciei, au acceptat, ateologic (în mod neteologic), „teologia baptismală” și, indirect, „teoria ramurilor”, recunoscând ca biserici pe romano-catolici, pe maroniți, pe nestorieni, pe monofiziții anticalcedonieni, pe monoteliți, care au fost condamnați pentru erezia lor hristologică de un rând de Sinoade Ecumenice (de la al treilea până la al șaselea inclusiv), dar și pe amestecătura de protestanți, care sunt reprezentați la Consiliul Mondial al așa numitelor biserici. Această tentativă de decizie sinodală la Kolimbari, de recunoaștere ca biserici a ereticilor condamnați de către Sinoade Ecumenice, constituie o nebunie spirituală și o lovitură de stat spirituală. Aceasta, în practică, este sincretism și ecumenism. Nu s-a mișcat mânia – facultatea rațională a sufletului – Arhiereilor „sinodali” împotriva lupilor înțelegători ai Bisericii. Din contră, „lupii” au fost numiți „oi” ale Uneia și singurei turme înțelegătoare, ale Bisericii. Ca urmare a acestui rezultat, concluzionăm că în Creta nu s-a întâmplat așteptata de către pliroma Bisericii a deliberării Arhiereilor „sinodali” cu Duhul Sfânt, nici nu a funcționat „praștia” Duhului Sfânt pentru condamnarea din nou a ereticilor. În special, pentru romano-catolici, în mod verbal am mărturisit credința noastră în definiția Sinodului al doilea Ecumenic, dar în mod practic noi am anulat această credință, recunoscând ca biserici nu numai pe aceștia, dar și alte comunități creștine, care se opun acestei definiții, prin filioque.
După cum se știe, orice adaos la Simbolul de credință (Crez) – fie el și explicativ corect – este condamnat de către Sinoadele Ecumenice de după al treilea (inclusiv) și cei care o fac, s-a hotărât ca să fie caterisiți și excomunicați de către Biserică. Așadar, în mod clar filioque, ca adaos, este condamnat – în mod indirect, automat și în avans – de către Sinoade Ecumenice ca și erezie, din moment ce au decăzut din Biserică cei care o înfiază ca și adaos, conform cu hotărârile Sinoadelor amintite mai sus. De aceea și eterodoxia lui filioque a romano-catolicilor și a tuturor protestanților este o erezie vrednică de condamnat.
De altfel, adaosul filioque a fost condamnat în vremea lui Fotie cel Mare la Sinodul din 879/80 (al optulea Ecumenic), unde a participat și reprezentanța Bisericii Romei, în timp ce au fost condamnate și alte învățături rele (kakodoxii) ale romano-catolicismului despre identitatea între fire și lucrări în Dumnezeul Treimic și despre caracterul creat al Harului Dumnezeiesc, la Sinoadele din 1331 și 1351. Dar și protestantismul a fost condamnat de către un șir de Sinoade ale Orientului Ortodox (1638, 1642, 1691).
În consecință, nu este posibil ca într-un text sinodal cu caracter dogmatic să nu existe precizie teologică și eterodocșii să fie recunoscuți ca biserici. Aceasta ar însemna fie că se face o scădere conștientă în dogma eclesiologică, fie că există o dualitate de limbaj, cu tot ce aceasta implică. Cu votarea celui de-al șaselea document, care se caracterizează prin neclaritățile intenționate și mai ales prin contradicțiile teologice, „Conferința Arhierească” din Creta a consolidat instituțional ecumenismul, introducând astfel și promovând confuzia eclesiologică în conștiințele credincioșilor. In mod special reamintesc paragraful 16, unde se afirmă următoarele: „Unul din organele principale în istoria mișcării ecumenice este Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB)… în paralel există și alte organisme intercreștine și organe regionale, precum „Conferința Bisericilor Europene” (CEB), „Consiliul Ecumenic al Bisericilor din Orientul Mijlociu”, și „Consiliul Panafrican al Bisericilor”. Acestea, împreună cu Consiliul Mondial al Bisericilor susțin o importantă misiune pentru promovarea unității lumii creștine”.
Acceptarea termenului de biserică pentru eterodocși și în mod special pentru protestanți, întâlnim până la saturație și în paragrafele 19 și 21 în același text. Formularea de mai sus înseamnă că noi, Biserica Ortodoxă, suntem de acord că eterodocșii-eretici contribuie în mod important la promovarea unității lumii creștine! De aici se atestă că cei care au votat și cei care au semnat acest text nu au conștientizat, în mod sigur, că „Ecumenismul are duh de răutate și este condus de duhuri necurate”, conform cu experiența harismatică a fericitului Bătrân (Gheron) Efrem Katunakiotul. Poziția de bază a ecumenismului este pluralismul dogmatic. Aceasta înseamnă, în mod practic, legalizarea coexistenței diferitelor credințe deosebite între ele din punct de vedere dogmatic. Oricine contestă acest pluralism dogmatic este caracterizat ca fanatic și fundamentalist. In paralel, ecumeniștii nu permit evaluări axiologice cu privire la exactitatea, superioritatea sau inferioritatea diferitelor religii. În ecumenism toți au loc. Pentru că unitatea în acesta nu este împiedicată de varietatea diferitelor credințe, lucru care este eclesiologic inacceptabil, din punct de vedere ortodox.
Ca dogmatist al Bisericii Ortodoxe, am adânca convingere că ecumenismul este cea mai mare erezie eclesiologică, dar și cea mai riscantă poli-erezie care a apărut vreodată în istoria Bisericii. Și aceasta deoarece ecumenismul, datorită caracterului său sincretist, recomandă cea mai insidioasă contestație a credinței Bisericii, dar și cea mai gravă falsificare a ei. Tocește într-un grad inacceptabil conștiința dogmatică a pliromei Bisericii și generează confuzie în jurul identității credinței noastre. În mod viclean golește integritatea credinței mântuitoare a Bisericii – lucru care are consecințe soteriologice grave – cu considerația că toate credințele religioase sunt soteriologic valabile, atunci când susține că toate credințele eterodoxe și ale celorlalte religii sunt căi care conduc la aceeași mântuire.
Însă, cu câte s-au scris contradictoriu față de eclesiologie în documentul al VI-lea se dă impresia că sunt batjocoriți creștinii eterodocși, de vreme ce la început sunt numiți „biserici eterodoxe”, adică eretici, iar în continuare sunt numiți biserici. Nu este permis să subestimăm inteligența lor. Înțeleg bine că nu-i iubim cu adevărat, pentru că nu le spunem adevărul în mod clar. Le spunem minciuni, cum că ar fi biserici. Și în acest mod nu-i ajutăm, pentru că nu-i chemăm la pocăință și la negarea alunecărilor lor dogmatice, astfel încât să fie încorporați în singura Biserică adevărată, cea Ortodoxă. Din fericire, suficient de mulți Arhierei nu au semnat acest document, din motive dogmatice.
În documentul despre „Taina Cununiei și impedimentele la aceasta”, nu voi repeta cele pe care le-am scris referitor la aceasta în prima mea scrisoare către Sfântul Sinod, la 3-2-2016, ca să nu vă obosesc. Voi adăuga numai că, în timp ce canonul 72 al Sinodului Ecumenic Quinisext așează condițiile eclesiologico-dogmatice pentru existența Tainei bisericești a Cununiei, decizia „Conferinței” Arhiereilor la Kolimbari Creta – cu totul necanonic și neautorizat – dă posibilitatea Bisericilor Autocefale Locale să devieze de la învățătura dogmatică despre Taine a Bisericii. În mod specific, recomandarea propusă a căsătoriilor mixte ca iconomie – dincolo de anticanonicitatea și ilegalitatea ei, dar și oximoronul relativizării unui canon (72) al unui Sinod Ecumenic (Quinisext) de către un „Sinod” mai mic, la care face trimitere tema – este, eclesiologic, extrem de neteologică. De altminteri, de aceea se recomandă în mod foarte sever de către canonul 72 anularea sau desfacerea acestei căsătorii, ca o conviețuire nelegitimă din punct de vedere eclesiologic. Mai departe chiar, argumentarea teologică a canonului, nu lasă loc deloc pentru nici o iconomie. „Căci nu trebuie să amestecăm cele neamestecate”, notează canonul, „după cum nici oaia nu se încaieră cu lupul tot așa nici partea lui Hristos cu moștenirea celor păcătoși; iar dacă va încălca cineva cele hotărâte de noi, să se afurisească”. Așadar, al 72 canon nu recomandă iconomia, ci atrage atenția asupra gravității nelegiuirii. Devierea de la canonul specificat constituie o foarte gravă ilegalitate și „para-iconomie” canonică, care are, de asemenea, foarte grave urmări eclesiologice, din moment ce amestecă cele neamestecate într-un „amestec neamestecat”, amestecă eclesiologic împreună pe „oaie” cu „lupul” și „partea” lui Hristos cu „moștenirea” păcătoșilor. Însă o astfel de amestecare este eclesiologic de neconceput, iar teologic și spiritual de neacceptat.
În documentul „Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană” se dă impresia că se încearcă introducerea în același spațiu (în aceeași arcă) a Ortodocșilor și a eterodocșilor, uneori și a celor de altă religie. Aceasta este evident atunci când toate referirile la pace, care este trăită în Biserica Ortodoxă ca și rod al Duhului Sfânt, se pot înțelege ca adresându-se și la cei care sunt în afara ei, fără impunerea vreunei condiții în prealabil. În practică, însă, aceasta golește de înțelesul ei Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul și însăși Biserica, din moment ce lasă să se înțeleagă că pacea lui Hristos, ca și lucrare necreată a Sa, ar putea să fie realizată și să fie făcută familiară și în afara acesteia de către eterodocși și de către oameni, simplu, „de bine”, eventual și de către atei. Aceasta nu numai că nu o recomandă ca mărturie (ortodoxă), dar provoacă și confuzie între credincioși cu privire la identitatea Bisericii și la „pacea” dăruită ei „de sus”.
În ceea ce privește problema Diasporei Ortodoxe, suntem de părere că odată cu această „Conferință Arhierească” s-a încercat o rezolvare necanonică – chiar și dacă este numai vremelnică – a Adunărilor Episcopale, care nu numai că nu tratează, ci perpetuează etnofiletismul deja condamnat în mod sinodal (1872).
După „Sinodul” din Creta s-a editat „Enciclica Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe” (Creta, 2016), care prezintă neconcordanțe teologice. De aceea ne vom referi, pe scurt, la acestea. Mai precis, în paragraful al doilea se consemnează următoarele: „Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească constituie mărturia autentică a credinței în fața Dumnezeu-omului Hristos…”. Aici se naște, în mod rezonabil, întrebarea logică și teologică: Cum „Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească constituie mărturia autentică a credinței în fața Dumnezeu-omului Hristos…”, când acesta recunoaște pe nestorieni,, monofiziți, pe anticalcedonieni și pe monoteliți ca biserici, odată ce aceștia au Hristologia condamnată de Sinoade Ecumenice?
În primul paragraf se pomenesc Sinoade de prestigiu sobornicesc de autoritate sobornicească, după cum sunt cel de pe timpul lui Fotie cel Mare și al Sfântului Grigorie Palama și Sinodul din 1484, care repudiază pseudo-sinodul de la Florența. Ba încă și Sinoadele care repudiază credințele protestante. Cum se împacă însă acestea toate cu recunoașterea romano-catolicilor și a protestanților ca biserici?
În paragraful al 20-lea se menționează în mod caracteristic următoarele: „Dialogurile inter-creștine au funcționat ca oportunități pentru Ortodoxie, de a arăta respectul față de învățătura Părinților și de a da o mărturie credibilă a tradiției autentice a Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Dialogurile desfășurate de către Biserica Ortodoxă nu au însemnat niciodată, nu înseamnă și nici nu se pune problema să însemne vreodată un compromis în materie de credință. Aceste dialoguri sunt mărturia despre Ortodoxie…”. Această afirmație, însă, este contrazisă de către documentele comune semnate și de către Ortodocși, așa cum sunt cele de la Balamand, Porto Alegre, Ravenna și Pussan. Și Enciclica Sinodală se încheie astfel: „Acestea se adresează în sinod către fiii din lume ai Preasfintei noastre Biserici și către întreaga lume, urmași fiind Sfinților Părinți și așezămintelor sinodale, întru păzirea credinței încredințată de Părinți”. Însă, Biserica Ortodoxă „următoare Sfinților Părinți și așezămintelor sinodale” nu a recunoscut niciodată în trecut, ca biserică, pe eretici, așa cum a încercat să facă această „Adunare a Arhiereilor” în Creta.
În ceea ce privește „Mesajul” „Conferinței Arhierești”, acesta recapitulează deciziile luate și, în paralel, e o provocare la adresa inteligenței credincioșilor informați. Mai precis, în primul paragraf al „Mesajului” se notează următoarele: „Principala prioritate a Sfântului și Marelui Sinod a fost proclamarea unității Bisericii Ortodoxe, întemeiată pe Dumnezeiasca Împărtășanie și pr succesiunea apostolică a Episcopilor. Unitatea existentă are nevoie să fie întărită și să aducă roade noi”.
Întrebarea rezonabilă a cititorilor acestui „Mesaj” este: Cum este proclamată atât de triumfalist unitatea Bisericii Ortodoxe, când este cunoscut că la această „Întrunire” nu au participat patru Patriarhate, care reprezintă în mod covârșitor mai mulți credincioși decât cei care au fost reprezentați de către cei zece Întâistătători care au participat la aceasta? Și cum se face referire cu atâta ușurință la Dumnezeiasca Împărtășanie ca temei al unității, din moment ce este în vigoare oprirea comuniunii liturgice între două vechi Patriarhii, a Ierusalimului și a Antiohiei?
În același paragraf se menționează: „Sinodicalitatea inspiră organizarea, modul în care se iau deciziile și îi determină cursul”. Însă, există vreo mărturie în istoria Sinoadelor Bisericii Ortodoxe, la care hotărârile să se fi luat numai de către Întâistătători și fără votul Arhiereilor participanți?
În al treilea paragraf se face referire la dialogurile teologice cu eterodocșii și se menționează în mod caracteristic: „Dialogurile pe care desfășoară Biserica Ortodoxă nu înseamnă niciodată compromis în problemele de credință”. Aici amintim în mod semnificativ, din nou, documentele de la Balamand, de la Porto Alegre, de la Ravenna, de la Pussan, care conțin grave erezii eclesiologice.
Toate acestea de mai sus le spun cu dragoste plină de durere și respect față de rangul arhieresc al Dumneavoastră, fără a avea vreo altă aspirație, decât numai aceea că dorim să rămânem întotdeauna, ca membre vii, în Trupul tainic al lui Hristos, în Biserica Lui.

Sursa: http://acvila30.ro/teolog-dimitrios-tselenghidis-scurta-evaluare-a-sfantului-si-marelui-sinod/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Sinodul Panortodox si problemele legate de acesta. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

41 de răspunsuri la TEOLOG DIMITRIOS TSELENGHIDIS: SCURTĂ EVALUARE A SFÂNTULUI ŞI MARELUI SINOD

    • Mda, în Estonia a fi monah e mai important decât a fi ortodox. Bănuiesc că nu i-au invitat pe „monahii de alte confesiuni” ca să le explice că nu foloseşte la nimic a fi monah în afara Bisericii lui Hristos.

      În Cipru pare să fi fost ceva strict diplomatic.

  1. mihai zice:

    Intrati pe http://www.romfea.gr si sa vedeti ce se ascunde sub masca promovarii turismului si un alt semnal de alarma tras de i.p.s serafim de pireu

  2. mihai zice:

    I.p.s Marcu de chios. Membri clubului rotary nu pot fi nasi de botez, in schimb b.o.r ai ridica in slavi, un exemplu in acest sens fiind mugur isarescu care a fost decorat de catre mitropolia olteniei mai zilele trecute pt merite deosebite

  3. mihai zice:

    Ia priviti ca si siluan a iesit la rampa https:/ganduridinortodoxie.wordpress.com/2016/07/29/preasfintitul-siluan-doreste-sarbatorirea-pastelui-la-aceiasi-data-cu-catoliciisi-precizeaza-si-de-ridicarea-anatemelor/

  4. ioanc zice:

    Pentru a ne mai umple sufletele si de bucurie, eu zic ca merita ascultata sau citita (prefer varianta a II-a) aceasta predica a parintelui Hrisostom de la Putna

    http://corortodox.blogspot.ro/2016/07/protos-hrisostom-de-la-putna-pocainta.html?m=1

  5. ioanc zice:

    Si o scurta evaluare a Sfantului si Marelui Sinod si din partea Pr. Dr. Dorin Octavian Piciorus (la comentarii)

    http://www.teologiepentruazi.ro/2016/07/29/enciclica-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe-iunie-2016-2/

    • Andrei zice:

      Nimic nou sub cer, venind de la Piciorus. Acum cativa ani am avut o polemica in comentarii cu el, pe blogul lui si asa s-a nascut primul articol scris vreodata de mine: https://theologiepatristica.wordpress.com/2013/11/26/ratacirile-parintelui-dorin-piciorus/

      E el cam stangaci (articolul) datorita lipse de experienta pe care o aveam atunci, dar ideea e ca Piciorus e ecumenist de mult timp. Si pupator de dosuri. Imi cer scuze pentru expresie, dar chiar asa e. Cititi-i blogul: tot ce face vreun ierarh e extraordinar, lipsit de greseala, mirobolant. Asa cum se vede si din parerea sa referitoare la sinod. Piciorus nu vede nimic in neregula…

      • kalinikos zice:

        deh, poti sa te pui cu cineva care are Dr. in nume? Nu poti. De parca am fi la papistasi, cu al lor ‘doctor al bisericii’…

  6. ioanc zice:

    Andrei, daca ai timp, as vrea sa aflu ce parere ai despre aceasta experiere a Luminii lui Dumnezeu, descrisa aici: http://www.fericiticeiprigoniti.net/ilie-mocanu/2406-cartea-luminii-dumnezeiesti.

    • Andrei zice:

      Mi-a apărut întâi lumina albă, apoi, treptat, luminile mistice13 în culori deosebite.

      Totul a început prin apariţia crucii de lumină solară8 în dreptul inimii9, apoi lumina s-a extins, în mod treptat, asupra întregului corp. Lupta a fost grea şi a durat ani de zile pentru a îndepărta negura10 şi apariţiile satanice, obsesiile demonice care tindeau să mă doboare.

      La o prima citire pasajele astea sunt ciudate… Si nu prea mi se pare ca aduce a Sfantul Simeon Noul Teolog.

      • kalinikos zice:

        In general, ai nevoie de foarte multa experienta ca sa deosebesti asemenea duhuri. De obicei, ca incepator nu ai asa ceva, tocmai de aceea piatra de temelie a isihasmului este ascultarea de un batran care are aceasta experienta.
        Asta imi aduce aminte de un episod intamplat pe vremea cand eram la Cluj. Tocmai aparuse moda cartilor despre isihasm a parintelui Ghelasie de la Frasinei. Tin minte ca m-am intalnit la un moment dat cu un fost coleg de scoala, ungur, si reformat (de fapt uniat – cum nu se poate mai rau). Omul trecuse si prin yoga, era si putin zdruncinat la cap, dar descoperise ortodoxia si asta l-a mai linistit. Toate bune, pana cand i-au cazut in mana vreo doua asemenea carti si s-a apucat de unul singur de ‘isihasm’ (chestii grele, cu ‘meditatie’ intr-o anumita pozitie, ‘paine harica’ etc.)
        Mi-a povestit, exaltat si plin de agitatie, cam acelasi lucru despre ‘lumina’ pe care o ‘experiase’ in urma unei astfel de meditatii. Pas de-i spune ca-i in inselare.

        Acum, din ce am vazut eu, intregul esafodaj se bazeaza pe aprecierea pr Staniloae. Dar asta nu inseamna ca pr. Staniloae nu facut aceasta apreciere pur si simplu din curtoazie. Oricum, mie unul imi miroase tare a inselare, exact ca si in cazul fostului meu coleg de scoala.

      • Andrei zice:

        Parintelui Staniloae i se pareau in regula si „teofaniile” lui Petrache Lupu. Eu d-aia am spus ca e foarte posibil ca parintele Staniloae, desi traducator al Filocaliei, sa nu fi inteles isihasmul in totalitate. Poate e din cauza ca era mare fan al teologilor gen Evdokimov.

      • Suslik zice:

        Spiritism sau șamanism. Nimic altceva. Am o repulsie profundă față de astfel de practici. Mulțumesc Preasfîntului Dumnezeu că am firea asta mai telurică, aproape urînd căutătorii spirituali, cu sau fără ghilimele, fie ei bine intenționați. De exemplu, Gurdjieff îmi provoacă teamă și aversiune, fără să îl fi citit totuși vreodată. Fără să am nici cel mai mic impuls spre ateism, prefer din toată inima „limitarea” la splendida lume materială în care ne-a așezat Unul Dumnezeu. Vrea cineva spiritualitate? Perfect: există Tainele Bisericii, în primul rînd Sfînta Cuninecare. Nu e nevoie de blestematele de „lumi suprasensibile” sau de tot felul de „practici”, „iluminări”, și alte murdării care rup granițele dintre lumea asta și celelalte, granițe a căror trecere a fost interzisă de Însuși Făcătorul.

    • Dar aţi observat cine editează aceste „opere”? Nimeni altul decât Doctorul Picioruş de care tocmai vorbeaţi…

  7. ioanc zice:

    Da, multumesc pentru raspunsuri. Pe mine m-a deranjat aducerea aminte despre Vladimiresti. Din ce am citit, acolo a fost o amagire. Si ma c-am feresc de astfel de viziuni. Stiti voi, ce zic Parintii: chiar de ti se va arata Hristos sa nu crezi, caci ti- e mai bine, pentru a nu cadea in inselare. Oricum prin astfel de experieri, doar cei indumnezeiti prin Har pot sa deosebeasca duhurile.

  8. kalinikos zice:

    fiindca tot vorbim de Sinod (ma rog, Sinaxa), Zizioulas, personalism samd, am gasit un articol foarte interesant:

    http://revistateologica.ro/vechi/articol.php?r=84&a=5155

    Articolul e vechi, insa merita retinuta critica adusa Mitropolitului Pergamului, intr-o revista oficiala a BOR 🙂

    • Andrei zice:

      E o critica facuta totusi de parintele Dragos Bahrim. Nici nu ma mira ca are o pozitie sanatoasa. Unul din cei mai mari si mai traditionalisti teologi ai momentului in Romania. Toata colectia de patristica de la Editura Doxologia e coordonata de acest om.

  9. kalinikos zice:

    aoleu, uitasem de puciosi.

    uite aici un fragment (spumos) dintr-un interviu cu parintele Arsenie Papacioc:
    „- Despre fenomenul Maglavit ce parere aveti?
    – Una negativa.
    – Se aseamana celui de la Vladimiresti ori celui de la Pucioasa?
    – Acelea sînt mult mai rele, au deja aspect de organizatie, sînt foarte rataciti. Cea mai grava problema pe care a avut-o biserica în ultimii 50-60 de ani a fost si este Vladimirestiul. Cea mai grea problema a Patriarhului Justinian a fost Vladimirestiul.
    – Si atunci ce este de facut, ca lumea se duce totusi acolo?
    – Lumea se duce si-n iad, e adevarat. Oamenii se duc si-n rai si-n iad. Acum, unde or fi mai multi nu stiu…
    – Despre Visul maicii Veronica ce stiti…
    – Nu-i mai zice „maica”. Este o sarlatanca. A venit la mine, mi-a cerut sa o spovedesc, a fost casatorita… Traieste doar prin „minunile” astea. Am vorbit si cu Parintele Cleopa despre treaba asta, am vorbit de seara si pîna a doua zi, la ora 11, în continuu. Se convinsese si el ce-i cu Veronica si cu Ioan, asta care-i la recea si care fusese caterisit si apoi a fost iertat. Niste nenorociri de-ti sta mintea în loc. Acum sînt organizati frumos acolo, ca sa atraga. Pentru ca diavolul nu poate sa se arate în adevarata lui urîciune, ca ai muri de l-ai vedea. Se arata frumos, tantos… Am fost si eu la Vladimiresti si Veronica tocmai venea de la gara. Mi-a spus: „Uite Parinte, a venit Sfîntul Ioan Evanghelistul si mi-a dus el valiza!”
    – Pai poate i-o fi dus-o…
    – Cred ca dracul era foarte bucuros ca-i tine locul Sfîntului Ioan Evanghelistul…
    – Stiti cum zice Tutea: „Dracul te baga si-n biserica numai ca sa fii de partea lui!”

  10. Suslik zice:

    Pucioșii sînt mult mai periculoși. Pentru că sînt de fapt ce numesc yankeii „contactees”, adică ozenoduli, dar, sanchi, ortodocși (!!!!). Atunci (nu „dacă”) cînd se vor înmulți semnele pe cer, „ozeneurile” și altele, ăștia vor dobîndi brusc o popularitate imensă în rîndul a ce numesc eu „eurantropi”, adică „omul de tip nou, euroamerican, complet lisencefalizat și obsedat de consum”. Și odată cu popularitatea, vine și autoritatea. Adică, uitați-vă la poveștile lor cu trîmbițe și lanuri arse unde a aterizat „isus”, ca și în caxul veronicăi lu’ vladimereștii. Pe mine mă îngrozește forma „lăcașului” pucios. Înțelegeți, cred, toți, unde bat…

  11. Suslik zice:

    De fapt, ambele secte au povești ciudate. Parcă la veronica aia era cu lanul ars..confund ereticii între ei; nu că ar fi asta un capăt de lume. 🙂

  12. Suslik zice:

    Alți ciudați: „visarioniștii”…

  13. suslik1973 zice:

    Am observat, deseori, formulata de catre pleroma sanatoasa a Bisericii, mai ales in contextul posterior conferintei de la Kolimbari, cerinta revenirii la „calendarul patristic”, adica la calendarul liturgic vechi, bazat pe calendarul civil iulian. Gasesc aceasta cerere nerealista, intr-o anume masura. De ce? Fapte: 1. Patriarhia oficiala serghianista si ecumenista a Mosocovei si tuturor Rusiilor tine „calendarul patristic”, si este adinc (desigur, nu in aceeasi masura ca asa-zisa patriahie ecumenica din Fanar) implicata in activitatea protosincretista a ecumenismului contemporan. „calendarul patristic” i-a oprit pe Kiril si pe Ilarion (Alfeyev, de care zic unii ca e adevaratul patriah, cum ar veni eminenta cenusie in odajdii albe 🙂 ) de la ecumenisme? Nu. 2. Nu un calendar ajuta spre mintuire. Patriarhia Ierusallimului, si ea, care tine „stilul vechi, patristic”, e impicata in aglutinari sub steagul WCC (ce initiale predestinate are institutia asta in limba engleza…).
    Deci cerinta poate fi foarte bine taiata de pe lista. Ca nu ar conveni criptostilistilor din BOR, care asteapta vreme cu prilej, e probelema lor. Un calendar, fie el si liturgic, e doar un calednar. Cit despre acele anateme, date in evume mediu tirziu si la inceputul erei moderne, impotriva calendarului gregorian, e evident din contextul vremii ca erau cu substrat politic, deci pot fi privite (si tratate) ca atare.

    • Andrei zice:

      Suslik, aici gresesti din pacate. Desi calendarul nu este intr-adevar prioritatea numarul 1, totusi nu se poate ascunde aceasta problema sub pres. Apoi sunt multe chestiuni in aparenta neimportante in Biserica, dar care in esenta ascund lucruri importante. Sa nu uitam ca timp de mai bine de un secol s-a dus o intreaga lupta in jurul icoanelor. In aparenta, niste picturi, in esenta ascunzand probleme hristologice. Calendarul nu este dogma si nici motiv de schisma, dar e totusi imnportant si iata de ce in cateva puncte:

      1. Datorita lui multi frati ortodocsi se afla azi in schisma. Atitudinea noastra fata de stilisti este din pacate, de cele mai multe ori, de respingere. Sa nu uitam ca, desi schismatici, sunt totusi ortodocsi si nu este deloc in regula sa nu fim uniti. Deci problema trebuie solutionata, iar asta face calendarul o chestiune esentiala.

      2. Este rupta unitatea liturgica a Bisericii. E anormal ca noi sa sarbatorim Craciunul pe 25 decembrie, iar rusii si sarbii 13 zile mai tarziu. Cand s-a stabilit o data comuna a Pastelui la Sinodul I Ecumenic de exemplu, s-a hotarat asta tocmai datorita faptului ca unele regiuni sarbatoreau la o data, altele la alta data.

      3. Calendarul nou suprima la anumite perioade de timp Postul Sfintilor Apostoli.

      4. Si punctul asta e cel mai problematic, calendarul a fost schimbat fara un consens panortodox („Conferinta” din 1923 a fost si mai parodie decat Sinodul din Creta), fara a fi nevoie (unele chestii in Biserica nu se schimba asa… ca nu a dormit bine cate un Metaxakis peste noapte) si, cel mai grav, pentru apropiere liturgica de eretici, deci in scopuri clar ecumeniste. Oare degeaba Metaxakis si Miron Cristea erau mari fani ai anglicanismului? Evident ca nu.

      Si problemele sunt chiar mai multe de atat, dar uite cam cat de important e calendarul.
      Citeste si textele astea doua:

      https://theologiepatristica.wordpress.com/2014/07/31/despre-noul-si-vechiul-gregorian-si-iulian-stil-arhiepiscop-serafim-sobolev/

      https://theologiepatristica.wordpress.com/2016/04/22/vechiul-si-noul-calendar-si-praznuirea-comuna-a-pastelui-de-ce-sfantul-si-marele-sinod-a-retras-de-pe-ordinea-de-zi-acest-subiect-arzator-pr-theodoros-zisis-din-cadrul-conferintei-cu-tema/

  14. suslik1973 zice:

    Ai dreptate. am citit, m-am gindit, si asa este. Mea culpa, caci nu am privit problema din acest punct, mai cuprinzator, de vedere. Totusi, mai ramine ceva, si anume nu tocmai o obiectie, ci, daca vrei, o chestiune de psihologie aplicata eclezial: crezi cu adevarat ca ierarhii stilisti, asezati confortabil in postura de lideri ai ceva ce nu exista, vor aproba reintoarcerea lor ca parte din ceva mai mare, in cazul de fata autocefalia BOR? Eu sincer ma indoiesc. Pentru ca e mult mai usor si eficient (din pdv al propagandei care mentine coeziunea organizationala, cam pe acelasi principiu ca la sectele yoghinoide: „in afara noastra toti sint inselati, nu iesiti din rindurile noastre, uite dovada ca sint inselati”) este sa spuna turmelor lor: „Vedeti? aia de pe nou sint niste quasi-eretici, nu doar schismatici (!!). Proba: Sinodul din Creta”. Iti amintesti cu siguranta obraznicia acelui stilist, care i-a trintit d-nei Ana Elisabeta un arhiconic „nu mai aveti Taine valide in BOR”. Nu cred in intoarcerea fiului risipitor, in acest caz. Pentru ca ei ne considera pe noi in postura simbolica a aceluia! Nu e mai „bine” (lumeste vorbind) sa fii mitropolit la stilisti, fara „patriarh pe cap”? No, asa cugeta ei.

    • Andrei zice:

      E si asta un punct de vedere. Si au si eu nebunii lor, oricum. Sunt unii care au facut si dogma de calendar. Ideea e sa ne facem noi partea noastra. Daca ei raman asa dupa ce noi ne facem treaba, ar deveni clar si pentru cei mai orbi ca sunt schismatici.

      • Andrei zice:

        Cam la fel e si cum ecumenistii. Nu te apuci sa te duci pe la slujbe unde slujesc ierarhi participanti la sinodul din Creta si strigi ca nebunul „ereticule” acolo. Faci un studiu teologic, trimiti scrisori, discuti constructiv si daca nu este nicio schimbare, e clara treaba si rupi comuniunea. Si Mantuitorul a dat mai multi pasi de facut pana la a-ti declara un frate „pagan si vames”.

      • kalinikos zice:

        parca-l si vad pe Sfantul Maxim Marturisitorul, urmarindu-l peste tot pe patriarhul Constantinopolului, numai ca sa-i strige ‘ereticule’ in auzul tutror… Cum era vorba aceea latineasca cu tempora si mores? La asa timpuri, asa moravuri, vroiam sa spun metode de vadire a ereziei…

  15. kalinikos zice:

    A’propos de patriarhul Constantinopolului, se pare ca se ascut sabiile:

    https://lonews.ro/sfantul-si-marele-sinod-panortodox/23008-noi-dezvaluri-din-marele-sinod-autocefalia-sau-cum-o-problema-bisericeasca-poate-fi-si-o-problema-politica.html (incercati sa treceti peste LONews 😉 )

    Foarte interesant ce spune despre ‘Biserica Armeana’, si mai interesant ce spune despre ‘seful’:
    „Patriarhia Ecumenică este considerată o Patriarhie unica a lumii ortodoxe, care are dreptul sa acorde autocefalia, atât din motive istorice, cat si canonice. Pentru că, în istorie, toate cazurile de acordare a autocefaliei, noi apărute, începând din secolul al XVI-lea, cu cea a Bisericii Ruse, și pana in zilele noastre, Patriarhia Ecumenică a fost cea care a acordat autocefalia. Aceasta, din motive canonice, intrucat Patriarhia Ecumenică ocupa primul loc în lumea ortodoxă.”
    sau
    „Pentru ca, Patriarhul Ecumenic, ca Primat, în calitate de președinte al Sinodului, proclamă autocefalia. Și, după aceea, isi puneau semnăturile membrii Sinodului Bisericii Constantinopolului, fără nicio alta mențiune. Pentru că ceea ce este proclamat de șef, devine pur și simplu confirmat de ceilalti, ca fiind un document oficial valabil.”

    • Suslik zice:

      „Politica ecleziala”, „trufie-in-odajdii”, sau cum numesc eu mai dur, „bisericisme”, „ierarhisme”. Ce nevoie este de…mutrele astea in negru cu aere de mari lideri, pentru mintuirea personala?! Se dovedeste, in aceste vremuri de absolut necesara ingradire de eretici, ca se poate si fara sa le facem rating, pardon, sa mergem la lacasurile unde ei, sau cei subordonati lor si in comuniune cu ei, oficiaza. Din partea mea, pot sa faca la liturgii ecumeniste intre ei, pina ii apuca plictiseala. Repet: intre ei, doar intre ei. Noi, ceilalti, sa stam acasa. Aoleu, mi-am adus aminte: sint in Romania, anno Domini 2016, si aici e un popor cu sub zero solidaritate, moralitate, evlavie si alte „fleacuri de moda veche”. Cind va citesc pe voi sau pe pr. Matei Vulcanescu, ma cred in Bizantul primului mileniu sau in Rusia kieveana. :)) Nu e cazul…
      Oriocum, daca si Athonul a cazut ca cenzor al abaterilor eretice, atunci e clar: „La corturile tale, Israele! Ce avem noi cu fiul lui Isai?”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s